întru veşnicie şi frumuseţe

Ca orice femeie, recunosc, mi-au plăcut din totdeauna podoabele, dichisite în pietre şi metale preţioase. Cel mai mult, însă, îmi plac cele inaccesibile, ferecate într-un muzeu ori în vreun seif de bancă. Pe vremea tinereţilor noastre, un giuvaier îl puteai face la comandă doar la Bijuteria din oraş (de aveai aur şi suficienţi arginţi!), ori cumpăra ceva chinezării de la Cadouri. Noi ne bucuram şi de inele de os, de lemn sau de sticlă din Fondul plastic: erau deosebite şi în serie mică. Au trebuit să se scurgă zeci de ani, să învăţăm prin muzee, departe, că Burgul nostru era renumit centru de orfevrărie, că am avut meşteri pricepuţi scrişi în istorie şi creaţiile lor stau în muzeu.
Da, avem o Piaţă zisă a Aurarilor, dar nimeni nu ştia de vreun aurar pe acolo şi numele şi-l trage de la sigiluiul breslei găsit în casa locuită de meşterul aurar. Meseriaşii îşi aveau „buticurile“ sub boltele din Piaţa Mică şi atelierele în Oraşul de jos. Casele le aveau prin târg după punga şi norocul fiecăruia. Obiectele de podoabă au istorie lungă. La început au fost amulete păgîne, apoi au devenit nobile obiecte religioase cu acelaşi scop de protecţie sau preaslăvire a zeilor. Ştiaţi că, însăşi paftaua săsească ar fi avut, la inceput, rolul de mic relicver?

Cum se face că tocmai Sibiul devine puternic centru orfevrier şi ancorat în moda şi tendinţele vremii? Răspuns: prezenţa populaţiei saxone ce a adus cu ea priceperea la nivel de artă în prelucrarea metalelor preţioase şi re-înfiinţarea în anul 1438 (de către regele Sigismund) a monetăriei regale. La început, dreptul de batere a monedei a fost oferit primarilor Sibiului, apoi în 1456 italienilor Nikolaus Demagio şi Christof din Florenţa. Restul este istorie!
Meşterii din Transilvania sînt la curent cu tehnicile şi „modele“ pe care le filtrează prin propria cultură populară, le transformă şi îmbogăţesc astfel că ajunge să se vorbească despre „modo transsilvano”!
Apogeul artei îl atinge Sebastian Hann (1644 – 1713). S-au scris cărţi şi doctorate despre arta şi istoria lui, cuvintele mele ar fi prea simple şi neştiutoare. Las doar privirii şi inimii dreptul la judecată! Adevărat, prin muzee, obiectele de artă aplicată stau îngrămădite în rafturi, uneori sîntem prea obosiţi, prea plictisiţi, ori bombardaţi cu informaţie că nu mai putem asimila… Dar, de veţi lua răgaz pentru o clipă, să priviţi: emailate ori răsucite în fir de filigran, ori bătute în pietre, în alt-relief sculptate, toate sînt poveşti în metal întru veşnicie şi frumuseţe. Dragă inimii mele este una în mod special. Ca admiratoare a lui Dürer am fost fericită că Muzeul Bruckenthal a fost inspirat şi a asociat model şi obiect: gravura rinocerului făcută de Dürer şi cupa în corn de rinocer şi aur făurită de Sebastian Hann.
Şi oriunde în lume, de o fi British Museum, de o fi Green Vault, mă simt mîndră şi zîmbesc ori de cîte ori citesc: Saxon Transilvania! Ştiu că este de acasă!

Adriana Moscicki

sursa fotografii: „Alt-Hermannstadt“

1

Fragi dulci de acasă

Ascunse sub umbra frunzelor, la margine de pădure, pe sub stejari ori prăfuite pe vreo potecă, frăguţele îşi desfăceau delicat aroma şi se ofileau timid în cîteva zile. Le culegeam cu mîini mici de copil, le puneam pe limbă şi, cu ochii închişi aşteptam clipa în care aroma lor urca şi mă cuprindea. Nu am găsit niciodată atît de multe cît să mă fi săturat. Apoi, în palma mea devenită mare, fraga s-a făcut doar o pată roşie de gust şi miros… La marginea şoselelor vindeau uneori băieşiţe desculţe, cu coşul rotund de nuiele atîrnat de mînă, ori pe taraba de ciment în Piaţa Cibin, puteai cumpăra cu paharul. Apoi repede acasă, cu sudoarea pe frunte muncind albuşul de ou într-un castron şi bătîndu-l temeinic cu zahăr, frăguţele se făceau cea mai minunată spumă! Nici n-apuca bine să se răcească, aşa o mîncam cu lingura direct din castron!
Şi privesc acum, mîndreţea de fată cu pălărie de băieş, şic ca o exploratoare în savana sălbatică, cu coşul umbrit de frunze şi faţă îmbujorată, ea însăşi fragă… luaţi de mîncaţi oameni buni, fragi buni de acasă!

Adriana Moscicki

Kamilla Asbóth – Vânzătoare de fragi (sursa foto: clasate.cimec.ro)

1

din una în alta…

dreptunghiul de carton enunţă sec: „Broşă, România 1600, argint, email, perle, turcoaz şi garnet pe un disc mare purtat ca pafta sau broşă, purtat tradiţional la rochie de către femeile saxone din Transilvania“. Instantaneu mă umplu cu mîndrie. Un obiect preţios şi migălit cu artă în colecţiile de la British Museum. Mai încolo, luminat spectaculos, stă o cupă de argint toată perle şi pietre preţioase. Breasla aurarilor din cetate era puternică şi cunoscută. Poate obiectele acestea sînt chiar din Cetatea mea. Nu le cunosc autorii, povestea… Dar broşa-pafta îmi aduce în minte o întîmplare de demult.

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti! Trăia în Cetate o femeie mîndră şi neasemuit de frumoasă pe nume Johanna Balk, fata comitelui Sibian Daniel Melmer şi unită întru iubire de trup şi suflet cu farmacistul Wilhelm Balk. Viaţă tihnită din burgul liniştit e tulburată de ambiţia trufaşului prinţ Gabriel Bathory, nepotul lui Ştefan Bathory şi a îngrozitoarei prinţese Elisabetha Bathory, de a cuceri cu orice preţ Sibiul şi a deveni stăpîn peste Transilvania. Aşa se face că, în anul de graţie 1610, oraşul e trecut prin foc şi spadă, Sibienii alungaţi, nobilii arestaţi, schingiuiţi şi omorîţi. Printre cei morţi s-a numărat şi farmacistul Wilhelm Balk. Gabriel Bathory este bărbat frumos la trup, aprig la mînie, sînge fierbinte şi afemeiat nevoie mare. Adrenalina cuceritorului nu poate fi astîmpărată decît cu o femeie pe cinste. Cere să i se prezinte cea mai frumoasă femeie din oraş. Aleasă fiind văduva Johanna Balck şi prezentată prinţului în clădirea primăriei, prinţul, copleşit de frumuseţe şi dorinţă, porunceşte să fie dusă în casa pe care o locuia în Cetate, Casă Mövert în stradă Samuel von Brukenthal nr.1.
La curtea regilor Franţei, a fi amantă de rege era o cinste, un privilegiu şi oportunitate de înnobilare. Pentru frumoasa Johanna şi în micul principat Transilvănean, nu este decît o ruşine. Închisă în cămara stăpînului, ca o pradă ce aşteaptă să fie devorată, Johanna se dovedeşte neînfricată şi neînduplecată. Se spune că, auzind paşii cuceritorului Gabriel, desface paftaua ce împodobea rochia şi îşi înfige acul direct în inima. Johanna cade fără suflare pe pardosele. Dramatic sfîrşit de poveste, fapte mari, sentimente puternice şi decizii capitale ce ne amintesc de tragediile antice. Neprihănită, Johanna şi-a urmat iubirea în lumea celor drepţi. Aşa, minunata pafta săsească a urcat în mine amintirea poveştii, într-un muzeu la mii de kilometri de casă. În Burgul natal, pe un peret prăfuit şi şters de vreme, se mai poate vedea încă urma unui blazon: şarpele-dragon cu coadă legată în infinitul cercului, colţii de mistreţ ai familiei Bathory şi cele şapte turnuri ale cetăţilor Transilvănene pe care le-a stăpînit. Puterea şi trufia au fost învinse doar de iubirea unei femei pentru bărbatul ei.
Adînc în perete, casa Mövert a păstrat amintirea, în tăcere.

Adriana Moscicki

sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“ / fotografie personală

1

casa din poveste… Curtea interioară Casa Mövert str.Samuel von Brukenthal nr.1 – Acuarele de Juliana Fabritius-Dancu

1

prin galerii şi prin timp

Pentru orice fetiţă hrănită cu Poveşti nemuritoare, un palat are ziduri şi porţi, turnuri pierdute în cer şi cel puţin un balaur ce pluteşte deasupra, ameninţător. Dar Palatul nostru nu era decît o casă mare în Piaţă! Nu avea nici balauri nici dragoni… doar se zvonea că ar ascunde prin catacombele întunecoase o mumie egipteană atît de preţioasă că nimeni n-o putea vedea! Și nici măcar nu i se mai spunea palat, ci muzeu!
Nu-mi amintesc cînd am intrat acolo prima dată, trebuie să fi fost mică, doar era nevoie de paşi mari pentru urcat scările şi pereţii erau înalţi, înalţi. Hmm, parcă văzut pe dinăuntru semăna mai mult cu un palat, totuşi, oi fi gîndit în capul meu. Tata mă întreba ce văd şi eu vedeam lucruri mici pe care ochii lui le scăpau. Printre oglinzi bătrîne şi perdele cu falduri în catifea, rame grele şi candelabre, hîrtie înflorită, pe care străluceau păsări minunate, stăteau în rame chipuri în aşteptare dar, mai ales, zeci de ochi ce-i căutau pe ai mei. Podeaua pocnea pe ici colo şi lumea vorbea şoptit.
M-am întors mereu acolo şi mereu l-am văzut cu alţi ochi. Nici Piaţa n-a rămas la fel. La început alergam porumbeii gonind pe tricicletă printre ronduri de flori, apoi alergam după toneta cu îngheţată şi tramvai. Dintr-o dată, parcul cu florile şi băncile au dispărut, s-a făcut linişte şi Piaţa toată s-a deschis largă şi goală. Puteai s-o străbaţi în fel şi chip. Uneori, în fierbinţeala amiezilor de vară, paşii se făceau rari, lumea îşi trăgea sufletul în umbra groasă a muzeului. Mă gîndesc la chipul mîndru şi îmbujorat al baronului von Brukenthal, zîmbind într-un tablou: a cîştigat pariul cu moartea! Cu grijă, bun gust şi mult fler şi-a ales pînzele, cărţile, obiectele, le-a construit casă şi a deschis porţile pentru lume.
Ştiaţi oare că în casa lui Brukenthal se putea vizita colecţia toată înainte de a deveni oficial muzeu şi asta chiar înaintea Louvrului? De bună seamă, baronul nostru se strecoară şi astăzi, cu mîinile la spate, prin galerii şi prin timp, multumit!

Adriana Moscicki

Palatul Brukenthal din Piaţa Mare construit de către Guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal. Muzeul Brukenthal a fost şi primul muzeu din România, inaugurat 1817 (fotografie din 1985 – sursa foto: W.Knape)

1

nu numai „apă de gură“!

Oare ştim cu adevărat în ce oraş de excepţie ne-am născut? am trăit, trăim??? Americanii i-ar trîmbiţa istoria şi tradiţia în gura mare. Tot ei, maeştrii topurilor, nu s-ar sfii să vorbească necontenit despre asta!
Într-un „top“ naţional, oraşul nostru deschide demn o grămadă de liste! Să nu lăsăm nimic în uitare! Orice imagine, loc, amintire să fie prilejul unei rememorări! Din plimbările mele indepărtate vă pot spune, orice oraş are un locaş care se numeşte „La Vulturul…“, poate hotel acum de lux altă dată han, poate restaurant, altă dată un birt. Noi am avut o farmacie „La Vulturul Negru“… Poate unii dintre cititori îşi amintesc de existenţa ei, poate doar din auzite.

Iată eticheta unui recipient pentru „apă de gură“ cu emblema farmaciei lui Carl Müller „La Vulturul Negru“ (Zum Schwarzen Adler), prilej să ne amintim. Farmacia „La Vulturul Negru“ a functionat sub acest nume din 1704 pina la nationalizare in 1949.

„În Sibiu s-a deschis prima farmacie de pe actualul teritoriu al României! Primul document care atestă acest lucru datează din 1494 când se menţionează şi numele farmacistului: Johannis. În 1704 farmacistul Georg Vette cumpăra farmacia oraşului şi o mută în casele proprii, actuala Casa Albastră. Cu această ocazie schimbă denumirea farmaciei în “La Vulturul Negru” (Zum Schwarzen Adler). În 1734, după moartea lui Vette, farmacia este cumpărată de Michael Ahlefeld care o muta înapoi în vechiul sediu situat lângă turnul Bisericii Catolice.
În 1790 farmacia este cumpărată de familia Müller în a cărei posesie va rămâne timp de 159 de ani. În 1899 Carl Müller îşi mută farmacia la parterul Palatului Brukenthal unde va rămâne până în 1949 când este naţionalizată.“ (sursa text: www.patrimoniu.sibiu.ro)

Adriana Moscicki

sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

Piața Mare anii 1860

Fotografie făcută din zona trecerii boltite numită „Gaura Generalului“ înainte de a fi îndepărtate tunurile din fața Casei Generalului. Emil Sigerus – Cronica orașului Sibiu: „1869 sunt înlăturate cele 2 tunuri din Piaţa Mare“.

În clădirea de lîngă turnul Bisericii Catolice se afla farmacia „La Vulturul Negru“ (Zum Schwarzen Adler). Farmacia a funcționanat în această clădire din 1734 pîna in 1899, an în care proprietarul farmaciei, Carl Müller, o mută la parterul Palatului Brukenthal.

Adriana Moscicki

Sibiu – Piața Mare // Großer Ring – anii 1860

1

Fiecare casă are o poveste.

Uneori ea se confundă cu cea a oamenilor care au clădit-o şi o locuiesc. Sînt case a căror poveste se pierde adînc în timp şi istoria lor e doar o înşiruire de nume, de proprietari, ani şi date seci.Doar umbra unei amintiri o transformă în poveste personală şi caldă.
Casa aceasta stătea deja în picioare la 1470 fiind în proprietatea lui Hyeronimus Schneider, care probabil a clădit-o. La vremea respectivă casa se numără printre primele cinci din oraş cu cel mai mare impozit. În 1490 îi aparţine lui Michael Gereb, după 1500 primarului Johannes Agatha căruia îi urmează comerciantul Szervatius Holzschuch până în 1524, când o vinde lui Michael Altemberger (fiul primarului Thomas Altemberger). În 1537 Michael Altemberger o vinde lui Petrus Haller. Acestuia din urmă îi aparţin lucrările din perioada Renaşterii. În posesia familiei Haller casa a rămas până în anul 1882 când Antonie Haller o vinde lui Wilhelm Nendwich. Acesta o vinde însă, după numai doi ani, lui August Teutsch care îşi mută aici în septembrie 1884 farmacia de la nr. 9. După moartea lui Teutsch, farmacia “La Leu” (Zum Löwen) este cumpărată de Albert Zink, iar casa intră în proprietatea Universităţii Săseşti. După Primul război mondial, farmacia aparţine lui Emil Wermescher până la naţionalizare în 1949. Va continua să fie farmacie şi în perioada comunistă şi după 1989, ea fiind închisă în 2011.
Desigur am intrat şi am ieşit din magazinele ei de nenumărate ori, fără să-mi pese de înşiruirea asta de nume istorice. Mai degrabă ţin minte cum se adunau doi porumbei la un pervaz, cum se mişca perdeaua în spatele geamului ce dădea spre piaţă. Ţin minte farmacia lungă şi întunecară, cu mobilă pe partea dreapta şi coada ce se forma de-a lungul ei. Îmi amintesc cum un bărbat a cerut, şoptit, prezervative şi pentru o clipă tăcerea a devenit şi mai deasă, cum omul a ieşit grăbit, rușinos cu capul aplecat…
Ţin minte magazinul de tricotaje şi mobilierul lui plin de sertare. Da, mai ales sertarele lungi în care vînzătoare cotrobăia şi de cele mai multe ori nu găsea ce căuta… deşi erau pline, ticsite cu aţe colorate pentru broderii şi goblenuri tipărite gata de umplut, cu sculuri de macrame bej şi gheme albe pentru croşetat, cu ciorapi de bumbac şi chiloţi tetra, cu cravate de pionier şi şnururi galbene.
Cum aş fi cotrobăit în sertarele acelea lungi de lemn…
Pe latura din spate erau atîrnate pulovere făcute cu maşina de tricotat. Ajunseseră la mare modă. Unele femei îşi făcuseră rost „de afară“ și toată ziua maşina zornăia trecînd firele de la un rînd la altul, scuipînd în urmă materialul tricotat. Aici în magazin stăteau atîrnate pe umeraş modele în culori cu dungi şi înflorituri. Îmi amintesc podeaua de lemn şi lumina chioară şi mirosul de praf şi zgomotul sertarelor… aşa imi amintesc Casa Haller din Piaţa Mare.

Adriana Moscicki

Casa Haller – Piaţă Mare nr.10 (cca.1980) – sursa foto: W.Knape

1

Personaje dispărute – Togatus

Togati erau elevi din clasele superioare gimnaziale. Deoarece purtau un fel de uniformă specială şi o mantie largă fără mâneci peste umeri ce amintea toga, li s- a spus „Togatus“ / togaţi (purtători de toga).
Majoritatea locuiau în internatul şcolii. Mulţi însă nu aveau dreptul la „coquina“ mensa şi erau nevoiţi să-şi cîştige banii necesari pentru mîncare şi studii după orele de şcoală, cîntînd sau recitînd poezii la diferite festivităţi, ca actori amatori sau pur şi simplu cerşind. Aceşti studenţi numiţi şi „Medicantes“ erau menţionaţi deja într-un document din sec. al XVI-lea. (Se cunoaşte că Ordinul Medicant-ilor a înflorit în Evul Mediu, avîndu-l ca mentor pe Sf. Francisc din Asisi.)
De asemenea, seminariştii trebuiau să tragă clopotele bisericii la diferite sărbători sau la înmormîntări.
În preajma sărbătorilor de Paşti, oamenii încercau să se pună bine cu Divinitatea, deveneau mai darnici şi mai îngăduitori, prilej pentru Togati să-şi îndulcească traiul, primind de-ale gurii şi băutură. Seara la ora 9, după ora de „Silentium“, porţile se inchideau şi „economul“ (supraveghetorul – pedagogul de alta data) trecea din cameră în cameră notînd numele elevilor care lipseau. Exista un sistem de plăţi ca pedeapsă pentru „nox“ – întîrzierea sau absenţa de noapte: prima întîrziere costa 25 de dinari, a doua se dubla la 50 de dinari iar a treia costa 3 galbeni! Elevul vinovat de 4 „nox“ era exmatriculat! Chiulul era cunoscut încă din vremea aceea, studenţii săreau gardul (zidul) internatului pentru a petrece nopţile prin crîşme alături de meseriaşi, care sărbătoreau în mici grupuri vesele numite „coronae“ (Kränzchen!). La petreceri, distracţia erau jocurile de noroc, cărţi şi zaruri şi cîntatul în gura mare. Noaptea, drumul înapoi spre internat era prilej de noi năzdrăvănii: mai şterpeleau de ale gurii, schimbau reclamele de la magazine, sau furau iarna de la tîrgoveţi cîteva lemne de foc pentru încălzit dormitoarele. Vacanţele de peste an erau împărţite în funcţie de anotimpuri şi sărbători: 4 săptămîni în timpul recoltelor de cîmp, 2 săptămîni la culesul viei, 8 zile de sărbătorile mari Crăciun, Paşti şi Rusalii şi o zi în zilele de tîrg. O zi mare pentru Togati era cea a Sf. Grigoriu, în 12 Martie cînd se ţinea sărbătoarea şcolară şi puteau mînca pe săturate şi pe gratis, pe socoteala şcolii!
Demult duşi togati din Cetate, dar memoria lor a mai rămas multă vreme păstrată într-un cuvînt, folosit atît de români cît şi de saşi: cerc de intrunire intre prieteni, Kränzchen!

Adriana Moscicki

sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“ – Pictură colorată, detaliu din Colecția de desene Leonhard

1

Personaje dispărute – Cantorul

Cuvînt păstrat din latină, cantor – denumea un cîntăreţ, poet, actor.
Din 1530 este folosit pentru Cântăreţul din biserică de la creştini pînă la evrei. Rolul acesta şi-l păstrează pînă în ziua de azi, în unele religii cu mici diferenţe. În religia iudaică, rugăciunile sînt cîntate şi interpretate de un cantor (chazan). Cantorul este posesorul unei voci puternice şi educate. În religia ortodoxă, rolul cantorului este doar de însoţitor al preotului şi nu de conducător.

Cantorul, zis şi ţârcovnic, dascăl, avea şi alte atribuţiuni în cetatea Sibiului și împrejurimi: Fiind bine orînduite toate treburile pe la sate și în cetatea Sibiului, fiecare reprezentant administrativ îşi cunoştea obligaţiunile şi le îndeplinea cu sfinţenie. Nu era uşoară viaţa de cantor! Cantorul era dascăl copiilor din clasele primare, cîntăreţ la biserică dar, în acelaşi timp şi bărbier şi pantofar. În obligaţiunile lui intra reparatul pantofilor, ajutorul în gospodăria preotului şi însoţirea acestuia la vînătoare. Un accesoriu pedagogic de nepreţuit, pe vremea aceea, era nuiaua, joarda tăiată dintr-o ramură de alun sau mesteacăn. Cantorul nu era angajat pe viaţă, deci trebuia să solicite în fiecare an postul de învăţător. Ca leafă primea de la comunitate 52 de pîini pe an, iar iarna primea „Sabatalile“ de la elevii lui, bir in formă de boabe/grîne: un sester de ovaz şi două optimi de fasole. Dacă şcolarul nu putea aduce fasole, Cantorul trebuia să se mulţumeasca cu porumb. Vara, pe la sate, orele de şcoală se ţineau mai degrabă dimineaţa si duminica, zi in care Cantorul primea cite un ou de la fiecare elev. O anecdotă ne povesteşte despre întîlnirea între doi cantori în căutarea unui nou loc de muncă şi dialogul lor multilingv:

„Ubi fusit?“ întreabă primul
„Scolam rogare“ răspunde celălalt
„Dar ai căpătat-o?“ întreabă primul în româneşte,
„Ei, der Täufel!“ răspunde celălalt în germană.
(joc de cuvinte deoarece interjecţia „Ei“ înseamnă şi ou… deci poate fi înţeles ca: „pe dracu'“ dar şi „oul dracului“…)

Adriana Moscicki
sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“ – Pictură colorată, detaliu din Colecția de desene Leonhard

1

din amintirile noastre îndepărtate, pentru că azi se aşteaptă stropitorii !

„Parfumul maşinuţă“, nu cred să fi avut vreun nume, toată lumea îi spunea aşa. Era un parfum ieftin, de vreun 1.50 lei, la fel era şi mirosul, dar popular la stropitul fetelor în a doua zi de Paşti.

La sfîrşitul zilei, fata lăsa în urmă o dîră grea de arome amestecate. Dar pentru ficiori sfîrşitul zilei era mai greu de suportat, giftuiţi fiind cu ouă, prăjituri şi „cocteil“ de băuturi!

Adriana Moscicki

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás vă urează tuturor Sărbători Pascale luminoase! Să semănaţi iubire şi iubire să culegeţi! Sărbători fericite!

Adriana Moscicki

sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

o clipă de iubire şi adevăr

În inima vechii cetăţi a Ierusalimului se ridică o biserică minusculă ce adăposteşte Sfîntul Mormînt. La un capăt, o chilie mică şi întunecoasă e stăpînită de copţi cu piele măslinie şi creştetul acoperit de glugă coturoasa. Întunericul e tăiat fîşii luminoase de lumînările pelerinilor. La celălalt capăt, umbrită de candele grele, se găseşte intrarea în Sfîntul Mormînt stăpînit de biserica ortodoxă. Pelerini smeriţi, cu aparate moderne de filmat şi fotografiat, pătrund în inima bisericii cu speranţă şi emoţie. Piatra albă e tocită de atingeri. Oamenii o cuprind cu mîinile, trupul, cu fotografiile celor dragi, batiste, eşarfe, lumînări… unii plîng, alţii fac mătănii dar toţi se opresc într-o clipă triumfală sub candelele din prag pentru o fotografie victorioasă. Amintire de la Mormîntul sfînt.

Se spune că, în Noaptea de Înviere, misterioasă lumină coboară din înaltul cerului şi cuprinde cetatea într-o clipă, lumînare de la lumînare – vîlvătaie. Din întuneric în lumină, din moarte în viaţă.
Înmulţită lumina pînă în zorile dimineţii de primăvară, se poartă în inimă pe sub cupolele cerului şi în catedrala trupului, în altarul palmelor, în icoana ochilor. Misterul ei este viaţă şi iubire. Şi poate, măcar pentru o clipă, curăţenia gîndului ne cuprinde pe noi păcătosii, o clipă de iubire şi adevăr.

Sărbători luminate!

Adriana Moscicki

Pictura de Octavian Smigelschi (1866-1912)

1

Cîtă forfotă trebuie să fi fost pe vremuri aici în Piaţă!

Frumos rînduite pe toată latura, birjele aşteptau clienţii chiar aici în faţa papetăriei Karl Graef! Pe vrema aceea, librăriile – papetării erau comune şi populare în peisajul urbei, căci oamenii obişnuiau să comunice mult în scris. Mă gîndesc, poate chiar domnişoară Grete (personaj drag nouă!) era clientă obişnuită a magazinului. Cine ştie? Cert este că, ilustratia aceasta, exploatată pînă la ultimul spaţiu gol de scris, a fost cumpărată din papetăria Graef, în Piaţa Mare!

Adriana Moscicki

Sibiu – Piața Mare la sfîrșitul sec al XIX-lea. – În partea de jos a ilustraţiei librăria Karl Graef din Piața Mare nr.12 – Carte Poștală circulată 1902 (sursa foto:www.ebay.ch/…/Litho-Sibiu-Hermannstadt)

1

„Salutări respectuoase din vechiul oraş Sibiu“

Oraş cu turnuri şi porţi prin care se scurgeau, în du-te vino, căruţe şi negustori, cai încărcaţi cu desagi. Tot acolo fustele foşneau şi botine tropoteau spre întinderile verzi aflate la porţi. Şi fiecare turn era oprelişte în caz de război, căci fiecare breaslă avea turn şi arme de apărare spre care mergeau în fuga mare. Va prezentăm trei ferestre spre Cetatea de altă dată, trei locuri ce amintesc strălucirea de odinioară.

Prima fereastră încadrează una dintre cele mai frumoase porţi ale oraşului, Poarta Cisnadiei, văzută din interiorul cetăţii. Turnul şi poarta, construite în jurul anului 1350, făceau parte din a treia centură de apărare şi au fost apărate de breasla măcelarilor. Au fost demolate 1839. A două fereastră înfăţişează Poarta Elisabeta şi turnul cel mare, exterior. Existau două turnuri, unul mic integrat în zidul de apărare al incintei a patra, demolat 1845 (după Böbel 1853) şi unul mai mare, extra muros, demolat 1865. Această intrare în cetate a fost apărată de meseriaşii breslei cojocarilor. În a treia fereastră se vede cel mai impozant Turn de Poartă al oraşului Sibiu, Turnul de la poarta Ocnei construit la mijlocul sec. al XV-lea. A fost apărat de breasla cizmarilor. La 1830 a fost demolată poartă exterioară, iar în 1857 turnul propriu-zis.

Adriana Moscicki

Carte Poştală circulată 1899 – editura G.A. Seraphin, tipografia Josef Drotleff. Ilustraţiile cu cele trei Turnuri de Poartă sînt reproduceri după renumitele tablouri pictate de Johann Böbel

1

Osana Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21:9)

Aşa intra Fiul Domnului în Cetatea Ierusalimului şi mulţimea purta ramuri şi flori. Azi, ortodocşii serbează Floriile cu ramuri de salcie sfinţite în biserică. Ele vor sta apoi cuminţi, cunună icoanei sau sfeşnicului cu ulei. Multe poveşti şi legende s-au rostogolit în lume încercînd să explice obiceie şi mistere din vremi depărtate. Iată povestea salciei, maestra de ceremonii de azi: Legenda spune că, în vreme ce Iisus era răstignit pe cruce, Maica Domnului, plîngînd, şi-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat să-şi găsească fiul. Pe drum, a ajuns la o apă şi a rugat o salcie să-i fie punte. Drept mulţumire pentru ajutor, Maica Domnului a binecuvîntat-o să nu poată fi făcută cărbuni şi să fie dusă la biserica în fiecare an de Florii.
De aceea, azi, oamenii duc la biserică flori şi ramuri de salcie, pentru a fi sfinţite. Cu ramurile de salcie, simbol al primăverii şi al fertilităţii, se ating vitele şi copiii mici, să crească şi să înflorească. Sărbători fericite şi La Mulţi Ani tuturor celor ce poartă nume de flori!

Adriana Moscicki

fotografie: icoană din colecţia preotului Costel Burlacu

1

„Salutări respectuoase din vechiul oraș Sibiu“

Trei ferestre spre Cetatea de altădată, trei locuri ce amintesc strălucirea de odinioară.

Prima fereastră încadrează una dintre cele mai frumoase curți din Cetate: curtea interioară de la Primăria veche Casa Altemberger transformată astăzi în muzeu. A doua se deschide ca terasă spre oraşul de jos, în umbra zidului de la Casa Altemberger, spre Pasajul Pempflinger. Azi, deasupra zidului, se află frumoasa terasă a restaurantului Cafe Wien, loc de tihnă cu iz romantic. În a treia fereastră, un alt supraviețuitor al istoriei, Turnul Pielarilor. Parte din a 4 a centură de fortificaţie, victima a trei incendii, dărîmat şi refăcut de-a lungul istoriei, este unul din puținele turnuri ce au supravieţuit din şirul măreţ ce se înălţa de-a lungul zidurilor. Conform tradiţiei, poartă numele breslei care-l avea în grijă în caz de atac, dar şi numele străzii pe care se afla, Mariengasse. I se mai spune şi „Turnul cu pulbere“, indicînd asfel destinaţia lui. Strălucirea de altădată e ştirbită însă de umbra caselor, de gunoaiele ce se adună în jurul şi chiar de locul dosnic care l-a salvat!

Adriana Moscicki

Carte Poștală necirculată – editura G.A. Seraphin, tipografia Josef Drotleff. – Vechea Primărie și Turnul Pielarilor (Ledererturm / Marienturm)

1

Meserii dispărute – Paznicul de noapte

La ora 10 seara, Paznicul de noapte îşi începea rondul, înarmat cu suliţa şi lampa de ulei. Tuu… Tuuu… Tuuuu sufla cornul Paznicului trecerea zilei şi invitaţia la somn. Suliţa lovea uşor şi sacadat pietrele drumului. Cîte un maidanez îl urma credincios pe străzi, straşnică pază Păzitorului!
La ora 3 dimineaţa răsuna deşteptarea pentru meseriaşii care începeau ziua devreme prin cuvintele:

„Domnilor şi doamnelor ia ascultaţi, acuşi ora trei clopotul a sunat, întunericul nopţii, ziua a alungat!
creştini, vioi şi treji să staţi, numele Domnului să lăudaţi!“

La sfîrşitul sec. al XVIII-lea, Magistratul oraşului interzice folosirea cornului la strigarea orelor de noapte, acesta fiind înlocuit cu un clichet din lemn. Paznicul învîrtea clichetul pe străzile Cetăţii şi striga orele. Paznicii uituci sau cei rău-voitori, erau îndată pedepsiţi ori concediaţi dacă săreau anunţarea orelor, mai ales a celor de noapte! Paznicii de noapte erau recrutaţi din ceata micilor meşteşugari săraci, nevoiţi să cîştige cîţiva creiţari suplimentari pentru a supravieţui. Nu aveau uniforme speciale prin care s-ar fi putut recunoaşte, aşa că, fiecare se îmbrăca cum apuca şi, nu de puţine ori, deveneau ţintă de batjocură a tîrgoveţilor nocturni.

Într-un protocol al Magistratului Sibian din 1874 putem citi: „Din cei 29 de paznici de noapte ai oraşului Sibiu, cel puţin 20 sunt indivizi prăpădiţi, al căror loc este mai degrabă într-un azil de bătrîni.“ – Poate arăta ca un clown obosit, scîrţîind din clichetul de lemn şi bătînd Cetatea noaptea întreagă la pas om şi cîine, dar sigur, o asemenea întîlnire nocturnă dădea fiori petrecăreţului întîrziat! Rolul paznicului nu era numai de strigare a stingerii şi desteptării, el trebuia să fie vigilent, să anunţe izbucnirea unui incendiu, să ajute poliţia în „depistarea“ elementelor dubioase, a hoţilor. O mărturie plină de auto-ironie a şefului poliţiei Sibiene de la 1870 sună cam aşa: nu e vina poliţiei şi nici a paznicilor de noapte că se fură aşa de puţin în oraş, ci mai degrabă faptului că, în Sibiu sînt puţini hoţi!

Iată una din instrucţiunile pentru comportamentul paznicilor de noapte: O persoană beată, neputincioasă de a merge singură acasă, indiferent dacă este culcată sau şede pe pămînt, trebuie ridicată şi ajutată, bineînţeles, dacă îşi mai aminteşte unde locuieşte! Paznicul are îndatorirea să însoţească această persoană, dacă este de rang social ridicat! Persoanele de rang inferior sînt trimise acasă neînsoţite iar, cei care nu-şi amintesc unde locuiesc, trebuie duşi la primărie!

Adriana Moscicki

Paznicul de noapte // Nachtwächter // Éjjeliőr (sursă ilustrații „Alt-Hermannstadt)

1

Meserii dispărute – Lampagiul

În anul 1770 magistratul oraşului Sibiu hotăreşte ca toată lumea, ce iasă seara după ora de stingere pe stradă, trebuie să poarte un lampion pentru a-şi ilumina drumul, iar cei care îndrăznesc să iese fără lampion să fie arestaţi şi duşi la casa de pază!
În 1771, trecerea pe sub Podul Mincinoşilor este luminată de trei lanterne şi păzită de două santinele! Tot în acest an, incendiile pe timp de noapte se semnalizau, din turnul bisericii Evanghelice, cu o lanternă roşie. Un actor vienez, aflat în turneu la Sibiu la teatrul lui Hochmeister, îşi aduce aminte cu amuzament de momentul în care, după spectacol, doamnele elegante în satin negru şi dantelă, erau aşteptate la ieşire de servitoare ţinînd un lampion mare în mînă şi strigînd, cît le ţinea gura, numele stăpînelor pentru a le acompania, luminîndu-le drumul spre casă.

Cu ocazia vizitei Împăratului Franz I şi a Împărătesei Carolina Augusta (1817), străzile Sibiului au fost luminate pentru prima dată cu felinare. Timp de două săptămîni, Cetatea a fost învăluită în lumină! După plecarea lor, magistratul a hotărît să renunţe la această „iluminaţie artificială“ pe motiv că: „cetăţenii binecrescuţi oricum nu umblă noaptea pe stradă, iar pentru elemente necivilizate, nu doreşte să cheltuie bani pentru luminarea drumurilor“. Totuşi, unele vecinătăţi continuă să o facă şi, în 1820, cîţiva cetăţeni Sibieni au hotărît să amplaseze laterne în străzile lor. În 1835 se folosesc lămpi cu ulei pentru iluminarea oraşului. Extinderea iluminatului stradal dă naştere unei noi ocupaţii: cea de lampagiu. Responsabili cu aprinderea şi stingerea felinarelor, muncitorii din noua tagmă a lampagiilor puteau fi văzuţi seară de seară şi în fiecare dimineaţă, cărînd coşuri şi cărucioare cu lămpi şi ducînd scări pe umăr.

La 1837, Oraşul preia de la vecinătăţi iluminatul străzilor. În 1851, Guvernatorul ordonă Magistraturii, ca străzile să fie luminate în fiecare noapte, indiferent de prezenţa ori absenţa lunii pe cer. Timp de 40 de ani, lampagii s-au ocupat de luminatul străzilor în Cetate. Ei vor dispare însă, treptat, treptat, odată cu introducerea iluminatului electric.
Deşi au existat spirite inovatoare şi deschise printre locuitorii Cetăţii, iluminatul electric a fost privit cu suspiciune la început. Unul dintre argumentele opozanţilor iluminării electrice era „orbirea“ bietului trecător, care, ieşind din perimetrul fascicolului luminos, n-ar mai fi în stare să-şi măsoare paşii şi să aprecieze corect drumul!

Adriana Moscicki

Lampagiu // Laternenanzünder // Lámpagyújtogató (sursă ilustrații „Alt-Hermannstadt)

1

Parcul Elisabeta

Greu de recunoscut, în puzzelul oraşului de azi, imaginea aceasta. Acum un secol, verdele părea o prelungire firească a Parcului Sub Arini, clădirile în linii drepte şi viguroase impuneau respect. O mică aglomeraţie vegetală supusă rigorilor estetice umbreşte fostul Palat de Justiţie şi adăposteşte, în umbra clorofilei, mici stoluri de păsări cîntătoare ce gîdilă plăcut urechile funcţionarilor şi trecătorilor!
Sîntem în Parcul Elisabeta, oază minusculă în faţa sobrietăţii Palatului de Justiţie, înfiinţat la sfîrşitul sec XIX şi dăruit cu numele Reginei Austriei şi Ungariei. În vecinătatea parcului se ridica, demnă ca un templu roman, Casa Societăţii. Pe la 1903 se mai aflau acolo două vaze masive de piatră, aduse din fosta reşedinţa de vară a Baronului Bruckental. După amenajarea parcului Elisabeta, vazele sînt găzduite în trupul lui verde, pentru o vreme. Pînă în 1904 bulevardul acesta larg şi luminos era străbătut doar de căruţe, poștalioane şi diligenţe. Abia după 1905, liniile de fier ale tramvaiului îi voi tăia trupul şi vor duce în iuţeală vagoane de călători spre Sub Arini. Atîta linişte aici şi o ordine desăvîrşită. Străjuit cu un gard perfect rînduit în lemn, parcul şi trotuarul se bucurau seară de seară de lumina felinarului. Din cuşca lor de sticlă răzbăteau fascicolele de lumină ce învăluiau strada şi trecătorii ei întîrziaţi.

Adriana Moscicki

„Salutări din Sibiu“ – Parcul Elizabeta din fața fostului Palat de Finanțe al autorităților Austro-Ungare. – Carte Poștală circulată 1907 – adresată doamnei Adele von Stör, soția căpitanului von Stör / Kaposvar

1

Trei fire de apă

Din Cindrel coborîte, apele de munte se adună într-un iaz între Răşinari şi Dumbravă: iazul Seviș. Un fir de apă rebel se încăpăţînează să meargă mai departe pînă în Cetatea Sibiului desfăcîndu-se în lacuri şi din nou adunîndu-şi poalele lichide într-o vale umbrită de verde. Şi eu şi tu am alergat de-a lungul ei, demult cînd iarbă era înalta cît creştetul nostru.
Pîrîul Seviș curgea din Răşinari spre Cetate, lăbărţîndu-se într-o salbă de lacuri între Muzeul satului şi Valea Aurie. Dar nu se opreşte aici ci, lăsînd în urmă Valea Aurie, îşi vede de drum mai departe prin parcul Sub Arini, pe lîngă Biserica din Groapă, traversează Hallerwiese în zona str. Gimnasticii, Izvorului şi str. Fabricii, ajungînd pînă în Lazaret unde se aruncă în Cibin. Pentru că avea apă bună de băut, i s-a spus „Trinkbach“.
Pe vremuri, în preajma lacului Dumbrava, s-au amenajat canale prin care apa a fost condusă paralel cu pîrîul Seviș, prin Valea Aurie.
Un canal a alimentat Moara Schreyer şi de acolo se scurgea mai departe în Parcul Sub Arini paralel cu Bulevardul Victoriei / „Schewisgasse“ (numele vechi, chiar numele pîrîului), pe lîngă Fabrica de zahăr, Facultatea de Psihologie şi mai departe pînă în faţă Hotelului Bulevard. Acolo s-a strecurat pe sub promenada „Bretter“ (Brett – scîndură), loc unde cursul lui a fost modificat şi ramificat: un braţ spre Baia Populară şi spre moară de sub Bastionul Soldisch şi altul care intră în Cetate pe lîngă Poarta Cisnadiei ramificindu-se prin străzile Cetăţii şi premenindu-le. Celălalt canal, deşi a curs tot parelel cu pîrîul Seviș, trecea prin Parcul Sub Arini, pe lîngă Bolta Rece, pe strada Școala de Înot şi Radu Stanca. Apele lui au dat gustul berii lui Habermann şi Thomas Binder. De la fabrica de bere curgea mai departe spre Spitalul Municipal unde se unea cu pîrîul Seviș în zona străzilor Lucian Blaga / str. Izvorului (Kaltbrunnengasse). Ajuns în strada Fabricii, apa lui curată dă (din nou) gust altei beri: Trei Stejari şi Hager’s Bräu.
Ca un misionar venit de departe cu învăţătură şi hrană, Sevișul, din trupul lui lichid, potoleşte setea, alungă oboseală şi dogoarea, curăţă trupul omului şi al Cetăţii.
Trei fire de apă au spălat faţă Oraşului, au primenit aerul, au adăpat oameni şi animale, au învîrtit roţile morilor şi s-a făcut pâine. Trei fire de apă care au dat viaţă celor ce au fost şi celor ce mai sînt şi nouă, copii ai Burgului!

Adriana Moscicki

Stradă Seviș // Schewisgasse // Schewis-utca (Calea Victoriei) – Carte Poştală circulată 1908 – În stîngă fotografiei, se vede parcul Elizabeta din fața fostului Palat de Finanțe al autorităților Austro-Ungare şi una din vazele de piatră din grădina Baronului Brukenthal. În zona parcului se afla pe vremuri (sec.18/19) un iaz al canalului Seviș.

P.S. A nu se confundă râul Seviș cu pârîul (iazul/canalul) Seviș! Râul Seviș curge în valea Sevișului, între Sibiu şi Cisnădioara/Cisnădie şi se revarsă în Cibin la Șelimbăr (unde poartă şi numele de Sebeş). Pârîul (iazul/canalul) Seviș curge din iazul de la Rășinari prin Pădurea Dumbravă, Valea Aurie, Sub Arini, oraşul Sibiu şi se revarsă în Cibin în zona cartierului Lazaret. Aval de barajul / digul / viaductul, graniţa între Valea Aurie şi Sub Arini, pârîul este cunoscut şi sub numele de „Zigeunerbach“ (Pârîul Ţiganilor) şi „Trinkbach“ (Pârîul cu apă de băut) iar cele două canale, care curgeau paralel cu el, astăzi dispărute, se numeau:
„Großer Schewisbachl“ (Marele pârăiaş Seviș) dar şi „Obere Schewiskanal“ (Canalul superior al Sevișului)… şi curgea paralel cu B-dul Victoriei
„Kleiner Schewisbachl“ (micul pârăiaş Seviș) dar şi „Untere Schewiskanal“ (Canalul inferior al Sevișului)… şi curgea în zona str. Şcoala de Înot. (sursa: O.Czekelius / E.Sigerus)

1

pentru ca azi este Ziua Internaţională a Rromilor

… mînca-ţi-aş ochii tăi!

Ştiu că o să zîmbiţi, ştiu ce o să gîndiţi. Şi eu am văzut cetele adunate pe sub poduri şi prin oraşe la cerşit şi mie mi-a fost teamă ca imaginea mea să nu fie asociată cu a lor. În Barcelona un localnic îşi spunea cu mîndrie „gitanes“ şi bătea pămîntul uscat cu tocul pantofilor, siluetă neagră pe un cer spălăcit şi numai ritmul palmelor sale, pocnitul degetelor număra timpul. Şi-mi amintesc un ţambal vesel sunînd jazz şi Bach la un colţ de stradă. Lăutarii de ieri în costum şi ţinînd o vioara prin crîşmele sordide, i-am uitat? Imaginea noastră despre Ţigan este pe de o parte idilică – alimentată de filme, pe de altă parte deformată – ca şi cum doar noi am avea dreptul să ne aruncăm straiele bătrîne, catrinţele şi basmalele. Adevărul este undeva la mijloc, mereu…

Ţiganii adevăraţi sînt mîndri, merg cu fruntea spre cer şi soarele le străluceşte pe un dinte de aur ca pe colţul unui animal sălbatic. Ochii de ţigan sînt fulgere ce despică un cer de vară. Cum merge ţiganul cu palma ascunsă în şerpar şi buza strînsă pe o pipă. Ţiganca îl urmează şuşotind în spate, floare pe apă fustele saltă şi salba îi joacă. Ţiganii din copilăria mea îşi aşezau tabăra la malul Cibinului pe sub sălcii. Caii fornăiau în iarba proaspătă, puradeii umblau goi şi fericiţi. Erau ţigani cositori, lingurari, meşteri la împletituri şi făurit măturoaie, meşteri în aur şi aramă bătută cu ciocanul. Umblau cu alambice şi cazane şi oale emailate înflorate, cu desăgile în spinare. Desagii ţiganilor erau spaima copiilor: vine ţiganul şi te bagă în sac!

„Hai să-ţi dau oale doamnaaa!… îmi ţiuie şi acum în ureche vocea puternică şi stridentă a unei ţigănci: Hai să-ţi zic în ghioc domnişoară, mînca-ţi-aş ochii tăi!“

De la porţile Cetăţii au urcat încet, încet şi s-au aşezat Şatra pînă prin Turnişor. Umblau zvonuri despre case învelite în covoare persane şi moi, bijuterii strălucitoare, culmi de fuste întinse în soare colorînd cerul în apus.
Pe vremuri le spuneam doar ţigani şi le-am ignorat istoria şi tradiţia. Dar rromii au o istorie şi au tradiţie, au vîrfuri şi au uscături. În sîngele lor curge muzica, în inima lor bate un singur dor: de libertate!

Adriana Moscicki

Tînăr țigan cu pipă – Kamilla Asboth / fotografie format carte-de-visite (sursa foto: Adrian-Silvan Ionescu)

1

vedere de sus

În 1773, în faţa Porţii Cisnadiei se vînd primele parcele de teren pentru construirea unu nou cartier Josefstadt/Cartierul Josefin. Străzile se deschid largi, străjuite de case impunătoare, dichisite ici colo cu turnuri şi voalete în dantelă de lemn. Calea Sevisului // Schewisgasse este artera principală. La 1875 era încă străbătută de apă. Apoi pîrîul acoperit şi uitat. O vreme i-a păstrat amintirea în nume.

De-a lungul anilor îşi schimbă înfăţişarea şi numele: 1919 Carmen-Sylvagasse, 1947 Bulevardul Carmen-Sylva, după 1947 Bulevardul A. J. Vâșinski iar din 1970 Bulevardul Victoriei.

Adriana Moscicki

multumim cititorului Adi M. pentru fotografie!

1

O imagine cît o mie de cuvinte!

În Cetatea Sibiului limbile nu s-au încurcat şi nu s-au spurcat niciodată!
În trecut s-au împletit armonios pe uliţele strîmte şi prin tîrguri. Nu vorbele i-au dezbinat pe oameni, nu accentul şi nici dialectul. Întotdeauna au găsit un punct comun în viaţa împreună între zidurile aceleiaşi Cetăţi.
Privesc imaginea aceasta din 1907 făcută la aniversarea a 50 de ani de la preluarea Fabricii de bere a oraşului Sibiu de către Johan Haberman.
Prima Fabrica de bere a oraşului, înfiinţată în 1808, se afla în faţa Porţii Cisnădiei, extra muros, şi construirea ei a costat 16.500 Galbeni. (Cronica oraşului Sibiu – E.Sigerus). În 1857 fabrica este preluată de Johan Haberman. A fost și prima „Fierbătorie de Bere din Transilvania“ („Erste Siebenbürgische Dampf-Bierbrauerei“). Dar fotografia aceasta comemorativă spune, cel puţin ochiului meu, şi o altă poveste: dacă vorbim de multi-culturalitate, atunci iată o imagine simbol! Mîndrii angajaţi ce-l înconjoară pe Rudolf Haberman sînt români, saşi şi unguri, fiecare în portul său, cu identitatea şi specificitatea minorităţii ori majorităţii din care face parte, dar împreună, un colectiv!
Aceasta este imaginea Sibiului meu: diversitate în unitate!

Adriana Moscicki

Fabrica de Bere Habermann se afla pe arealul strada Dobrun, str. Berăriei și str. Radu Stanca, între Piața Teatrului și fosta reședință de vară a Baronului Brukenthal. După închiderea ei, fabricantul Thomas Binder va înființa pe același loc Fabrica de Bere Thomas Binder şi Fiii, continuînd astfel tradiția meșteșugului berăritului în Sibiu. (sursa foto: „Alt-Hermannstadt“)

1

…din grădina Baronului

În luna aprilie, cerul şi lumea întreagă se umplu de aroma dezlănţuită a portocalilor. Furişată în nară, rămîne acolo aninată, enervantă şi ispitoare. În pom mai stau încă fructe pîrguite cînd muguri albi pleznesc cu miros aţîţător. Omul priveşte un portocal şi instantaneu îl cuprinde senzaţia de cald şi confort. În zilele mohorîte de iarnă, portocalul respiră picant şi proaspăt aburind pereţii de sticlă ce-l îngrădesc. Dar în primăvară, prin ramuri desfăcute în verde, soarele-şi petrece degetele-i calde. Aromă de portocali cuprindea odată şi aerul Cetăţii, purtată de vînt, de prin grădina Baronului von Bruckenthal. În reşedinţa de vară situată pe arealul între străzile C. Noica (Rotenturmstrasse), str. Berăriei şi str. Dobrun (Bräuhausgasse) se găsea Orangeria, un pavilion măreţ cu geamuri înalte.

Într-o fotografie rară, datorată lui Theodor Glatz, îl putem vedea pe Baronul Josef von Brukenthal (1803-1867) împreună cu cei trei copii ai săi în grădina reşedinţei de vară din Sibiu. Fotografia lui Glatz, datată în jurul anului 1858, este de fapt o reproducere după un negativ tip colaj (fotomontaj). Persoanele au fost decupate din alte fotografii de atelier şi montate / lipite pe o poză cu grădina baronului. Lîngă baronul Brukenthal se află fiul Hermann şi fiicele Wilhelmine (Freiin Mylius) şi Josefine (Freiin Czekelius v. Rosenfeld). În spatele personajelor se poate distinge pavilionul Oranjeriei, iar în fundal turnul Bisericii Evanghelice, acoperişul turnului Archebuzierilor şi turnul bisericii Catolice. După moartea lui Josef von Brukenthal clădirile cu grădina au fost cumpărate de fabricantul de bere Johann Habermann, care a transformat Oranjeria înt-o sală de dans cu Restauraţiune şi popicărie.

Dezvoltarea artei fotografice în Cetate i se datorează într-un fel chiar Baronului Josef von Bruckenthal. El a fost cel care a prezentat, pentru prima oară Sibienilor, o nouă invenţie: cea a lui Daguerre. În 1840 a expus în salonul lui din Palatul Brukenthal o fotografie / daghereotipie cu silueta bisericii „Karlskirche“ din Viena. Fotografia a făcut furori! În Cetate apar maeştrii fotografi inovatori şi prolifici. Unul dintre ei, Glatz, ne lasă imaginea aceasta, document istoric şi operă de artă, căci fotograful devansează prin idee, originalitate şi realizare, arta colajului ce va prospera la cubişti şi dadaişti la începutul secolului 20!

Adriana Moscicki

„Baronul Josef von Brukenthal împreună cu cei trei copiii ai săi în grădina reşedinţei de vară din Sibiu.“ – Theodor Glatz ca.1858. Fotografia originală se află în arhivă Muzeului Brukenthal, Nr.Înv, 30583. (Sursă: K. Klein)

1

„Obere Promenade“

Cea mai nobilă distracţie din Cetate este, fără îndoială, Teatrul. Fancy şi la modă, atrage cetăţenii înstăriţi, nobili şi intelectuali. Lîngă „templul civilizaţiei“, între zidurile de apărare, natura se desfăşoară după alte legi. O mini junglă verde umple spaţiul şi zvîcneşte cu foşnet şi triluri de păsăret. Prin haosul de crengi se întrezăreşte o cărare taman bună de plimbare şi discutat subiectele complicate de viaţă, politică şi teatru după o reprezentaţie cînd minţile sînt înfierbîntate şi trupurile palpită.
Iată că în 1791 se începe amenajarea unei promenade între Teatru şi Cazarmă, spre Poarta Cisnădiei. Topoare şi foarfeci taie drum prin esenţa lemnoasă, bătătoreşte şi pietruieşte cale largă de respirat în verde. În 1818, zidul este străpuns de un pasaj cu scări lîngă teatru şi sus, pe valul de pămînt, se contruieşte Templul Concordia (cunoscut ulterior şi sub numele Templul lui Latzel, dispărut în perioada interbelică). Pe aici or fi trecut copii în panatoni bufanţi şi ciorapi albi împletiţi, fete cu părul unduind sub pălărioara de pai, domni scorţoşi, rochii cu trenă dar şi domnişoara Grete din povestea noastră, actriţă amatoare, viitoarea soţie a lui Anton Maly. Cine să-şi amintească paşii lor, chipul, numele…
Mi-aş fi dorit ca promenada să rămînă aşa cum a fost surprinsă în 1896: o pădure sălbatică rătăcită în milocul Cetăţii! O imagine suprarealistă cu personaje obsesiv prezente în ipostaza pasivă a unui cetăţean cu pălărie şi nu-mi pot abţine zîmbetul şi admiraţia căci Magritte nu se născuse încă, dar arta la mine în Cetate – DA!

Adriana Moscicki

„Obere Promenade“ – fotografie Gustav Theiss 1896

1

Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket // Happy Easter // Joyeuses Pâques… tuturor celor care sărbătoresc Paștele Duminica aceasta!
Să va fie trupul Primăvară şi inima în toate anotimpurile cu tihna şi bucurie!

Adriana Moscicki

1

„dragă Grete

mă bucur deja, acum cînd îţi scriu, gîndindu-mă cum ai să baţi din palme ca o copiliţă şi ai să strîngi la piept rîndurile mele. Nu te-ai schimbat şi niciodată copila din tine nu se va face mare!
Mă gîndesc că au înflorit pomii în grădină şi zumzetul albinelor urcă pînă la tine. Îmi amintesc dimineţile cum aşteptam cîntecul mierlei cu geamul deschis. Încă nu se auzea nici o roată de căruţă în stradă, totul era linişte şi cer senin. Doar mierla se desfăşura în vîrful castanului. Din depărtare, o surata îi răspundea ca un ecou. Mi-e dor de zilele acelea cînd ne alergam împreună prin curte! Dar Duminică, de îndată ce va întoarceţi de la Biserică şi staţi la masă, tata grav şi serios, mama cu zîmbet ascuns, tu să ciocneşti un ou şi pentru mine, aşa cum ne războiam în trecut!… Ţi-am trimis un fir firav de Primăvară. Pare trist, dar uite acolo o boabă de speranţă, ştiu că vei colora totul în veselie… Cu drag pentru tine, Fratele tău!“
Poate, aşa i-ar fi scris Günter, surorii sale Grete. Dar nostalgia şi dorul nescris stă în locul acela alb.

Adriana Moscicki

1

Eşti copil al Oraşului

Din depărtare îţi scriu acum. Piciorul meu a uitat forma pietrei de rîu în talpă. Acum talpa mea pe nisip se umple de apă pînă piere înghiţită de spumă. Şi totuşi, cu ochii închişi pe sub soarele Orientului, nu am uitat nimic. În cap am construit treceri şi porţi arcuite, conuri de umbră pentru sărut, pod dantelat. Cum ţopăiam într-un picior, îmi spuneai poveşti şi trebuia să ghicesc adevăr ori minciună. Florile decupau umbre jos pe asfalt. O noapte întreagă am mers aşa pe lîngă zidurile Cetăţii, pipăind fiecare cărămidă, adulmecînd. Nu-mi era teamă, ochii oraşului stăteau ţinti peste noi. Eşti copil al Oraşului, mi-ai spus.
Am rîs cu poza asta în mînă, în întuneric. Am tăcut zeci de ani. Hîrtia îngălbenită păstrează conturul trupurior: copiii oraşului au trecut pe aceleaşi străzi, acum îi văd obsesiv, fantome tăcute cu buze reci şi ochi mari deschişi. Băieţii cu pălărie poartă coşuri, îmi urcă în nară mirosul de cornuri calde şi de lăcrimioare legate în buchet. N-am mai văzut de atunci lăcrimioare. Nu am uitat nimic, nici căuşul palmei în care-mi prindeai o mămăruţă. În fiecare an primăvara curge prin mine cu amintiri, doar oraşul de atunci a murit.

Adriana Moscicki

„Salutări din Sibiu“ sfîrşitul sec al XIX-lea

1

Oshiana!
Palmsonntag – Duminica Floriilor

Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii“ (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului. În Duminica Floriilor / PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier / finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!

Vechii evrei întîmpinau Sucotul / Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante : lulav / finic, etrog / citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului. Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav / palmier / finic, recunoscîndu-l că Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii. În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi. Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei. Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier / finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării / nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica floriilor.

Numărători / calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה– oshia-salvare, Moshia / Mesia!

Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor / Palmsonntag. În comunitatea catolică / evanghelică este o zi specială. Deja din anul 1793 se hotăreşte in Cetatea Sibiului ,ca singură dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tînăr: intrarea lui în comunitate!
Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate , panglici colorate si rîu de bortene in catifea ar fi umplut pieţele Burgului.

Sărbătorire fericită şi felicitări celor ce vor primi Confirmarea în sfînta Palmsonntag!

Adriana Moscicki

1