2016-03-24
„dragă Grete
mă bucur deja, acum cînd îţi scriu, gîndindu-mă cum ai să baţi din palme ca o copiliţă şi ai să strîngi la piept rîndurile mele. Nu te-ai schimbat şi niciodată copila din tine nu se va face mare!
Mă gîndesc că au înflorit pomii în grădină şi zumzetul albinelor urcă pînă la tine. Îmi amintesc dimineţile cum aşteptam cîntecul mierlei cu geamul deschis. Încă nu se auzea nici o roată de căruţă în stradă, totul era linişte şi cer senin. Doar mierla se desfăşura în vîrful castanului. Din depărtare, o surata îi răspundea ca un ecou. Mi-e dor de zilele acelea cînd ne alergam împreună prin curte! Dar Duminică, de îndată ce va întoarceţi de la Biserică şi staţi la masă, tata grav şi serios, mama cu zîmbet ascuns, tu să ciocneşti un ou şi pentru mine, aşa cum ne războiam în trecut!… Ţi-am trimis un fir firav de Primăvară. Pare trist, dar uite acolo o boabă de speranţă, ştiu că vei colora totul în veselie… Cu drag pentru tine, Fratele tău!“
Poate, aşa i-ar fi scris Günter, surorii sale Grete. Dar nostalgia şi dorul nescris stă în locul acela alb.
Adriana Moscicki
