2016-05-30
întru veşnicie şi frumuseţe
Ca orice femeie, recunosc, mi-au plăcut din totdeauna podoabele, dichisite în pietre şi metale preţioase. Cel mai mult, însă, îmi plac cele inaccesibile, ferecate într-un muzeu ori în vreun seif de bancă. Pe vremea tinereţilor noastre, un giuvaier îl puteai face la comandă doar la Bijuteria din oraş (de aveai aur şi suficienţi arginţi!), ori cumpăra ceva chinezării de la Cadouri. Noi ne bucuram şi de inele de os, de lemn sau de sticlă din Fondul plastic: erau deosebite şi în serie mică. Au trebuit să se scurgă zeci de ani, să învăţăm prin muzee, departe, că Burgul nostru era renumit centru de orfevrărie, că am avut meşteri pricepuţi scrişi în istorie şi creaţiile lor stau în muzeu.
Da, avem o Piaţă zisă a Aurarilor, dar nimeni nu ştia de vreun aurar pe acolo şi numele şi-l trage de la sigiluiul breslei găsit în casa locuită de meşterul aurar. Meseriaşii îşi aveau „buticurile“ sub boltele din Piaţa Mică şi atelierele în Oraşul de jos. Casele le aveau prin târg după punga şi norocul fiecăruia. Obiectele de podoabă au istorie lungă. La început au fost amulete păgîne, apoi au devenit nobile obiecte religioase cu acelaşi scop de protecţie sau preaslăvire a zeilor. Ştiaţi că, însăşi paftaua săsească ar fi avut, la inceput, rolul de mic relicver?
Cum se face că tocmai Sibiul devine puternic centru orfevrier şi ancorat în moda şi tendinţele vremii? Răspuns: prezenţa populaţiei saxone ce a adus cu ea priceperea la nivel de artă în prelucrarea metalelor preţioase şi re-înfiinţarea în anul 1438 (de către regele Sigismund) a monetăriei regale. La început, dreptul de batere a monedei a fost oferit primarilor Sibiului, apoi în 1456 italienilor Nikolaus Demagio şi Christof din Florenţa. Restul este istorie!
Meşterii din Transilvania sînt la curent cu tehnicile şi „modele“ pe care le filtrează prin propria cultură populară, le transformă şi îmbogăţesc astfel că ajunge să se vorbească despre „modo transsilvano”!
Apogeul artei îl atinge Sebastian Hann (1644 – 1713). S-au scris cărţi şi doctorate despre arta şi istoria lui, cuvintele mele ar fi prea simple şi neştiutoare. Las doar privirii şi inimii dreptul la judecată! Adevărat, prin muzee, obiectele de artă aplicată stau îngrămădite în rafturi, uneori sîntem prea obosiţi, prea plictisiţi, ori bombardaţi cu informaţie că nu mai putem asimila… Dar, de veţi lua răgaz pentru o clipă, să priviţi: emailate ori răsucite în fir de filigran, ori bătute în pietre, în alt-relief sculptate, toate sînt poveşti în metal întru veşnicie şi frumuseţe. Dragă inimii mele este una în mod special. Ca admiratoare a lui Dürer am fost fericită că Muzeul Bruckenthal a fost inspirat şi a asociat model şi obiect: gravura rinocerului făcută de Dürer şi cupa în corn de rinocer şi aur făurită de Sebastian Hann.
Şi oriunde în lume, de o fi British Museum, de o fi Green Vault, mă simt mîndră şi zîmbesc ori de cîte ori citesc: Saxon Transilvania! Ştiu că este de acasă!
Adriana Moscicki
sursa fotografii: „Alt-Hermannstadt“
