• Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Ulița Balului din Sibiu” // „Ballgasse in Hermannstadt”

    Între cele două artere principale din orașul de Sus, platea heltensis – str. Heltauergasse (str. Cisnădiei) // str. N. Bălcescu și platea carnificum – str. Fleischergasse (str. Măcelarilor) // str. Mitropoliei, existau două străzi tranversale, carosabile: str Quergasse (str. Transversală) // str. Tribunei și str. Ballgasse (str. Ulița Balului) // str. A. Xenopol. Ulița Balului pornea din intersecția cu str. Cisnădiei lângă vechiul hotel Împăratul Romanilor // Römischer Kaiser și se termina în intersecția cu str. Măcelarilor lângă clădirea în care se afla Curtea Mediașului // Mediascher Herrenhof.
    Ulița Balului a fost obturată la mijlocul anilor 1780 prin ridicarea Bisericii Reformate (1784-1786) pe tronsonul nord-vestic al străzii lângă Curtea Mediașului. În 1875 baronul Samuel von Brukenthal a construit o anexă gospodărească (grajd) în curtea a doua, la capătul sud-vestic al parcelei spre str. Xenopol. În 1786 congregația bisericească reformată a extins casa parohială până la Biserica Reformată. Cu această ocazie a fost amenajat un pasaj pietonal îngust între str. Măcelarilor și str. A. Xenopol cu o trecere boltită sub casa patohială.

    Pe Ulița Balului se aflau trei săli de dans. Sala Redută // Redoutensaal, cea mai cunoscută sală de dans din Sibiul acelor vremuri, se afla în corpul cădirii colț cu strada Mica uliță transversală (astăzi str. A. Xenopol) și aparținea de vechiul hotel Împăratul Romanilor // Römischen Kaiser.
    Vis-à-vis de sala Redută se afla intrarea din spate în sala de dans amenajata în corpul din spate al clădirii baronului Lambert von Möringer. În casa baronul Lambert von Möringer au avut loc spectacole de teatru în perioada anilor 1768-1783. Pentru a facilita accesul în sala de teatru a fost amenajata o trecere dinspre uliță Balului în anul 1769. În sala de dans s-au organizat baluri până în primăvara anului 1810, când orașul a cumpărat casa lui Möringer de la urmașii lui Kleeberg contra sumei de 30 000 Gulden. Clădirea cunoscută astăzi sub denumirea de Casa Albastră se află în Piața Mare nr.5.
    Vechea stradă carosabilă Ulița Balului apare în planurile orașului din 1647(?), 1699, 1700, 1739, 1749, 1751 și 1787.

    Pentru a mări ilustrația dați de două ori click pe ilustrație și activați funcția zoom!

    Cronologia dispariției tronsonului carosabil nord-vestic al străzii Ulița Balului // Ballgasse:
    1778 se începe construcția palatului guvernatorului Transilvaniei Samuel von Brukenthal.
    1784 (?) baronul Brukenthal cumpără o parte din grădinile lui Filtsch și Albrecht de pe ste. Mitropoliei. [E.S.]
    1784 magistratul orașului Sibiu permite reformaților construcția unui lăcaș de cult intra-muros. [E.S.]
    1784 congregația bisericească reformată cumpără casele Filtsch și Albrecht de pe str. Mitropoliei. [E.S.]
    1784 se începe construcția Bisericii Reformate pe tronsonul nord-vestic al străzii Ulița Balului.
    1785 se începe construcția corpului de clădire C cu destinație de grajd în curtea a doua.
    1785 reformații intentează un proces împotriva lui Brukenthal soluționat în favoarea baronului. [E.S.]
    1785 (?) se începe construcția corpului de clădire B pe tronsonul mijlociu al străzii Ulița Balului.
    1786 se extinde corpul clădirii medievale de pe parcele lângă Casa cu cariatide până la biserică.
    1786 se amenajează un pasaj pietonal cu gang sub casa parohială între str. Măcelarilor și str. A. Xenopol.
    1786 se finalizează construcția corpupui principal A și corpului de clădire C. [E.S.]
    1788 se finalizează construcția corpului de clădire B din curtea a doua.
    1788 se finalizează construcția palatului baronului Samuel von Brukenthal.
    [E.S.] sursa informație: Emil Sigerus

    Vechiul hotel „Împăratul Romanilor” | Biserica Reformată și „Casa cu cariatide” str. Mitropoliei sec XIX

    „Sala Redută” de la „Împăratul Romanilor” sec XIX | Biseric Reformată și „Casa cu cariatide” sec XX

    Dacă informațiile cu privire la Uliță Balului oferite de Emil Sigerus în cărțile „Despre vechiul Sibiu” vol.1 și 3 sunt adevărate putem trage următoarele concluzii:
    Ulița Balului pornea lângă clădirea Împăratul Romanilor și ieșea lângă casa de oaspeți Curtea Mediașului (Mitropoliei nr. 7). Între Curtea Mediașului și Casa cu cariatide (str. Mitropoliei nr. 13) se afla Ulița Balului și două parcele cu clădiri: parcela Filtsch și parcela Albrecht (sau Alberth). Baronul Samuel von Brukenthal a cumpărat o parte din grădinile Filtsch și Albrecht cu scopul de a construi pe terenul respectiv anexe gospodărești și grajduri.
    În 1784 magistratul orașului a permis reformaților din Sibiu ridicarea unui lăcaș de cult intra-muros. Pentru această biserică reformații au cumpărat parcelele Filtsch și Albrecht aflate pe str. Mitropoliei. În 1785 Brukenthel a început construția anexelor gospodărești pe terenul cumpărat de la Filtsch și Albrecht. Reformații au susținut că baronul a ocupat o parte din proprietatea lor și au intentat un proces împotrivă lui Brukenthal soluționat în favoarea baronului. În 1786, după finalizarea construcției bisericii, congregația bisericească reformată a cerut să se mute strada de lângă biserică pentru a construi, extinde casa parohială până la biserică (?). S-a acordat permisiunea pentru aceasta, cu condiția ca reclamantul să suporte toate costurile aferente și să permită amenajrea unui pasaj pietonal îngust între str. Măcelarilor și str. A. Xenopol cu o trecere boltită sub casa patohială.
    Din păcate unele informații preluate din bibliografia lui Sigerus sunt controverse. În anul 1786 reformații au cerut să fie mutată strada Ulița Balului pentru a-și extinde casa parohială până la biserică cu toate că în anul 1785 s-a început constructia corpului de clădire B și C obturându-se tronsonul nord-vestic dinspre str. A. Xenopol! Corpul de clădire C a fost ridicat în anul 1785 paralel cu parcela pe care se află Casa cu cariatide lăsându-se liber spațiul folosit pentru amenajarea trecerii pietonale cu gangul boltit sub casa parohială! (foto: TeWe)

    Următoarea informație este relevantă pentru a înțelege afirmația lui Emil Sigeru:
    Clădirea str. Mitropoliei nr. 7: „În pod (A) se păstrează un pinion în trepte ce atestă existența aici, în sec XIV, a unei case cu latura lungă spre stradă. De altfel, traveele din dreapta gangului au zidurile foarte groase, ceea ce atestă afirmația anterioară.”
    Clădirea str. Mitropoliei nr. 11: „Clădire medievala (sec XV) transformată aproximativ concomitent cu construcția bisericii reformate. Planul inițial în L, cu brațul lung în dreapta gangului (trecerii sub casa patohială); ulterior a fost construit brațul din partea opusă.” (sursă: Topografia monumentelor din Transilvania / Municipiul Sibiu 5.1.1)
    Deci: partea corpului A din dreapta gangului carosabil al clădirii str. Mitropoliei nr. 7 datează din se XIV și clădirea medievală str. Mitropoliei nr. 11 transformată aproximativ concomitent cu construcția bisericii datează din sec XV.
    Dacă Sigerus are dreptate atuncea strada Ulița Balului și a doua parcelă se aflau pe terenul între cele două clădiri medievale, ceea ce înseamnă că biserica a fost ridicată pe Ulița Balului și parțial pe parcela Filtsch?.
    Nu cunosc altă sursă care menționează Ulița Balului și două parcele între fosta casă de oaspeți „Curtea Mediașului” str. Mitropoliei 7 și clădirea cunoscută sub denumirea de „Casa cu cariatide” str. Mitropoliei 13!

    Pentru muritorul de rând Ulița Balului ajunse o „mascaradă între cer și pământ” pe drumul obturat spre veșnicie!

    ~~~o~~~

    Informații preluate din bibliografia lui Emil Sigerus.

    Emil Sigerus: „Despre vechiul Sibiu” vol.1 1922 / cap. „Despre vechiul și cel mai vechi Sibiu” pag. 32 // „Vom alten Hermannstadt“ 1. Folge 1922 / Kapitel „Vom alten und ältesten Hermannstadt“, Seite 32. (Traducerea în limba română și textul original german.)

    Str. Ballgasse // Ulița Balului (A. Xenopol) a trebuit să suporte un transfer. Odinioară ducea de la str. Heltauergasse // Cisnădiei (N. Bălcescu) spre str. Fleischergasse // Măcelarilor (Mitropoliei), era carosabilă și se termina lângă casa de oaspeți Mediascher-Herrenhof // hanul Curtea Mediașului, adică acolo unde se află acum Biserica Reformată, în str. Măcelarilor. Când a fost construită biserica și în același timp guvernatorul Brukenthal și-a ridicat grajdurile, Ulița Balului a primit îngustimea și direcția actuală.”

    Eine Verlegung mußte sich das Ballgäßchen gefallen lassen. Es führte früher aus der Heltauergasse in die Fleischergasse, war fahrbar, und mündete neben dem Mediascher-Herrenhof, also dort, wo jetzt die reformierte Kirche steht, in die Fleischergasse. Als die Kirche erbaut wurde und gleichzeitig der Gouverneur Brukenthal seine Stallgebäude aufführte, ward dem Gäßchen seine jetzige Enge und Richtung gegeben.”

    ~~~o~~~

    Emil Sigerus: „Despre vechiul Sibiu” vol.1 1922 / cap. „Despre clădiri vechi și oameni bătrâni” pag. 70 // „Vom alten Hermannstadt“ 1. Folge 1922 / Kapitel „Von alten Häusern und alten Menschen“, Seite 70. (Traducerea în limba română și textul original german.)

    După finalizarea imobilului de locuit propriu-zis, s-a abordat aripa centrală și anexele gospodărești din curte, ceea ce a provocat din nou iritabilități. Brukenthal cumpărase grădinile Filtsch și Albrecht adiacente proprietății sale. Ungurii reformați au achiziționat casele Filtsch și Albrecht din str. Fleischergasse // Măcelarilor (Mitropoliei) pentru a-și construi biserica. Când Brukenthal a vrut să înceapă construcția anexele gospodărești (grajdurile) în 1785, reformații au susținut că baronul a ocupat o parte din proprietatea lor și au intentat un proces care a fost soluționat în favoarea lui Brukenthal. Acum, construcția corpului centrale și anexelor gospodărești, clădirilor din a doua curte, a decurs rapid. La 23 noiembrie 1785, nepotul guvernatorului, M. Soterius, a raportat la Viena că fațada din curtea interioară era aproape terminată, atlanții de la poartă au fost zidiți și pe șarpanta grajdului erau deja montate jumătate din șipci”.

    Nach der Fertigstellung des eigentlichen Wohnhauses kamen der Mitteltrakt und die Wirtschaftsgebäude im Hof in Angriff, wobei es nochmals zu Verdrießlichkeiten kam. Brukenthal hatte die an sein Grundstück anstoßenden Filtsch‘- und Albrecht’schen Gärten angekauft. Die Filtsch‘- und Albrecht’schen Häuser in der Fleischergasse hatten die reformierten Ungarn zu ihrem Kirchenbau erworben. Als nun Brukenthal 1785 mit dem Bau der Wirtschaftsgebäude beginnen wollte, behaupteten die Reformierten, der Baron hätte einen Teil ihres Grundes okkupiert und strengten einen Prozeß an, der aber zugunsten Brukenthals erledigt wurde. Nun ging der Bau des Mitteltraktes und der Wirtschaftsgebäude im zweiten Hof rasch von statten. Am 23. November 1785 berichtet der Neffe des Gubernators, M. Soterius, diesem nach Wien, daß die Facade im inneren Hof beinahe fertig, die Atlanten am Tor eingemauert und der Dachstuhl des Stalles halb gelattet sei.

    ~~~o~~~

    Emil Sigerus: „Despre vechiul Sibiu” vol.3 1928 / cap. „Cetățeni străini” pag. 111 // „Vom alten Hermannstadt“ 3. Folge 1928 / Kapitel „Volksfremde Bürger“, Seite 111. (Traducerea în limba română și textul original german.)

    În 1787 contesa Gergely și-a ridicat pe str. Fleischergasse (Măcelarilor) // str. Mitropoliei micul palat, a cărui latură spre stradă era decorată cu un bovindou susținut de statui de piatră. Pe această stradă și-a construit consilierul înstărit Ladislaus von Türi o casă frumoasă cu două etaje, pe care a lăsat-o moștenire nepotului său, contele Sigismund Toldalagy. Contele Franz Banffi și contesa Kendeffi au dobândit și ei proprietăți aici.”

    In der Fleischergasse ließ 1787 Gräfin Gergely ihr kleines Palais aufführen, dessen Gassenseite mit einem, von steinernen Statuen getragener Erker geschmückt war. In dieser Gasse erbaute der reiche Hofrat Ladislaus von Türi ein schönes, zweistöckiges Haus, das er seinem Neffen Graf Sigismund Toldalagy hinterließ. Ferner erwarben hier Graf Franz Banffi und Gräfin Kendeffi Hausbesitz.”

    ~~~o~~~

    Emil Sigerus: „Despre vechiul Sibiu” vol.3 1928 / cap. „Cetățeni străini” pag. 112 // „Vom alten Hermannstadt“ 3. Folge 1928 / Kapitel „Volksfremde Bürger“, Seite 112. (Traducerea în limba română și textul original german.)

    Deoarece mulți dintre magnați unguri aparțineau Bisericii Reformate, au vrut să construiască un lăcaș de cult în oraș încă din 1735. La vremea respectivă, însă, magistratul a respins cererea ungurilor pentru că ei nu aveau dreptul să se „stabilească” în oraș, fiind doar „tolerați”. Acum, în 1784 trebuia să se acorde permisiunea pentru o astfel de clădire bisericească și când această biserică din str. Fleischergasse // Măcelarilor (Mitropoliei) a fost terminată, congregația bisericească reformată a cerut să se mute strada de lângă biserică pentru a construi, extinde casa parohială până la biserică. S-a acordat și permisiunea pentru aceasta, cu condiția ca reclamantul să suporte toate costurile aferente. Atunci a fost amenajată trecerea îngustă care leagă str. Măcelarilor de str. Brukenthalgasse // str. Brukenthal (A. Xenopol).”

    Da sich unter den Magnaten stehts viele zur reformierten Kirche bekannten, so wollten sie bereits 1735 eine reformiertes Gotteshaus in der Stadt errichten. Doch der Magistrat lehnte damals das Ansuchen der Ungarn ab, weil sie sich in der Stadt nicht „festsetzen“ dürfen, sondern nur „geduldet“ sein. Jetzt, 1784 mußte die Erlaubnis zu einem solchen Kirchenbau gegeben werden und als diese Kirche in der Fleischergasse fertig stand, kam die reformierte Kirchengemeinde darum ein, die Gasse, die neben der Kirche aus der Heltauergasse hinführte, zu verlegen, um an der Kirche das Pfarrhaus bauen zu können. Auch dazu ward die Bewilligung erteilt mit der Bedingung, daß die ganzen diesbezüglichen Kosten von der Bittstellerin zu tragen sein. Damals ward das enge Gäßchen angelegt, das die Fleischergasse mit der Brukenthalgasse verbindet.”

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Carnaval în vechiul Sibiu” // „Fasching im alten Hermannstadt”

    În cartea „Despre vechiul Sibiu” // „Vom alten Hermannstadt” vol. I / 1922, renumitului etnograf, colecționar și scriitor saș din Sibiu Emil Sigerus (n. 19 februarie 1854, Sibiu, Imperiul Austriac – d. 25 martie 1947, Sibiu, Regatul României) a dedicat un capitol întreg, intitulat „Der Fasching”, așa-numitului al cincilea anotimp – timpul carnavalului – perioadă în care se organizau în Sibiu renumitele baluri vieneze și baluri mascate în sec. XVIII și XIX.
    Cea mai cunoscută sală de dans din Sibiul acelor vremuri se numea Redoutensaal // Sala Redută*, se afla pe strada Ballgasse // Ulița Balului* (astăzi str. A. Xenopol) în corpul cădirii colț cu strada Kleine Quergasse // Mica uliță transversală* (astăzi str. A. Xenopol) și aparținea de vechiul hotel Zum Römischen Kaiser // La Împăratul Romanilor*.

    Sala Redută din Sibiu în anii 1860. Ilustrație realizată de litograful sibian F.A.R. Krabs.

    Pe Ulița Balului se aflau trei săli de dans. Vis-à-vis de sala Redută se afla intrarea din spate în sala de dans amenajata în corpul din spate al clădirii baronului Lambert von Möringer. În casa baronul Lambert von Möringer au avut loc spectacole de teatru în perioada anilor 1768-1783. Pentru a facilita accesul în sala de teatru a fost amenajata o trecere dinspre uliță Balului în anul 1769. În sala de dans s-au organizat baluri până în primăvara anului 1810, când orașul a cumpărat casa lui Möringer de la urmașii lui Kleeberg contra sumei de 30 000 Gulden. Clădirea cunoscută astăzi sub denumirea de Casa Albastră se află în Piața Mare nr. 5.

    Teatrul Hochmeister – sala de dans și festivități sec XIX | Teatrul orășenesc – sala Thalia sec XX

    Tipograful Martin Hochmeister, proprietarul teatrului din Sibiu, a adaptat în anul 1789 sala de teatru pentru baluri instalând un mechanism pentru ridicarea podelei auditoriului la nivelul scenei, după ce scaunele au fost îndepărtate în prealabil. Această construcție a transformat sala de spectatori într-o sală mare de dans.
    În anii 1860, perioada de glorie a balurilor mascate publice s-a încheiat. În clădirea teatrului balurile au fost organizate doar pană la mijlocul anilor 1870. Cu ocazia renovării teatrului s-a pus o podea solidă și s-a îndepărtat dispozitivul de ridicare a parterului. Curând după aceea, sala hanului La Coroana Ungurească // Zur Ungarischen Krone a fost transformată într-o tipografie (Drotleff) și, timp de mulți ani, sala Redută a rămas singurul parchet de dans mai mare în Sibiu.

    ~~~o~~~

    „Carnavalul”
    (Capitolul „Der Fasching” | traducere în limba română respectând sintaxa textelor germane originale)

    Directorul de teatru Seipp, care se plângea de săli goale în timpul carnavalului, a avut o atitudine ostilă față de carnavalul sibian. Într-un articol publicat în anul 1792 directorul Christoph Ludwig Seipp a scris următoarele: „Toate orașele din provincile cezaro-crăiești, inclusiv capitala Viena, organizează săptămânal doar în două zile Redute (Redouten / baluri mascate / Bal en Masque). Doar Sibiu nu este mulțumit de asta! Acest oraș dublează sezonul carnavalului și se bucură de Redute organizate de patru ori pe săptămână! Este cu greu de înțeles că o asemenea frenezie pentru dans ar putea izbucni într-o națiune atât de civilizată, luminată și chibzuită. Va fi greu de găsit cauza.” Ei bine, motivul pare să fie, ca și în multe alte situații, influența vieneză atât de des vizibilă în Sibiu // Hermannstadt începând din secolul al XVIII-lea. În perioada respectivă Sibiul a fost cel mai mare oraș de garnizoană din Transilvania. Aici se aflau o mulțime de ofițeri tineri, dintre care cei mai mulți participaseră la cel puțin un carnaval la Viena. Viena a fost cel mai faimos oraș de dans unde carnavalul a făcut furori în fiecare an! Viena a fost locul de naștere al valsului, care a început ca o idilă și, în cele din urmă, a preluat ritmul pasional al vieții marilor orașe. Cea mai bună muzică de dans s-a răspândit din Viena; Lanner, tatăl și fiii Strauß au cucerit întreaga lume cu stilurile lor de dans insinuante!
    Tinerii ofițeri, trimiși în cele mai îndepărtate granițe ale monarhiei, doreau să savureze în continuare veselia și plăcerile balului în noua garnizoană, ajutând „prințul carnavalului” să se etableze și la Sibiu.

    Cu toate că în 1471 exista deja un maestru de dans care oferea lecții de dans în Sibiu, nu este menționat nicăieri că sibienii ar fi fost afectați violent de pasiunea pentru dans în secolele anterioare. Cu siguranță s-a dansat la petrecerile organizate de Vecinătățile cartierelor/ Nachbarschaften în fiecare seară de carnaval, dar nu doar dansat, ci si jucat, mâncat și baut. Aceste distracții de carnaval s-au încheiat seara la ora 9. Despre petreceri mari de dans și baluri nu se știe nimic de raportat înainte de sec al XVIII-lea. Abia atunci sunt menționate astfel de petreceri și balluri de carnaval și o zicală binecunoscută a lui Goethe despre Leipzig ar putea fi acum variată astfel: „Hermannstadt este o mică Vienă, iși lasă oamenii în veselie sa danseze!”
    La vremea respectivă viață în Sibiu a fost destul de plăcută, dar pentru unii ofițeri la fel de scumpă din cauza taxelor de participare la carnavalurile organizate în oraș. Așa că a fost oportun ca în 1716 Andreas Wachsmann von Byrthmannstal să înființeze o casă de amanet la Sibiu. Cetăţenii orașului nu aveau nevoie de un birou de amanet, organizati în Vecinatați pe cartiere // Nachbarschaften oamenii se ajutau reciproc în probleme financiare. Dar ofițerii petrecăreți au folosit cu siguranță această nouă instituție!

    Deoarece tinerii ofițeri erau pasionați de dans, superiorii lor organizau mari petreceri de carnaval. Generalul comandant contele Wallis, deși un catolic arhibigot, a știut să organizeze petreceri renumite în timpul carnavalului! În 1726 a organizat pentru ofițerii din Sibiu un bal masca bazat pe ideea unei nunți tărănești. Această nuntă țărănească a început după-amiaza cu o senzațională procesiune de măști pe străzile orașului de Sus și de Jos. Convoiul era format din patru trăsuri deschise, decorate cu brazi verzi, în care ședeau mirii și muzicienii în vestimentație de țărani, urmate de unsprezece caleșe deschise cu alți invitați mascați. Majoritatea domnilor deghizați în țărani participau călare. După ce procesiunea a ajuns din nou în Piața Mare, de unde a pornit, toți participanții au mers în sala mare din casa domnului von Frankenstein unde a avut loc balul mascat.
    În februarie 1765, comandantul contele Hadik a organizat un mare bal mascat, la care a participat și Episcopul romano-catolic Bajtaj ca invitat. Când petrecerea era în plin, o mască, în toate cele asemănătoare cu masca episcopului, a intrat deodată în sală și a pus atât pe gazda, cât și pe oaspeții săi, dar mai ales pe episcopul însuși, în cea mai jenantă situatie. Deși dreptul la mască a fost onorat, s-au făcut eforturi pentru a elimina rapid această mască incomodă. Ulterior s-a aflat că persoana costumată asemănător episcopului, un tânăr ofițer, a fost arestat și condamnat la câteva zile de carceră, zile în care a avut timp să „mediteze asupra glumei”.
    Succesorul contelui Hadik, contele Carl O’Donell, a dat chiar și două baluri săptămânal, a căror reputație s-a răspândit în toată Transilvania, astfel „că în această perioadă se putea observa zilnic apariția ofițerilor și cavalerilor sosind la Sibiu de la o departare de 12-20 mile.”

    În timpul carnavalul din 1769 se dansa deja în două săli; în sala chiriașul Neidel al hanului orășenesc din str. Cisnădiei și în sala de teatru a baronul Lambert von Möhringer din Piața Mare // Großer Ring. Deoarece această din urmă sală era mai bine luminată și avea muzică mai bună, era mai populară. Săptămânal se organizau două baluri mascate și un Bal nobil // Nobelball. La unul dintre aceste baluri, tânăra Brukenthal – probabil soția tânărului Michael von Brukenthal(?) – a făcut furori, fiind costumată ca o sclavă frumoasă, condusă de un lanț de soțul ei, care era îmbrăcat în costum de sultan turc. J. Theodor von Hermann a comentat apariția celor doi prin cuvintele: „Poate ar fi fost mai natural și probabil dacă ea ar fi condus soțul ei legat de un lanț!” Doamna von Reißenfels a apărut la unul din balurile vremii costumată în liliac alb cu aripi. La balul organizat de generalul comandant ea a apărut ca „menajeră” și era atât de frumoasă încât gazda, contele O’Donnell, a invitat-o la souper.
    Carnavalul din 1771 a urmat un curs trist, deoarece magistratul a interzis toate veseliile și plăcerile carnavalului din cauza „ciumei predominate”.

    Chiriașul hotelului „La Împăratul Romanilor” // „Zum Römeren Kaiser” construise acolo deja în 1773 o sală de dans, pe care a mărit-o semnificativ în 1789 cu un cost de 2270 de guldeni, ținând cont de creșterea populației. În același an proprietarul teatrului din Sibiu, tipograful Martin Hochmeister, a adaptat sala de teatru pentru baluri. Podeaua auditoriului a fost ridicată până la nivelul scenei prin instalarea unui mecanism special, bineînțeles după ce scaunele au fost îndepărtate în prealabil. Astfel a fost creată o sală mare de dans înconjurată de două etaje cu loje.
    În 1790 „cei cu abonament la teatru plăteau lunar doar 2 Gulden (florini) pentru 16 spectacole de teatru și două baluri”. Cei fără abonament trebuiau să plătească 1 florin pentru fiecare bal. La balurile organizate duminică, luni, miercuri și joi în Sala Redută // Redoutensaal de la Împarătul Romanilor, prețul de intrare era de 20 de Kreuzer (creițari). În zilele de duminică și de sărbătorile legale se plătea 34 de creițari.
    Evenimentele politice, reorganizarea țării și decrete suplimentare privind revocarea tuturor privilegiilor emise de către Împaratul Josef al II-lea, pe care contemporanii le considerau sfârșitul națiunii săsești, nu au avut deloc influență asupra vieții carnavalului în Sibiu. Sibiul a continuat să petreacă și să danseze chiar și în acele vremuri serioase și grele!

    Despre viața agitată din timpul carnavalului în Sibiu ne relatează J. Theodor von Hermann în 11 februarie 1783 următoarele: „De îndată ce tinerii noștri locali se desfată în plăcerea în sala lui Kollignon, morala scade treptat. Chiar și copiii buni sunt atrași în acest vârtej, iar efectul pernicios al acestuia este observat peste tot. Joia trecută o mască neagră a distribuit invitații // Billetts care mi-au plăcut atât de mult încât vreau să prezint conținutul aici:

    Carnaval

    Îmbrăcat în minunata mască a bucuriei săltărețe,
    tulbură fericirea păcii conjugale,
    fură inocența grației tinere,
    hrana iubirii înfloritoare, loialitatea
    și aprinde în inima simțitoare
    focul geloziei, rupând legăturile tandre,
    corupe bunele maniere, fură timpul, slăbește tinerețea,
    sterge de pe obrazul femeii cea mai mare podoabă a frumuseții,
    magia roșirii și văruie petele
    cu machiaj, otrăvește pieptul tânărului
    mintea și nervii cu pofta debilitantă,
    rozând numele bun cu un dinte calomnios
    și adesea pedepsește la sfârșitul trist
    punga și corpul prin ofilire.

    Atât de multe cuvinte, adevăr și bijuterii poetice!… Aș prefera să fiu autorul unei asemenea idei atât de bine gândite și atât de frumos exprimate, decât cu o avere de 1000 florini în plus”.
    Carnevalul a jucat un rol atât de mare în acel moment, încât întregul magistrat a sărbătorit ultima săptămână de carneval și nu a oficiat. Desigur, săptămâna următoare s-a realizat marea curățenie la primărie.

    Caracteristic pentru mania de dans bine cunoscută a sibienilor, este aceea legendă (dintre numeroasele legende care s-au răspândit în popor despre prezenta regelui suedez Carl al XII-lea în Transilvania) în care se povestește că regele ar fi participat incognito la un bal în timpul șederii sale în Sibiu. De fapt, regele s-a aflat doar o oră în Sibiu, nerecunoscut, și abia după o săptămână s-a aflat de prezența lui în oraș.

    Cele mai mari și mai elegante baluri au avut loc în sala teatrului. Doamna von Hannenheim i-a raportat soțului ei aflat la Cluj // Klausenburg despre un astfel de bal organizat în Sibiu în februarie 1791: „Ieri seară, Statul Major, Corpul de Ingineri și ceilalți ofițeri au organizat un bal foarte frumos în teatru, unde am fost invitată, de fapt era multă lume acolo. Sala era luminată intens cu lumânări de ceară, cred că ardeau în jur de 100 de lumânări și candelabre. Acestea au fost des înlocuite în întregime cu lumânări noi. S-a dansat până pe la zece sau unsprezece seara. După ce cortina a fost ridicată, a apărut o masă pusă, lungă aproape cât sala de teatru, de care erau conectate multe mese mai mici, rânduite și așezate într-un șir lung care ajungea aproape până la masa Excelenței sale Guvernatorul. A rămas doar un spațiu îngust de trecere la cele două capete. Am avut norocul să obțin un loc foarte bun la mijlocul mesei, de unde vedeam totul. La mase se aflau în jur de 120 de persoane, toate femei – bărbații stăteau în picioare alături! Vesela de masă era din cositor, cuțitele din argint și pe mese se aflau vreo treizeci, dacă nu patruzeci, de sfeșnice din argint a căror lumini orbeau ochii, de nu se vadea chiar pana la capătul mesei. S-au mâncat tot felul de specialaități, adică, supă, friptură, carne coaptă sau în aspic, produse de patiserie, vinuri alese din fructe de pădure și multe altele. Cât de tare mi-aș fi dorit să fi fost și tu aici, a fost mai mult decât splendid și frumos, nu vei mai vedea așa ceva în curând. Toti erau îmbrăcati în cel mai frumos mod, pe toate fețele se vedea satisfacție și plăcere, toți dansau cu mare poftă // Gusto.”
    În 1790 a avut loc în Sibiu un bal pentru copii despre care Elisabeth von Straussenburg i-a raportat soțului aflat la Cluj. Fetele ei erau costumate în port tradițional secuiesc, ca menajeră și a treia purta port săsesc din Cisnădie. „Fetele noastre au avut mulți parteneri de dans”, a scris mama fericită, „băieții s-au luptat pentru ei, de asemenea, fetele noastre au avut onoarea de a fi dansatoare principale și au dansat atât de frumos încât au fost veșnic aplaudate.” În perioada respectivă au fost deja menționate și baluri studențești.

    Petrecere pe terasa Gloriette. Pictura realizată 1820 de renumitul artist sibian Franz Neuhauser cel Tânăr.

    Desigur, numeroșii înalți militari și oficiali nobili au influențat eticheta și manierele sociale în sec. al XVIII-lea în Sibiu și este remarcabil ceea ce a sris J. Theodor von Hermann, cetățean al orașului Brașov (Kronstadt) despre asta: „Cine reușește să reziste în Sibiu fără a ofensa pe cineva, fără să devină ridicol sau să se certe, poate îndrăzni cu siguranță să se plaseze cu onoare în restul lumii. Acest lucru nu se spune doar femeilor, ci mai ales bărbaților.” Reputația sibienilor s-a răspândit și dincolo de graniță, deoarece în 1810 directorul de teatru din Linz a cerut să închirieze teatrul din Sibiu scriind că de mult timp tânjește după „elegantul Hermannstadt”. Se pare că de atunci sibienii s-au simțit locuitori de metropola; se ajunge la această concluzie citind caracteristicile capricioase ale locuitorilor orașelor săsești, pe care le-a presentat ziarul „Kronstädter satellit” în 1842, și care urmează aici:
    „Omul modern din Sibiu îi vede pe ceilalți ca venind de la țară și se dă mare cu povești despre teatru și domni de rang înalt. Pateticul Sighișorean (Schäßburger) este de obicei priceput în cunoștințele și abilitățile sale, dar conștient de acest avantaj într-un grad ridicat, este foarte vanitos de el. Când Sighișoreanul devine grosolan, ceilalți, care nu au inventat nici ei delicatețea, fac un pas înapoi ca niște copii timizi. Amabilul Brașovean (Kronstädter) este, precum un negustor, mândru de bani și de tot ceea ce aparține de aceștia. Promițătorul Medieșean (Mediascher) și poeticul Sebeșean (Mühlbächer) au o mulțime de vinuri bune, ceea ce îi face sașii cu o imaginație bogată. Sebeșeanul vede cu ușurință un mic deal ca un Chimborazo. Medieșeanul iubește moda ca un virtuos duminical. Bistrițeanul (Bistritzer) preferă să apară ca nobil cu pinteni pe cizme și profită de asemănarea dialectului său cu germana înaltă”.

    La sfârşitul sec. al XVIII-lea a apărut la Sibiu un dans sălbatic, numit Langaus, împotriva căruia se „luptase” deja la Viena. Langaus (tradus: sfârșit lung) a fost un tip special de vals, un dans bacanal de lungă durată, dansat destul de repede, chiar până la tăierea respirației. Prin urmare, magistratul s-a simțit obligat să interzică acest dans în Sibiu. Interdicția a fost emisă la 23 februarie 1791: „După ce s-a aflat că mai multe persoane s-au îmbolnăvit brusc de boli extrem de periculoase, din motive care se regăseșc doar în așa-numitul dans Langaus, magistratul, caruia îi era foarte importantă sănătatea populației locale, a decis să interzică de acum înainte acest dans extrem de dăunător sănătății. De altfel, șefului Societății locale orășenești de suflători în alamă // Stadtturnergesellschaft a fost informat să interzică membrilor societăți să cânte în sala Împăratul Romanilor sau orice altă sală de dans la petreceri sau baluri, cu o penalizare de 12 florin, atunci când publicul dorește să danseze Langaus și să se oprească cu muzica din momentul în care observă acest lucru și, de asemenea, să se asigure că această interdicție să fie făcută cunoscută tuturor de domnul capitan Dietrich.”
    Dar unui tânăr „maestru de desen școlar” sibian pe nume Franz Neuhauser nu i-a păsat de interdicția îndelungată și a continuat să danseze Langaus la următorul bal în Sala Redută de la Împăratul Romanilor! Wallner, comisarul magistratului, a atras atenția păcătosului asupra interdicției dar acesta i-a răspuns grosolan! Waller a fost revoltat și a raportat superiorilor săi că Neuhauser „l-a atacat necumpătat și a fost impardonabil jignit, fără a-i fi oferit nici cel mai mic motiv de a face acest lucru, dar mai ales că numitul agitator și-a permis diverse expresii, cuvinte grosolane și insulte la adresa magistratului, declarând cu impetuozitate că nu respectă astfel de ordine, doar dacă ar fi fost emise direct de instanța supremă, dar în nici un caz de la orice altă autoritate și mai ales nu de la magistrat, căruia nu-îi era subordonat, așa că va dansa în continuare fără ezitare Langaus”. Comisarul de bal a cerut pedeapsă severă „mai ales că partea respectabilă și rezonabilă a publicului s-a supus cererii fără să pretindă ordine extrajudiciare, ca pictorul îngâmfat.” Deci un adevărat scandal în sala de bal! Dosarul a fost soluționat cu o „mustrare grosolană” dată de magistrat pictorului. Dar problema dansului Langaus era departe de a se termina! La balul următor, organizat în 28 februarie, s-a dansat din nou Langaus. Într-o lungă plângere înaintată în scris de șefului Societății locale orășenești de suflători în alamă, Michael Schneider relatează că a oprit muzica în timpul dansului Langaus la balul menționat mai sus. Ca urmare mai multe voci din sală au strigat orchestrei să continue să cânte. Printre aceste voci a auzit și cuvintele audibile: „Măgari, vreți să continuați să cântați, sau trebuie să mergem acasă?” Pentru a pune capăt insultelor, a lăsat muzica să cânte mai departe. După un timp, când a vrut să-și șteargă transpirația de pe față, căpitanul contele Korossini s-a apropiat de el și l-a întrebat cine a dat ordinul de a opri dansul Langaus. După ce i-a răspuns că magistratul a dat interdicția, contele a răspuns: „Spune-i magistratului că în viitor, dacă oprește din nou muzica, vom urca la muzicieni și îi vom arunca de sus peste orchestră. Spunele că asta a spus contele Korossini!”

    Magistratul a fost desigur extrem de revoltat de acest conte umflat în pene! Prin urmare, a trimis scrisoarea lui Michael Schneider Înaltului Comandament General, a cerut pedepsirea contelui și și-a exprimat indignarea scriind: „Subsemnatul magistrat este de părere că, dat fiind faptul că sala de dans Colligion aparține unuei clădiri orășenești și conducătorul corului însuși este supus jurisdicției orașului, domnul capitan, nici ca conte și nici ca căpitan, nu are dreptul de a dispune nimic în această sală, cu atât mai puțin unui cetățean care execută ceea ce poruncesc autoritățile sale, și deci nu este autorizat să-l maltrateze”.
    Astfel s-a sfârșit și problema balului. Dar nu Langaus-ul, cel care a dat naștere acestor supărări! Chiar și în timpul carnavalului din 1826, el a sfidat interdicția oficială și ziarul „Siebenbürger Bote” a raportat în 11 februarie: „Duminica trecută, în data de 5 a lunii curente, o tânără a avut un atac cerebral în timpul dansului într-o sală de dans suburbană locală și a decedat pe loc. Trupul ei cu corsetul prea strâns, se predase cu foc nemoderat plăcerii, dacă nu întotdeauna moartale, cu siguranţă istovitoare, dansului la modă”.

    Baronul Hermann von Brukenthal îmbrăcat în costum de sultan turc fotografiat de Theodor Glatz în anul 1865.

    Departamentul de sănătate (Physikat), a subliniat că la baluri, mai ales la picnicuri, s-a dansat aproape doar Langaus, ceea ce era dăunător pentru sănătatea dansatorilor. Drept urmare, magistratul a instruit arendașul salii Reduta să nu admită, sub o pedeapsă de 12 guldeni de fiecare dată, ca în sala Redută, indiferent de circumstanțe, alternanța dansurilor, care fusese întotdeauna respectată până atunci, sa fie schimbată. Cu toate acestea, lupta împotriva mofturilor modei a fost întotdeauna în zadar, inclusiv împotriva dansului la modă!

    Dorința de a dansa a devenit și mai mare în secolul al XIX-lea, iar maestrul de dans și balet, Gottfried Lange, care s-a recomandat 1829 pentru instruire în dansurile moderne, a fost cu siguranță foarte popular. Pe lângă dansurile vechi, menuetul si ecosseul, a predat și dansuri care erau populare la vremea aceea; de exemplu cadrilul, mazurca și cotillionul.
    Întrucât, după cum aflasem deja de la Seipp, teatrul era rar vizitat în timpul carnavalului, directorii teatrului au început să organizarea balului și în sala teatrului, astfel că chiriașul hotelului „Impăratul Romanilor” se plângea din cauza asta de la an la an. Directorii de teatru erau inventivi în ceea ce privește atragerea clientelei de dans. Directorul Kreibig, ale cărui baluri erau întotdeauna deosebit de frumoase, a organizat renumitele Baluri de trandafiri // Rosenbälle. La aceste baluri se dăruia partenerei de dans un trandafir dintr-un coș acoperit, în care se aflau trandafiri roșii și doar un trandafir alb. Norocoasa cu trandafirul alb a primit cadou o bijuterie prețioasă. Aceste baluri de trandafiri au fost precursorii Balurilor Fortuna // Fortuna-Maskenbälle, baluri la care au fost distribuite diferite premii în mod similar.
    Totusi, la inceputul sec. al XIX-lea Balurile nobile // Nobelbälle au început să-și piardă din popularitate și în 1829 un critic de teatru a făcut următoarea remarca răutăcioasă: „directorul de teatru dăduse din nou un strălucitor Bal nobil // Nobelball la care nu lipsea nimic decât – stralucire și noblețe”!

    Cele mai distinse baluri la mijlocul sec. al XIX-lea erau Balurile picnic / Pique-nique // Picknick-Bälle. La aceste baluri participau un număr restrâns de familii care închiriau sala Redoută, trimiteau mâncare și băutură acolo și sărbătoreau în particular. Sala era mai mare decât celelalte săli de dans, ceea ce a facititat apariția fustelor cu cerc / crinoline // Reifenrock / Krinoline, trezise, după o sută de ani de somn, la o viață nouă de Împărăteasa Eugenie. Nu a fost nevoie de prea multe rochii cu cercuri pentru a umple sala Redoută. Domnii au apărut în fracuri negre captușite în culori de bronz auriu sau cu galben. Persoane străine nu intrau cu ușurință la aceste picnicuri; trebuiau introduse de o familie.
    În 1842 un reporter de bal a descris în ziarul „Siebenbürger Bote” cele trei baluri care erau comune la acea vreme în următorul mod vesel:
    „Vă numesc trei cuvinte cu greutate… ele sunt: Redută, Piquenique și Balul de casă. Reduta cu întorsăturile, înghesuiala, chițăiturile, înșelarea și înșelatul este adevăratatul tablou al vieții. De aceea, bărbatul îi spune soției sale: „Trebuie să ies în viața ostilă, trebuie să muncesc și să mă străduiesc” și își lasă soția acasă. Dar acasă „modesta gospodină muncește și nu se odihnește niciodată” până când costumul ei mascat este terminat. Apoi se grăbește și ea la redută, căci ține cu fidelitate jurământul de a nu-și părăsi soțul și, spre schimbare, îl sâcâie și în afara casei.-
    Balul Pique-nique era analogia iubirii. Împodobit festiv, cineva se grăbea spre podeaua cerată din sala albă, decorată cu dragoste înflăcărată. Încă nu ai recunoscut vreo mască, înca nu te-ai adresat familiar cuiva și totuși, încă nu ai fost tachinat // sekirt. „O, dacă ar rămâne înflorită pentru veșnicie, vremea frumoasă a iubirii tinere”, dar oh! durează doar până la două ore după miezul nopții, iar ceasul necredincios este, de asemenea, dat cu un sfert de oră înainte.-
    Balul de casa era analogia vie a căsniciei. Balurile de casă se organizau destul de rar. De obicei, te prindea ideea unei conversații și te plictiseai cu adevărat. Gogoșile și cârnații cu hrean jucau rolul principal și atunci, când pianul nu era acordat, te plictiseai de moarte ”.

    În vremea aceeea au aparut două baluri noi: Balurile caritative // Wohltätigkeitsbälle și Balurile Asociațiunilor // Vereinsbälle. Unul dintre primele a fost balul organizat în februarie 1851 de „Asociația femeilor pentru restaurarea bisericii parohiale evanghelice” și care a obținut un profit net de 917 Guldeni // galbeni întrucât cheltuielile erau minimale. Baroneasa Wohlgemuth, soția guvernatorului, a organizat muzica, Fabrica de lumânări a furnizat iluminatul, Edi, chiriașul sălii Redoută, a oferit sala în mod gratuit, iar tipografia S. Filtsch a donat toate tipăriturile necesare.
    În același an, Asociația comercială // Gewerbeverein a dat un bal la care a apărut guvernatorul baronul Wohlgemuth. Desigur, alte asociații nu au rămas în urmă, astfel încât numărul balurilor a crescut semnificativ. Aproape în fiecare seară ardeau în timpul carnavalului cele două vetre de foc cu smoală pe strada Cisnădiei la intrarea în Ulița Balului, semnalizând de departe un bal în sala Redută // Redoutensaal – cum se numea sala hotelului La Imparatul Romanilor. De-asemenea s-au organizat baluri în sala hanului La Coroană Ungurească // Zur Ungarische Krone, pe care îl arendase Sebastian Prokopp. În timpul carnavalului guvernatorul baronul Wohlgemuth, prințul Schwarzenberg și prințul Lichtenstein au organizat, deasemenea, baluri strălucitoare în Sibiu.
    Dintre Balurile Asociațiunilor // Vereinsbälle, al căror precursori erau Balurile Fraternităților// Bruderschaftsbälle în prima jumătate a secolului trecut, balurile Asociației Trăgătorilor// Schützenverein au fost multă vreme cele mai populare baluri în cercurile burgheze, în timp ce militarii și funcționarii au preferat balurile de cazino. Cazinoul organiza adesea un bal mascat printre cele patru sau cinci baluri ale sale, care întotdeauna s-a dovedit foarte strălucit. Sala Redută de la Împăratul Romanilor a fost întotdeauna bogat decorată. La balurile Asociației Țintașilor, pereții sălii erau ornamentați cu ramuri verzi de brad, pe acest fundal întunecat s-au evidențiat emblemele și steagurile trăgătorilor. În schimb, la balurile de cazino, sala a fost decorată cu flori, camelii, azalee și zambile.

    Ocazional ofițerii decorau sala de dans într-un mod foarte neobișnuit. Pentru un bal mascat deosebit ofițerii au transformat sala de dans într-o grotă de stalactite cu ajutorul unor figuri fabricate din hârtie de ambalaj maro deschis. Hârtia a fost mototolită în formă de stalactite și apoi bătută în cuie pe tavan și pe pereți. A fost un miracol că toate sutele de coli de hârtie, luminate de lumânări și lămpi, nu au luat foc! Pe lângă decorarea sălii, donațiile femeilor au fost o specialitate a balurilor de Cazinou // Kasinobälle care cooncurau doar cu Balurile juriștilor // Juristenbälle, organizate de studenții Academiei săsești de Drept. Aceste donații ale doamnelor, deseori proiectate cu dragoste – numite pe scurt Regulamente de dans // Tanzordnung – au fost în mare parte de fabricație vieneză.
    Cea mai tânără generație dornică să danseze se întâlnea la Balul gimnasiaștilor, Balul studențesc // Ball der Obergymnasiasten, Studentenball. Domnișoarele îmbrăcate în alb purtau o floare de camelie roșie sau roz, o donație de la primul admirator, care, nu de puține ori, cheltuia astfel toți banii de buzunar, pentru că această floare de modă costa 1 Gulden (florin)! Dar o faceau cu placere, deoarece li se promiteau al doilea cadril pentru floare. Din respect pentru numeroșii elevi români, care studiau la liceul protestant, se dansa la balurile studenților câte o „românească“ înainte și după fiecare pauză. La alte baluri, în loc de floarea de camelie, se vedeau ca semn de adorare buchete de flori de dimensiunea unei farfurii, pe care doamna inimii îl purta în fața ei ca un scut de turneu la intrare în sala de bal, dar curând îl preda Gardedamei, pentru că buchetul cântărea adesea jumătate de kilogram. Fiecare fir individual de floare era fixat cu sârmă, pentru că numai astfel buchetul putea fi legat plan ca o farfurie. De obicei, o camelie forma centrul, urmată de un cerc de zambile albe, apoi lalele roșii, zambile albastre s.a.m.d. până când s-a atins dimensiunea dorită. Vârfuri de hârtie albă sau blondine fine conturau forma rotundă.

    La majoritatea balurilor se dansa cotilion // Kotillon, dans care nu de puține ori dura o oră. Era un amestec de diferite dansuri rotunde și consta dintr-o serie de figuri și scene mimice foarte variate, deseori ciudate, mascaradele fiind deosebit de populare. În Viena existau fabrici care furnizau o mare varietate de articole pentru acest dans. Punctul culminant al acestui dans se ajungea în momentul în care dansatoarele își alegeau partenerii de dans (Damenwahl) și le acordau câte o medalie din hârtie aurie sau țesătură colorată, după care dansatorii își alegeau partenerele de dans (Herrenwahl) încântândule cu un mic buchet din mușchi colorat și immortelle. Toate obiectele de cotillon, precum și medaliile și buchetele au fost livrate de organizatorul balului.
    După ce măștile Debardeur, importate din Paris, au apărut ca noutate și la balurile mascate Vieneze, nu a durat prea mult timp până când aceste măști, extrem de scandaloase pentru vremea aceea, au apărut și la Balurile mascate nobile // Nobelmaskenbälle în Sibiu. Costumul era format din chilot scurt de damă (Höschen), camisol scurt (Leibchen) și mult Dekoltage.
    Coaforul F. Gluwtschevski avea un magazin de închiriere de măști vis à vis de Împăratul Romanilor iar un al doilea astfel de institut exista în Casa Albastră, care aparținea coaforului de teatru Theodor Waeselynek. Cu toate acestea, în anii 1860, perioada de glorie a balurilor mascate publice se încheiase deja.
    Ziarul „Siebenbürger Bote” s-a plâns de declinul balurilor mascate publice: „Balurile mascate locale erau odinioară foarte frumoase, uneori strălucitoare, deoarece doar locuitorii înstăriți ai orașului nostru își permiteau să suporte costurile unui astfel de divertisment. În zilele noastre balurile mascate sunt reprezentate în cea mai mare parte de persoane din clasele servitoare”.
    În clădirea teatrului balurile au fost organizate doar până la mijlocul anilor 1870. Cu ocazia renovării teatrului s-a pus o podea solidă și s-a îndepărtat dispozitivul de ridicare a parterului. Curând după aceea, sala de La Coroana Ungurească // Zur Ungarischen Krone a fost transformată într-o tipografie (Drotleff) și, timp de mulți ani, sala Redută a rămas singurul parchet de dans mai mare în Sibiu.

    Sala Redută // Redoutensaal avea formă aproape pătrată, o înălțime de două etaje și era prevăzută cu galerii cu loje de dimensiuni mici pe trei laturi și un spațiu pentru orchestră. Sala era luminată cu cinci candelabre cu lumanări și câteva lămpi de petrol pe pereții laterali. Lumânările care picurau, pateau hainele negre cu decorații albe nedorite. Ofițerii în uniformele lor albe erau in avantaj.
    Vestiarul se afla la parter, unde era mereu rece. Prin el se ajungea în sala de dans pe singura scară, care era atât de îngustă încât două doamne cu rochii largi, cercate, nu puteau urca una lângă cealaltă.
    O particularitate a Sibiului au fost dintodeauna camerele laterale îngrozitoare ale sălilor sale. La sala Redoută aceste dependințe erau formate din două camere alungite, înguste, descrise astfel în ziarul sibian Hermannstädter Zeitung cu ocazia unei conferințe: „Restaurațiunea: o sală care diferă de o căsuță pentru câini doar prin dimensiunea sa. Pereți goi, nedecorați, murdari, cenușii, ferestre orbite, fără urmă de perdea, podea murdară, umedă, o atmosferă umedă și rece, încărcată cu fum de tutun și mirosuri diferite care provin din bucătăria apropiată, mese și scaune ca într-un han sătesc. Acesta este restaurantul! Întrebare: „Cel puțin mâncarea a fost bună? Răspuns: „Doamnule, nu este nobil să batjocorești nenorocirea”!
    Camera intimă a damelor, buduárul, se afla într-o încăpere mică simplu mobilată. Lângă camera intimă se afla patiseria care oferea numeroșilor săi oaspeți întodeauna produse excelente și ieftine. Una dintre cele mai căutate produse de patiserie, o bucată mare de Indianerkrapfen // Gogoașă indiană costa 5 Kreuzer (creițari)!
    Cu toate acestea, tinerilor pasionați de dans nu le-a păsat de acest aspect nedemn al tuturor încăperilor și au dansat fericiți pe parchetul lustruit cu ceară până în zorii zilei!

    ~~~o~~~

    Pentru a mări ilustrația dați de două ori click pe ilustrație și activați funcția zoom!

    Vis-à-vis de sala Redută se afla intrarea din spate în sala de dans amenajata în corpul din spate, transversal, al clădirii baronului Lambert von Möringer. În casa baronul Lambert von Möringer au avut loc spectacole de teatru în perioada anilor 1768-1783. Pentru a facilita accesul în sala de teatru a fost amenajata o trecere dinspre uliță Balului în anul 1769.

    În prima fotografie se vede corpul transversal situat între cele două curți ale parcelei Piața Mare nr. 5 privit dinspre curtea a doua. Sala de teatru și dans Möringer se afla la etajul clădirii în spatele celor 4 ferestre.

    În fotografia a doua (stânga) se vede anexa gospodărească privită din interiorul curții, cu remiza în partea stângă și grajdul pentru cai în partea dreaptă a gangului de trecere spre str. A. Xenopol. În fotografia a treia (dreapta) se vede anexa gospodărească cu gangul de trecere spre curtea a doua, privită dinspre str. A. Xenopol. În partea stângă a fotografiei se vede corpul de clădire „B” al Palatul Brukenthal, în partea dreaptă, în spatele corpului de iluminat, se vede colțul clădirii Împăratul Romanilor.

    (*) Majoritatea denumirilor românești de străzi din Sibiul antebelic și interbelic au fost traduceri ale numelor germane, cum se poate remarca și în cartea de adrese editată 1933. După Redenumirea străzilor efectuată la Sibiu în anul 1948 au dispărut o mare parte din denumirile vechi.
    Numele drumurilor din orașul Sibiu, aflate intra-muros și extra-muros, se formază în limba germană cu ajutorul cuvântului Gasse (uliță / străduță): Heltauer Gasse / strada Cisnădiei (N. Bălcescu), Fleischer Gasse / strada Măcelarilor (Mitropoliei) sau Elisabeth Gasse / strada Elisabeta (9 Mai). Cuvântul german Strasse (stradă) se folosește pentru drumuri care leagă două localități: Heltauer Strasse / Calea Cisnădiei, Poplaker Strasse / Calea Poplăcii sau Leschkirscher Strasse / Calea Nocrichului (Ștefan cel Mare)!
    Ilustrații din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

    ~~~o~~~

    „Der Fasching”
    (Capitolul „Der Fasching” | textul original în limba germană)

    „Genag, e lastig Lewen äs
    Aen Herrmestadt joo ängden,
    Und doräm zähn uch goanz gewäß
    Duor gern ous allen Engden
    De Meedcher, ous dem Angderwoald,
    Vu‘ Räpes, Mödwesch und vum Oald,
    Vu Bistritz, uch vu Krünen”.

    Der Theaterdirektor Seipp, der im Fasching vor leeren Häusern spielte, war dem Hermannstädter Karneval recht übel gesinnt. Er schrieb im Jahre 1792 folgendes: „Alle Städte der k. k. Provinzen, die Hauptstadt Wien dazu genommen, genügen sich an zwei wöchentlichen Redoutentagen. Hermannstadt allein begnügt sich nicht dabei! Diese Stadt allein verdoppelt die Faschingszeit und genießt wöchentlich viermal Redout! Man begreift es kaum, daß eine solche Tanzwut unter einer so gesitteten, aufgeklärten und sparsamen Nation hat einreißen können. Man wird schwerlich die Ursache finden”. Nun, die Ursache scheint, wie in vielem anderen, im Wiener Einfluß zu liegen, der sich vom XVIII. Jahrhundert an so oft in Hermannstadt bemerkbar machte. Die Stadt war der größte Garnisonsort in Siebenbürgen. Junge Offiziere in Menge gab es hier, von denen die meisten wenigstens einen Wiener Fasching mitgemacht hatten. Wien war die berühmteste Tanzstadt, in der sich alljährlich der Fasching austobte! Wien war die Geburtsstätte des Walzers, der als Idyll begann und schließlich das leidenschaftliche Tempo des Großstadtlebens annahm. Von Wien ging die beste Tanzmusik aus; Lanner, Strauß-Vater und Söhne eroberten mit ihren einschmeichelnden Tanzweisen die ganze Welt!
    Die jungen Offiziere, die an die äußerste Grenze der Monarchie verschlagen worden, wollten auch in der neuen Garnison lustig leben und verhalfen dem Prinzen Karneval dazu, sich in Hermannstadt festzusetzen. Denn, wenn auch schon 1471 ein Tanzmeister Unterricht in Hermannstadt erteilte, so ist aus den früheren Jahrhunderten nichts davon bekannt, daß die Hermannstädter von einer Tanzwut heftig geplagt worden seien. Es wurde wohl getanzt bei den allabendlichen Zusammenkünften der Nachbarschaften während des Faschings, aber nicht ausschließlich getanzt, sondern auch gespielt und gegessen und getrunken. Recht ehrsam um 9 Uhr waren diese Faschingsbelustigungen zu Ende. Von großen Tanzunterhaltungen, Bällen, weiß man vor dem XVIII. Jahrhundert nichts zu berichten. Dann erst werden derartige Karnevalsfeste erwähnt und ein bekannter Ausspruch Göthes über Leipzig könnte nun variiert werden: Hermannstadt ist ein Klein-Wien, läßt lustig tanzen seine Leute!
    Das Leben in Hermannstadt mag damals recht vergnüglich gewesen sein, aber für manchen auch ebenso kostspielig! Bei manchem der leichtlebigen Offiziere wird die Gage im Fasching nicht gereicht haben. Da war es nun zeitgemäß, daß 1716 Andreas Wachsmann von Byrthmannstal in Hermannstadt eine Pfandleihanstalt errichtete. Die Bürger hatten ein Versatzamt nicht nötig; in den Nachbarschaften half man sich gegenseitig in Geldesnöten aus. Die stets fröhlichen Offiziere mögen aber schon von dieser neuen Anstalt Gebrauch gemacht haben!

    Waren nun die jungen Offiziere tanzlustig, so kamen ihnen dabei ihre Vorgesetzten durch großartige Faschingsfeste entgegen. Der kommandierende General Graf Wallis, zwar ein erzbigotter Katholik, verstand es. Feste im Fasching zu veranstalten, die von sich sprechen machten! 1726 gab er ein Maskenfest, dem die Idee einer Bauernhochzeit zu Grunde lag. Diese Bauernhochzeit begann schon nachmittags mit einem Aufsehen erregenden Maskenzug durch die Straßen der Ober- und Unterstadt. Vier offenen, mit Tannengrün geschmückten Wagen, in denen das Bauernbrautpaar und Musikanten saßen, folgten noch elf offene Kaleschen mit weiteren maskierten Gästen. Die meisten der als Bauern verkleideten Herren ritten zu beiden Seiten der langen Wagenreihe. Alle Mitwirkenden hatten Larven vor. Nachdem der Zug wieder auf dem Großen Ring, von wo er ausgegangen, angelangt war, begaben sich alle Teilnehmer in den großen Saal des Herrn von Frankenstein, wo ein Ball stattfand.

    Im Februar 1765 veranstaltete der Kommandierende Graf Hadik einen großen Maskenball, dem auch der röm.-kath. Bischof Bajtaj als Gast beiwohnte. Als die Unterhaltung im besten Zug war, trat plötzlich eine dem Bischof in Allem sprechend ähnliche Maske in den Saal und versetzte sowohl den Hausherrn, wie seine Gäste, am meisten aber den Bischof selbst in die peinlichste Verlegenheit. Man ehrte zwar das Maskenrecht, trachtete aber diese unbequeme Maske rasch zu entfernen. Später erfuhr man, daß ein Offizier in dem bischöflichen Talar gesteckt habe, der über seinen derben Scherz dann im Arrest nachsinnen konnte.
    Der Nachfolger Graf Hadik’s, Graf Carl O’Donell, gab sogar wöchentlich zwei Bälle, deren Ruf sich in ganz Siebenbürgen verbreitete, so „daß man während dieser Zeit täglich Offiziers und Kavalliers von 12-20 Meilen Allhier ankommen sah”.

    Im Fasching 1769 wurde schon in zwei Sälen getanzt, bei dem Pächter Neidel des städtischen Gasthauses in der Heltauergasse und in dem Baron Möhringerischen Theatersaal auf dem Großen Ring. Da dieser letztgenannte Saal besser beleuchtet war und über bessere Musik verfügte, so war hier auch der Zuspruch größer. Wöchentlich fanden zwei Maskenbälle und ein Nobelball statt. Auf einem dieser Bälle machte die junge Brukenthal – wohl die Gattin des Jüngern Michael von Brukenthal – als schöne Sklavin Aufsehen. Sie wurde von ihrem Mann, der als türkischer Sultan kostümiert war, an einer Kette geführt. J. Theod. v. Hermann machte dazu die Bemerkung, daß es sich „vielleicht natürlicher und wahrscheinlicher würde gemacht haben, wenn sie selbst ihren Mann gefesselt geführt hätte“. Frau von Reißenfels kam auf einen dieser Bälle als weiße Fledermaus; auf einem Ball bei dem Kommandierenden erschien sie als „Stubenmensch” und war so schön, daß sie der Hausherr Graf O’Donell zum Souper führte.
    Der Fasching 1771 nahm einen recht traurigen Verlauf, denn der Magistrat hatte wegen „dermahlig vorwaltenden Pest-Umständen” alle Lustbarkeiten des Karnevals verboten.

    Der Pächter des Gasthofes „Zum Römischen Kaiser” hatte bereits 1773 dort einen Tanzsaal erbaut, den er mit Rücksicht auf die wachsende Bevölkerung 1789 mit einem Kostenaufwand von 2270 Gulden bedeutend vergrößerte. Im gleichen Jahr ließ der Besitzer des Theaters, der Buchdrucker Martin Hochmeister, dasselbe für Bälle einrichten. Der Fußboden des Zuschauerraumes wurde emporgeschraubt bis zur Höhe der Bühne, nachdem vorher die Sitzplätze entfernt worden waren. So entstand dann ein großer Tanzsaal von zwei Etagen Logen umgeben. 1790 zahlten „diejenigen, welche sich monatlich ins Schauspiel abonnierten, für 16 Theatervorstellungen und zwei Bälle nur überhaupt 2 fl.” Die Nichtabonnenten hatten für jeden Ball l fl. zu bezahlen. Zu den Bällen im Saal des „Rom. Kaisers”, die Sonntag, Montag, Mittwoch und Donnerstag stattfanden, betrug der Eintrittspreis 20 Kreuzer, an Sonn- und Feiertagen 34 Kreuzer.

    Die politischen Ereignisse, die Neueinteilung des Landes und Kaiser Josef II. weitere, die Aufhebung aller Privilegien betreffenden Verfügungen, die von Zeitgenossen als das Ende der sächsischen Nation angesehen wurden, hatten auf das Hermannstädter Faschingsleben gar keinen Einfluß. Hermannstadt blieb auch in jenen ernsten und schweren Zeiten tanzlustig!

    Ueber das Treiben während des Faschings in Hermannstadt berichtet von hier J. T. v. Hermann am 11. Februar 1783: „Sowie sich unsere hiesige Jugend dem Vergnügen auf Kollignons Saal heftiger überläßt, so nehmen die Sitten allmählich ab. Auch gute Kinder werden in den Strudel hineingerissen, und allenthalben wird man die verderbliche Wirkung davon gewahr. Am vorigen Donnerstag hat eine schwarze Maske geschriebene Billetts ausgeteilt, die mir so gefallen haben, daß ich den Inhalt hier ansetzen will:

    Der Fasching,

    Gekleidt in die reizende Maske der hüpfenden Freude,
    Stört das Glück des ehlichen Friedens,
    Raubt die Unschuld der jungen Grazie,
    Der blühenden Liebe die Nahrung, die Treue
    Und zündet im fühlenden Herzen
    Das Feuer der Eifersucht an, trennt zärtliche Bande,
    Verdirbt gute Sitten, stiehlt Zeit, schwächt Jugend,
    Wischt von der weiblichen Wange die größte Zierde der Schönheit,
    Den Zauber der Schamröte ab und übertüncht
    Den Flecken mit Schminke, vergiftet des Jünglings Brust
    Mit Geist und Nerven entkräftender Wollust,
    Nagt mit verleumderischem Zahn am guten Namen
    Und straft oft am traurigen Ende
    Den Beutel und den Körper mit Schwindsucht.

    So viel Worte, so viel Wahrheit und poetischer Schmuck!… Allein der Verfasser einer so richtig gedachten und so schön gesagten Idee sein zu können, würde mir lieber sein, als 1000 fl. mehr Vermögen”.

    Der Fasching spielte zu jener Zeit eine so große Rolle, daß der ganze Magistrat die letzte Faschingswoche feierte und nicht amtierte. Freilich wurde diese Woche dann auf dem Rathaus das große Reinemachen besorgt.
    Charakteristisch für die Tanzwut der Hermannstädter, die eben allgemein bekannt war, ist, daß unter den vielen Sagen, die sich im Volke über den Aufenthalt des Schwedenkönigs Carl XII. in Siebenbürgen gebildet hatten, eine zu finden ist, die den König während seines Hermannstädter Aufenthaltes hier einen Ball mitmachen und tanzen läßt. Tatsächlich weilte der König unerkannt nur eine Stunde in der Stadt und man erfuhr erst nach Wochen, daß er schon dagewesen sei.

    In dem Theater fanden die größten und elegantesten Bälle statt. Ueber einen solchen berichtete Frau von Hannenheim ihrem Mann nach Klausenburg im Februar 1791: „Gestern Abend gaben der Generalstab, das Ingenieurkorps und die übrigen Herrn Offiziere einen sehr schönen Ball im Theater, wohin ich auch eingeladen wurde, überhaupt es waren eine Menge Menschen dorten. Es wurde mit Wachs beleuchtet und so stark beleuchtet, ich glaube gegen 100 Lichter brannten und die Luster. Es wurden sehr oft die Stückel mit ganze Lichter ausgewechselt. Man tanzte ungefähr bis 10 oder 11 Uhr. Nachdem zog man den Vorhang auf, da war so lang das Theater ein Tisch gedeckt, noch viele kleinere daneben, die wurden alle an den langen Tisch angeschlossen, daß die Tafel fast bis an Sr. Exz. des Gouverneurs seynem Tisch anlangte. Es blieb nur ein geraumer Platz zum umgehen oben und unten. Ich hatte das Glück, einen sehr guten Platz mittend bei der Tafel zu bekommen, wo ich alles übersehen konnte. Es sollen 120 Personen bei der Tafel gewesen sein, lauter Frauenzimmer – Mannsbilder standen. Auf Zinn wurde gespeist, lauter Silbermesser, 30 sicher, wenn nicht 40 silberne Leuchter, denn es blendete einem die Augen so, daß man nicht recht bis an das Ende der Tafel sehen konnte. Gegessen wurde von aller möglichen Gattung, d. h. Suppe, Braten, Gebackenes, Gesulztes, Konfekt, Ausbruch und was noch mehr dergleichen. Wie sehnlich wünschte ich dich hier, es war mehr als prächtig und schön, so was wird man nicht bald wiedersehen. Alles war auf das schönste angezogen, in allen Gesichtern sah man Zufriedenheit und Vergnügen, alles tanzte mit dem größten Gusto”. Über einen Kinderball, der 1790 stattfand, berichtet Elisabeth von Straußenburg ihrem Manne nach Klausenburg. Ihre Mädchen waren als Szeklerin, als Stubenmädchen und die dritte als Heltauerin kostümiert. „Unser Mädel hatten Tänzer genug“ schrieb die glückliche Mutter „die Buben rißen sich um sie, sie hatten auch die Ehre Vortänzerinnen zu sein und machten ihre Sache so gut, daß ihnen immer geklatscht wurde”. Um die Zeit werden auch schon Studentenbälle erwähnt.

    Die vielen hohen Militärs und adeligen Beamten wirkten natürlich auch auf die gesellschaftlichen Umgangsformen im XVIII. Jahrh. ein und es ist bemerkenswert, was J. Th. v. Hermann, ein Kronstädter, schreibt: „Wer in Hermannstadt aushalten kann, ohne anzustoßen, ohne entweder lächerlich zu werden oder Händel aufzukriegen, der kann es sicher wagen, sich in dem ganzen übrigen Rest der Welt mit Ehren zu unterbringen. Dieses ist nicht den Weibern allein gesagt, es gilt noch mehr von den Männern”. Der diesbezügliche Ruf mag auch weiter gedrungen sein, denn 1810 bat der Linzer Theaterdirektor um Verleihung des Theaters und schrieb, daß er schon lange Sehnsucht habe nach dem „eleganten Hermannstadt”. Es scheint, daß die Hermannstädter von da ab sich nicht wenig als modische Großstädter fühlten; man gelangt zu dem Schlüsse, wenn man die launige Charakteristik der Bewohner der sächsischen Städte liest, die der „Kronstädter Satellit” 1842 brachte und die hier folgt:
    „Der modische Hermannstädter sieht die Übrigen als vom Lande Kommende an und tut sich an Erzählungen vom Theater und großen Herrn was zu Gute. Der pathetische Schäßburger ist gewöhnlich in seinem Wissen und Können tüchtig, aber dieses Vorzuges sich in hohem Grade bewußt, ist er schwerfällig darauf eingebildet. Wenn der Schäßburger grob wird, da weichen die Übrigen, die die Feinheit auch nicht erfunden haben, wie scheue Kinder zurück. Der komplimentöse Kronstädter ist, wie ein Kaufmann, geldstolz und was damit zusammenhängt. Der vielversprechende Mediascher und der dichterische Mühlbächer haben vielen guten Wein, der sie zu den phantasiereichsten Sachsen macht. Der Mühlbächer sieht einen kleinen Hügel leicht für einen Chimborasso an. Der Mediascher liebt den Putz wie ein Sonntagsheld. Der Bistritzer spielt am liebsten, mit Sporen an den Stiefeln, den Edelmann, und tut auf die Ähnlichkeit seines Dialektes mit dem Hochdeutschen sich was zu Gute”.

    Ende des XVIII. Jahrhunderts kam nach Hermannstadt ein wüster Tanz, der Langaus, gegen den schon in Wien angekämpft wurde. Der Langaus war eine besondere Art des Walzers, ein recht bacchantischer Tanz bis zur Atemlosigkeit. Deshalb sah sich der Magistrat veranlaßt, diesen Tanz für Hermannstadt zu verbieten. Das Verbot wurde am 23. Februar 1791 erlassen und lautete: „Nachdem man in Erfahrung gebracht, daß mehrere Personen in plötzliche und äußerst gefährliche Krankheiten, deren Grund bloß in dem sogenannten Langaus-Tanzen zu suchen, verfallen sind, so wird, da dem Magistrate die Gesundheit der hiesigen Inwohner nicht gleichgültig sein kann, beschlossen, diesen der Gesundheit äußerst schädlichen Tanz von nun an zu untersagen. Uebrigens wird dem Vorsteher der hiesigen Stadtturner-Gesellschaft der Auftrag gemacht, der gesamten Gesellschaft zu bedeuten, daß sie sich weder im Saal beim Rom. Kaiser, noch sonst in was immer für einer Ballgesellschaft bei Strafe von 12 Fl. nicht beigehen laßen sollen, teutsche Tänze aufzuspielen, wenn Langaus getanzt werden will, sondern vielmehr von dem Augenblick an, wenn sie dies bemerken, mit der Musik einhalten sollen, auch sorgen, daß dies Verbot auf morgenden Ball, bevor Teutsch getanzt wird, zu jedermanns Wissenschaft durch Hrn. Stadthauptmann Dietrich bekannt zu machen sein wird”.

    Da war aber ein junger Maler, der „Schulzeichenmeister” Franz Neuhauser, der kümmerte sich nicht um das langatmige Verbot und tanzte auf dem nächsten Redoutenball im „Römischen Kaiser“ den verpönten Langaus flott weiter! Der Magistratskommissär Waller macht den Sünder aufmerksam auf das Verbot und erhielt von ihm Grobheiten! Waller war empört und berichtete an seine vorgesetzte Behörde, daß er von Neuhauser „unbescheiden aufbrausend angefallen und, ohne ihm die mindeste Gelegenheit dazu gegeben zu haben, durch diese unvorhergesehene Begegnung sowohl für seine eigene Person, als noch mehr und hauptsächlich dadurch unverzeihlich beleidigt worden sei, daß sich der genannte Stänker über den löbl. Magistrat verschiedene anziehende Reden und Beschimpfungen erlaubet, und sich mit solchem Ungestüm laut erklärt, als würde er dergleichen Befehle, wenn solche nicht unmittelbar vom allerhöchsten Hof erlassen würden, von keiner anderen Stelle, am allerwenigsten aber vom Magistrat achten, dem er nicht untergeordnet sei, wie er auch in der Folge ohne Scheu Langaus tanzen werde”. Der Ballkommissär bittet dann um strenge Bestrafung „zumal sich der ehrbare und vernünftige Teil des Publikums füge, ohne erst, wie der eingebildete Maler, auf Extra-Hofbefehle Anspruch zu machen”. Also ein wirklicher Skandal im Ballsaal! Der Fall wurde indes mit einem „derben Verweis”, den der Magistrat dem Maler erteilte, erledigt. Aber der Langaus war damit noch lange nicht abgetan! Schon auf dem nächsten Ball, am 28. Februar, wurde abermals Langaus getanzt. In einer langen Klageschrift berichtet der Vorsteher der Stadtturner, Michael Schneider, daß er beim Langaustanzen auf obigem Ball die Musik eingestellt habe. Darauf hätten verschiedene Stimmen aus dem Saal dem Orchester zugerufen, weiter zu spielen. Unter diesen Stimmen habe er auch die vernehmlichen Worte vernommen: „Ihr Esel, wollt ihr weiter spielen, oder sollen wir nach Hause gehen?” Um den Beschimpfungen ein Ende zu machen, hätte er die Musik weiter spielen lassen. Als er sich nach einiger Zeit hätte den Schweiß vom Gesicht wischen wollen, sei der Hauptmann Graf Korossini neben ihm gestanden und hätte ihn gefragt, von wem der Befehl gegen das Langaustanzen ausgehe. Nachdem er ihm geantwortet, daß der Magistrat dfs Verbot erlassen habe, erwiderte der Graf: „Sagen Sie dem Magistrat, daß, wenn man in Zukunft mit der Musik noch einmal einhaltet, wir herauf kommen und die Musikanten über das Orchester herunter werfen werden. Sagen Sie, der Graf Korossini hat’s gesagt!”

    Der Magistrat war über diesen übermütigen Grafen natürlich höchlichst empört! Er sandte daher die Zuschrift des Michael Schneider dem General-Ober-Kommando, bat um Bestrafung des Grafen und verlieh seiner Empörung Ausdruck, indem er schrieb: „Der unterfertigte Magistrat ist der Meinung, daß bei dem Umstand, wo nicht nur der Colligionische Tanzsaal zu einem bürgerlichen städtischen Hause gehört, sondern auch der Chorführer selbst der städtischen Gerichtsbarkeit untergeben ist, der Herr Hauptmann weder als Graf, noch als Hauptmann in diesem Saal etwas zu disponieren, viel weniger einem Bürger, der das tut, was ihm seine Obrigkeit befiehlt, zu mißhandeln befugt sein könne”.
    Damit war auch dieses Ballärgernis erledigt. Der zu diesen Aergernissen Anlaß gebende Langaus aber war dies noch lange nicht! Sogar im Fasching 1826 trotzte er dem behördlichen Verbot noch immer und der „Siebenbürger Bote” vom 11. Februar dieses Jahres berichtet: „Vorigen Sonntag, am 5. l. M., ward auf einem hiesigen Vorstadttanzsaale ein junges Frauenzimmer während des Tanzes vom Schlage gerührt und starb auf der Stelle. Den Körper mit dem Schnürleib zu stark gepreßt, hatte sie sich dem Vergnügen der jetzigen, wenn ja nicht immer den Tod, doch gewiß Entkräftung erzeugenden Mode-Tänzen mit ungemäßigtem Feuer überlassen”.
    Auch das Physikat wies darauf hin, daß auf den Bällen, insbesondere auf den Picknicks, fast nur Langaus getanzt werde, was die Gesundheit der Tanzenden schädige. Infolge dessen beauftragte der Magistrat den Pächter des Redoutensaales, daß er unter jedesmaliger Strafe von 12 Gulden nicht zugeben solle, daß in dem Redoutensaale, unter welchen Verhältnissen immer, von der bisher stets beobachteten Abwechselung der Tänze abgegangen werde. Der Kampf gegen Modetorheiten war aber von jeher ein vergeblicher, so auch gegen den Modetanz!

    Die Tanzlust ward im neunzehnten Jahrhundert womöglich noch größer und der Tanz- und Ballettmeister, Gottfried Lange,’der 1829 sich empfahl zum Unterricht in den modernen Tänzen, hatte gewiß vielen Zuspruch. Er führte unter den Tänzen, in denen er unterrichten wolle, aber auch die stark veraltete Menuette und Ecosse an, dann die um jene Zeit beliebte Quadrille, Mazur, Kotillon.
    Da das Theater, wie schon Seipp erfahren, im Fasching meist wenig besucht war, befaßten sich nun die Theaterdirektoren im Karneval mit Ballarrangements und der Pächter des „Römischen Kaiser” beschwerte sich darüber von Jahr zu Jahr. Die Theaterdirektoren waren erfinderisch in Lockmitteln. Direktor Kreibig, dessen Bälle immer besonders schön waren, arrangierte „Rosenbälle”, bei denen in einem verdeckten Korb zwischen lauter roten nur eine weiße Rose lag. Jede Tänzerin zog nun eine Rose und die Glückliche, die die weiße Rose erfaßte, erhielt einen kostbaren Schmuck. Das waren die Vorläufer der „Fortuna-Maskenbälle”, bei denen in ähnlicher Weise verschiedene Gewinnste verteilt wurden.

    Die „Nobelbälle” begannen schon damals immer tiefer herab zu sinken und 1829 machte der Theaterkritiker die boshafte Bemerkung, daß vom Theaterunternehmer wieder ein glänzender Nobelball gegeben worden, wobei man nichts vermißte als – Glanz und Noblesse!

    Um die Mitte des vorigen Jahrhunderts waren die Picknick-Bälle die vornehmsten. Da taten sich eine Anzahl Familien zusammen, mieteten den Redoutensaal, schickten Essen und Getränke hin und blieben so ganz unter sich. Der Saal war dann auch nicht zu klein, wie auf den meisten anderen Bällen, denn die Krinoline, der Reifrock, war nach hundertjährigem Schlaf zu neuem Leben erwacht. Kaiserin Eugenie hatte ihn geweckt. Nun machte er sich wieder recht breit! Es waren nicht allzuviele davon nötig, um den Redoutensaal zu füllen. Die Herren erschienen in bronzefarbenem oder in gelb gefüttertem schwarzen Frack. Fremde konnten nicht ohne weiters Zutritt zu diesen Picknicks erlangen; sie mußten durch eine Familie eingeführt werden.

    Die drei damals üblichen Bälle besprach ein Ballreporter 1842 im „Siebenbürger Boten” in folgender heiterer Weise: „Drei Worte nenn ich euch inhaltsschwer … Sie heißen: Redoute, Piquenique und Hausball. Die Redoute mit ihren Abwechselungen, ihrem Gedränge, Gequike, Betrügen und Betrogenwerden ist das wahre Bild des Lebens. Darum sagt auch der Mann zu seiner Ehehälfte: „Ich muß hinaus ins feindliche Leben, muß wirken und streben” und läßt seine Frau einstweilen zu Hause. Aber daheim „waltet die züchtige Hausfrau und ruhet nimmer”, bis ihr Maskenanzug vollendet ist. Dann eilt auch sie ebenfalls auf die Redoute, denn sie hält treu den Schwur, ihren Gemahl nicht zu verlassen, und sekirt denselben auch einmal zur Abwechselung außer dem Hause.-
    Piquenique ist das Bild der Liebe. Festlich geschmückt eilt man dahin auf gewichsten Boden, in dem weiß, mit brennender Liebe dekorirten Saal.
    Noch hat man keine Maske wahrgenommen, noch duzt man sich nicht, und noch wird man nicht sekirt. „O, daß sie ewig grüne bliebe, die schöne Zeit der jungen Liebe” aber ach! sie dauert nur bis zwei Stunden nach Mitternacht, und die treulose Uhr ist auch noch um eine viertel Stunde vorgerichtet.-
    Der Hausball ist das lebendige Conterfei der Ehe. Hausbälle souteniren sich selten mehr. Gewöhnlich kommt man mit der Idee zusammen, sich zu unterhalten und langweilt sich ganz erschrecklich. Prügelkrapfen und Würstel mit Kreen spielen die Hauptrolle und beim verstimmten Klavier hetzt man sich zu Tode”.

    Zwei neue Typen von Bällen traten nun auch hervor: Die Wohltätigkeits- und die Vereins-Bälle. Zu den ersteren gehörte der Ball, den im Februar 1851 der „Frauenverein zur Restaurierung der evangelischen Stadtpfarrkirche” veranstaltete und der einen Reingewinn von 917 Gulden erzielte, da nahezu keine Ausgaben nötig waren. Baronin Wohlgemuth, die Gattin des Gouverneurs, stellte die Musik bei, die Stearinkerzenfabrik lieferte die Beleuchtung, der Pächter des Redoutensaales Edi gab den Saal unentgeltlich und die Buchdruckerei S. Filtsch spendete alle nötigen Drucksorten.
    Im gleichen Jahr gab auch der Gewerbeverein einen Ball, auf dem Gouverneur Baron Wohlgemuth erschien. Andere Vereine blieben natürlich nicht zurück, so daß die Anzahl der Bälle noch bedeutend anwuchs. Fast jeden Abend während des Faschings brannten die beiden Pechpfannen in der Heltauergasse am Eingang ins Ballgäßchen, die weithin verkündeten, daß ein Ball im Redoutensaal – wie der Saal des Hotels „Zum Römischen Kaiser” genannt wurde – stattfinde. Nebenbei wurden auch Bälle im Theater und im Saale des Gasthauses „Zur Ungarischen Krone”, das Sebastian Prokopp in Pacht hatte, veranstaltet. Dann gaben auch der Landesgouverneur Baron Wohlgemuth und seine Nachfolger in diesem hohen Amte, Fürst Schwarzenberg und Fürst Lichtenstein, während des Karnevals glänzende Ballfeste.

    Von den Vereinsbällen, deren Vorläufer in der ersten Hälfte des abgelaufenen Jahrhunderts die Bruderschaftsbälle gewesen sind, war lange Zeit hindurch jener des Schützenvereins der beliebteste in Bürgerkreisen, wogegen Militär und Beamte den Kasinoball bevorzugten. Oft gab das Kasino unter seinen vier bis fünf Bällen einen Kostümball, der dann stets sehr glänzend ausfiel. Der Saal im „Römischen Kaiser” ward allemal reich geschmückt. Bei den Schützenbällen waren die Saalwände mit grünem Tannenreisig verkleidet und von diesem dunklen Hintergrund hoben sich Schützenembleme und Fahnen ab. Dagegen wurde bei Kasinobällen der Saal mit blühenden Blumen, Kamelien, Azaleen und Hyazinthen geziert. Mitunter fanden sich aber auch Offiziere, die den Saal ganz außergewöhnlich dekorierten. So wurde er einmal mit Hilfe hellbraunem Packpapiers in eine Tropfsteingrotte verwandelt. Das Papier bekam durch Zerknittern die Form von Tropfsteinen und wurde dann an Decke und Wände genagelt. Als ein Wunder war es zu betrachten, daß all‘ die vielen hundert Bogen Papier bei Kerzen- und Lampenbeleuchtung nicht Feuer gefangen hatten!
    Neben der Saaldekoration waren die Damenspenden eine Spezialität der Kasinobälle und nur die Juristenbälle, die von den Studenten der sächsischen Rechtsakademie gegeben wurden, traten da in Wettbewerb. Diese, oft allerliebst gestalteten Damenspenden – kurzweg Tanzordnungen genannt – waren meist Wiener Fabrikat.

    Die jüngste tanzlustige Generation fand sich auf dem Ball der Obergymnasiasten, dem Studentenball, ein. Die weiß gekleideten Mädchenknospen waren mit einer roten oder rosafarbenen Kamelienblume geschmückt, eine Spende des ersten Verehrers, dem dabei sein ganzes Taschengeld aufging, denn diese Modeblume kostete l Gulden! Aber er bekam ja dafür die zweite Quadrille zugesagt. Mit Rücksicht auf die vielen, an dem evang. Obergymnasium studierenden Romanen wurde auf den Studentenbällen vor und nach der Ruhe je eine Romana getanzt. Auf anderen Bällen sah man statt der Kamelienblume als Zeichen der Verehrung tellergroße Buketts, die die Herzensdame bei dem Eintritt in den Ballsaal vor sich hin hielt wie ein Turnierschild, bald aber an ihre Gardedame abgab, denn das Bukett war oft einen halben Kilo schwer. Jede einzelne Blüte war nämlich an einen Draht befestigt, denn nur auf diese Weise konnte das Bukett wie ein Teller flach gebunden werden. Gewöhnlich bildete eine Kamelie die Mitte, dann folgte ein Kreis von weißen Hyazinthen, darauf rote Tulpen, blaue Hyazinthen u. s. w. bis die gewünschte Größe erreicht war. Weiße Papierspitzen oder feine Blondspitzen bildeten den Abschluß.

    Auf den meisten Bällen ward Kotillon getanzt, der nicht selten eine ganze Stunde in Anspruch nahm. Es war dies ein Gemisch der verschiedenen Rundtänze und bestand aus einer Reihe der oft seltsamsten Figuren, wobei Maskeraden besonders beliebt waren. In Wien bestanden Fabriken, die die verschiedensten Artikel für Kotillons lieferten. Doch den Glanzpunkt dieses Tanzes bildete die Damenwahl, bei der die Tänzerinnen sich die Tänzer holten und jeden mit einem Orden aus Goldpapier oder buntem Stoff bedachten, worauf dann bei der folgenden Herrenwahl die Tänzerin mit einem kleinen Bukett aus gefärbtem Moos und Imortellen beglückt wurde. Sowohl sämtliche Kotillonartikel, wie auch Orden und Buketts wurden von dem Ballveranstalter geliefert.

    Als in Wien die aus Paris importierten „Debardeurs” auf den Maskenbällen als Neuheit erschienen, dauerte es gar nicht lang, bis diese, für damalige Begriffe höchst skandalöse Maske ebenfalls auf den Hermannstädter „Nobelmaskenbällen“ sich einstellte. Das Kostüm bestand aus einem kurzen Höschen, kurzen Leibchen und sehr viel Dekoltage. Auch auf den Hermannstädter Jahrmärkten wurde damals die Bilderballade gesungen:
    „Von dem Kerl – der beim Sperl –
    Hat ermordet einen Debardeur – Auf Ehr”.

    Gegenüber dem „Röm. Kaiser” hatte der Friseur F. Gluwtschevski eine Maskenleihanstalt und ein zweites derartiges Institut bestand im „blauen Stadthaus”, das dem Theaterfriseur Theodor Waeselynek gehörte. Indes war in den 60er Jahren des vorigen Jahrhunderts die Glanzzeit der öffentlichen Maskenbälle doch schon vorbei. Im „Siebenbürger Boten” wurde über den Niedergang der öffentlichen Maskenbälle geklagt: „Ehemals fielen die hiesigen Maskenbälle sehr geschmackvoll aus, mitunter glänzend, indem nur wohlhabende Bewohner unserer Stadt die Kosten eines derartigen Vergnügens zu tragen sich erlaubten. Heutzutag werden die Maskenbälle größten Teils durch Personen aus der dienenden Klasse vertreten”.

    Im Theater fanden nurmehr bis in die Mitte der siebziger Jahre des vorigen Jahrhunderts Bälle statt. Bei einer damals erfolgten Renovierung des Theaters wurde ein fester Fußboden gelegt und die Vorrichtung zum Heben des Parterres entfernt. Bald darauf wurde der Saal der „ungarischen Krone” in eine Buchdruckerei (Drotleff) umgestaltet und durch viele Jahre blieb dann der Redoutensaal der alleinige größere Tanzboden. Der Saal, der durch zwei Stockwerke ging, war fast quadratisch, auf drei Seiten von Galerien mit kleinen Logen und dem Orchesterraum umschlossen. Fünf Luster, mit Kerzen besteckt, und Petroleumlampen an den Seitenwänden des Saales, sorgten für dessen Beleuchtung. Die tropfenden Kerzen bedachten die schwarzen Fräcke mit weißen, wenig willkommenen Dekorationen. Die Offiziere in ihren weißen Uniformen kamen besser davon. Der Garderoberaum befand sich im Parterre, war stets eisig kalt und durch ihn gelangte man zur niederen, einzigen in den Saal führenden Treppe. Sie war so schmal, daß nicht zwei Reifrockdamen nebeneinander hinaufgehen konnten.

    Eine Eigentümlichkeit Hermannstadts scheinen von jeher die schauderhaften Nebenräume seiner Säle zu sein. Bei dem Redoutensaal bestanden diese Nebenräume aus zwei länglichen, schmalen Zimmern, die bei Gelegenheit einer Ballbesprechung in der „Hermannstädter Zeitung” folgendermaßen beschrieben werden: „Die Restauration: ein Saal, welcher sich nur durch seine Größe von einer Hundehütte unterscheidet. Nackte, kahle, schmutziggraue, fleckige Wände, erblindete Fenster ohne Spur eines Vorhanges, schmutziger, feuchter Fußboden, eine feuchte, kalte, mit Tabakrauch und unterschiedlichen aus der nahen Küche ausströmenden Gerüchen geschwängerten Atmosphäre, Tische und Stühle wie in einem Dorfwirtshaus. Das ist der Restaurationssaal! ,Na, war wenigstens das Essen gut?‘ – Herr, es ist nicht edel das Unglück zu verspotten!“ Die Damentoilette befand sich in einem kleinen, primitiv eingerichteten Zimmer und daneben war in einem Zimmer die ebenfalls armselig installierte Konditorei. Aber was diese ihren zahlreichen Gästen darbot, war immer vorzüglich und billig. Ein großes Stück Gebäck, einer der vielbegehrten „Indianerkrapfen“, kostete 5 Kreuzer!

    Jedoch, die tanzlustige Jugend kümmerte sich um dieses unwürdige Aussehen aller Räumlichkeiten nicht, und tanzte vergnügt auf den gewichsten Parketten bis zum hellen Morgen!

    „Aem Wängter giht af alle‘ Fall,
    Mehr joo uch net zem doanzen
    Em alle Woochen af de‘ Ball,
    Ergäzt sich un dem Goanzen;
    Söckt, wä der Pursch äm lonke‘ Klied,
    Vum doanzen ouch vum schume‘ rieth,
    De Mineweet verschoasselt!”

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-10-08

    La mulți ani Adriana Moscicki !

    Happy Birthday ! – Alles gute zum Geburtstag ! – Boldog születésnapot ! – Bon anniversaire ! – Buon compleanno ! – יום הולדת שמח

    Dragă Adriana, din adâncul sufletului meu îți doresc la mulți ani binecuvântați cu sănătate și împlinirea viselor tale. Pe drumul tău să ai parte doar de oameni care vor aduce în viața ta armonie, frumusețe și bineînțeles iubire, cel mai frumos sentiment din lume.
    În urmă cu 2.840 de zile am pornit împreună într-o călătorie în cuvinte în căutarea clipelor scurse din clepsidra spartă, păstrate și ocrotite în amintirile noastre de altădată! În aceste 405 de săptămâni am avut deosebita plăcere de a citi peste 650 de articole scrise și publicate de tine pe minunata pagină „Călătorie în timp” administrată de tine.
    Îți mulțumesc pentru prețioasele și fermecătoarele amintiri, sentimente, trăiri și emoții strânse și împletite într-un buchet de mirabile texte literare în proză și versuri, adevărate evocări în cuvinte aurite, împărtășite cu noi în această călătorie feerică.

    cu drag, al tău fidel petrecător | vizitiul cuvintelor aurite

    De ridic ochii spre cer în albastru înfășurată sunt
    ca un zbor de cocor brațele mele se înalță…”  Carpe diem! | a.m.

    Călătorie în timp ~ Zeitreise ~ Időutazás // Sibiu ~ Hermannstadt ~ Nagyszeben

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Theater- und Tanzsaal Möringer” // „Sala de teatru și dans Möringer”

    Clădirea din Piața Mare nr. 5, cunoscută sibienilor sub denumirea de Casa Albastră, era formată din 5 corpuri ridicate pe o parcelă care se întindea până la str. A. Xenopol. În corpul transversal se afla o sală de teatru și dans.

    În prima fotografie se vede corpul transversal situat între cele două curți ale parcelei Piața Mare nr. 5 privit dinspre curtea a doua. Sala de teatru și dans Möringer se afla la etajul clădirii în spatele celor 4 ferestre.

    În fotografia a doua (stânga) se vede anexa gospodărească privită din interiorul curții, cu remiza în partea stângă și grajdul pentru cai în partea dreaptă a gangului de trecere spre str. A. Xenopol. În fotografia a treia (dreapta) se vede anexa gospodărească cu gangul de trecere spre curtea a doua, privită dinspre str. A. Xenopol.
    În partea stângă a fotografiei se vede corpul de clădire „B” al Palatul Brukenthal, în partea dreaptă, în spatele corpului de iluminat, se vede colțul clădirii Împăratul Romanilor.

    În curtea a doua, pe locul în care se afla anexa gospodărească, a fost deschisă la începutul anilor 1970 o grădină de vară cu terasă. Intrarea în grădina de vară a hotelului Împăratul Romanilor, se afla pe str. Xenopol și era flancată de doi lei din piatră realizate de sculptorul sibian Kurtfritz Handel. Terasa a fost desființată 1985.

    ~~~o~~~

    Următoarele fragmente de text au fost transcrise și traduse din capitolul „Despre case vechi si oameni bătrâni” // „Von alten Häusern und alten Menschen” din cartea lui Emil Sigerus: „Despre vechiul Sibiu” // „Vom alten Hermannstadt” (1922).

    „Cu câțiva ani înainte de a fi ridicat Palatul Brukenthal, a fost reconstruită casa vecină a acestuia, așa-numita „casă albastră a orașului”. Clădirile vechi care se aflau pe acest loc erau la începutul secolului al XVIII-lea în proprietatea pastorului Lutsch și a farmacistului orășenesc Georg Vette.

    Georg Vette, originar din Gdansk, a fost chemat la Sibiu în 1672 pentru a administra farmacia orașului, care exista din 1494. Vette a murit în 1704.

    Dr. Johann Georg Vette, fiul lui Georg Vette, a moștenit casa, care era evaluată la 1500 de Gulden/ galbeni. Johann Georg Vette a devenit judecator scăunal cu puțin timp înainte de a muri în 1746. El a fost cel care a cumpărat casa alaturată a pastorului Georg Lutsch [1734]. Dr. Johann Georg Vette a lăsat moștenire casele, împreună cu o mare avere și o bibliotecă considerabilă, fiului său Johann Andreas Vette.

    Dr. Johann Andreas Vette a fost ultimul purtător al acestui nume. A rămas necăsătorit și a murit în 1773. Vette a lăsat moștenire averea sa semnificativa celor trei nepoate ale sale.

    Consilier gubernial Lambert Freiherr von Möringer, soțul uneia dintre aceste nepoate, cumpărase cu câțiva ani mai devreme [1767] clădirile de la doctorul Vette pentru 5000 de Gulden/ galbeni. Baronul Möringer a demolat casele cât timp unchiul său era încă în viață și le-a integrat într-o clădire nouă. Același Möringer a modificat corpul transversal din spatele curții noii clădiri transformândul într-o „casă de comedie” // „Komödienhaus”, care era dotată cu „un Parterre frumos, o galerie și un ultim loc spațios, precum și o loja frumos pictată” și 12 decorațiuni. În acest teatru s-au ținut baluri în iarna anului 1768 și au avut loc concerte în timpul Postului Mare. În anul următor s-a mutat o trupa de teatru în clădire și a prezentat piese de teatru/ comedii până în 1783.
    În 1769, la cererea comandantului, contele O’Donell, magistratul i-a permis lui Möringer să amenajeze „o ieșire și o intrare” spre strada Ulița Balului // Ballgäßchen. Astfel s-a creat casa cu pasajul de trecere. [Este vorba de anexa gospodărească cu remiză și grajduri pentru cai, cu gang de trecere dinspre str. A. Xenopol. Această casă a fost demolată în anii 1930]. Cu toate acestea, când Sibiu a rămas fără o companie de teatru timp de patru ani, clădirea teatrului Möringer a fost transformată în scopuri rezidențiale. Aceste transformări nu au fost realizate de baronul Möringer, deoarece murise la vârsta de 73 de ani, la 13 decembrie 1785.

    Secretarul tezauratului Anton Strohmeier von Kleeberg, ginerele lui Möringer, a preluat casa. Deoarece și Anton Strohmeier Kleeberg a murit pe 24 decembrie a aceluiași an, fără a-i satisface mai întâi pe moștenitorii Moeringer, a izbucnit un proces privind dreptul de proprietate asupra casei, proces care a durat mai bine de douăzeci de ani. În primăvara anului 1810, orașul a cumpărat clădirea de la moștenitorii lui Kleeberg pentru 30.000 de Gulden/ galbeni.

    La acea vreme, senatorul Martin Hochmeister i-a recomandat magistratului să demoleze actuala casă și să construiască pe locul respectiv un han mare, cu o sală corespunzătoare pentru un teatru de iarnă, dar magistratul orașului a refuzat din cauza costurilor înalte și astfel casa a fost supus doar unei restaurări temeinice. În cursul acestor renovări casa a fost vopsita în albastru, dar nu era singura casă albastră din oraș pe vremea aceea, cum se poate citi în protocolul autorităților municipale din 1823. Totuși, Casa Albastră din Piața Mare și-a păstrat numele până în ziua de astăzi în ciuda faptului că a fost revopsita ulterior în verde.

    Casa Lutsch era în proprietatea familiei Lutsch înca din sec XVI. În 1727 Dr. Johann Georg Vette și-a mutat farmacia în casa Lutsch, care aparținea la acea vreme pastorului Georg Lutsch din Cristian, când s-a construit biserica romano-catolică, iar casa care adăpostea anterior farmacia a trebuit să facă loc construcției turnului bisericii.”

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Innenansicht des Hochmeister-Theaters zu Hermannstadt” // „Vedere interioară a Teatrului Hochmeister din Sibiu”

    Ilustrația arată ședința asociației Verein für Siebenbürgische Landeskunde // Asociaţia de Studii Transilvane organizată în sala teatrului Hochmeister din Sibiu în anul 1844/ posibil 1850. Se pare că această ilustrație/ litografie a fost realizată de litograful R. Krabs, cel care a realizat și ilustrația cu vederea interioară a sălii Redută de la Împăratul Romanilor.

    Friedrich August Robert Krabs s-a născut la Leipzig în 12.11.1816 și a decedat la Sibiu în 22.7.1884. Robert Krabs, un tînăr librar (Buchhändlergeselle) din Leipzig, s-a stabilit la Sibiu în anul 1836 unde a cumpărat librăria lui Wilhelm Heinrich Thierry în anul 1842 și a înființat un atelier litografic (vezi Cartea de adrese din anul 1878: Lithographische Anstalt – Krabs Fr.A.R., Großer Ring 20. Seit 1842.).
    În anul 1850 a înființat al doilea Institut litografic, iar în anul 1854 a preluat și renumitul Institut litografic înființat de Michael Bielz, Carl Albrich și Franz Neuhauser în anul 1821. Acest Institut litografic a intrat în posesia tipografului sibian Josef Drotleff în anul 1899.
    Institutul litografic înființat de
    Michael Bielz în anul 1821 a obținut autorizația de funcționare în data de 21 iulie 1822 și a funcționat sub denumirea „Kk, privilegiertes Lithographisches Institut des Michael Bielz zu Hermannstadt“ // „Institutul litografic privilegiat cezaro-crăiesc al lui Michael Bielz din Sibiu”. A fost PRIMUL INSTITUT LITOGRAFIC înființat în Transilvania și pe teritoriul României de astăzi. ~ Sursă informație: Julius Bielz „Die Graphik in Siebenbürgen” carte editată 1947 la Sibiu, tipărită la tipografia Corvina din Brașov.

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-10-04

    (pentru că e Octombrie)

    scări…

    Oraşul se întinsese peste colină şi oamenii urcau cu desagi în spinare, din rădăcină pînă în creştetul lui, din Oraşul de jos spre cel de sus. Cu butoaie săltînd în trapul armăsarilor, căruţele treceau în viteză graniţa nevăzută. Trepte urcă şi coboară din miezul oraşului ca dintr-un şvaiţer găurit. Porţile dădeau buzna şi deşertau tîrgoveţii prin pieţe. Şi noi le urcam, şi noi le coboram ţopăind. Cu limba bine lipită de cerul gurii şi numărînd în cap: un-doi-trei-hop, un-doi hop, hop hop! pariul cu sine era cîştigat de cîte ori scările se terminau la numărătoarea exactă.

    Frunze galbene se lipiseră pe pietre, bălţi mici se adunaseră ici-colo, ciorapii erau stropiţi cu noroi în spatele pulpelor. Uneori, ciorapii se toceau în vîrful pantofilor şi, cînd scoteam picioarele afară, degetul mare ieşea caragios din ciorap şi spuneam „am un cartof”!
    Femeile coborau şi urcau legănat, apăsat ori săltat. Tocurile ticăiau pe piatră, carnea juca pe şolduri în ritmul lor. Bărbaţii veneau serioşi şi molcomi, rumegînd cîte un gînd, cu ochii ţintiţi înainte.
    Bunicile se ţineau pe lîngă zid, trecînd cu palma peste cărămizi, opintindu-se şi făcînd pauze dese să-şi tragă sufletul. Şi noi, doar noi copiii aveam taine şi numărători misterioase. Uneori paşii se nimereau perfect şi zîmbet mare lăbărţea faţa. Alteori, numărătoarea era zadarnică, doar urcatul, ori coborîtul se săvîrşeau, jocul rămînea suspendat şi mîna noastră tăia aerul, enervată la culme.
    Scările se însăilează în oraş şi-l tivesc cu dinţi de piatră. În mers oamenii se depărtează ca nişte furnici mici de cerneală, trecînd necontenit în timp.

    Adriana Moscicki
    Pasajul Scarilor (ca.1980)

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Hermannstadt von Norden gesehen – Theresianum“ // „Sibiu văzut dinspre nord – Cartierul Terezian“

    Părculeț cu alei ascuns sub baldachinul frunzelor

    Orașul Sibiu fotografiat din turnul Bisericii Sfânta Elisabeta, str. Gladiolelor / cartierul Terezian, în ultimul deceniu al sec al XIX-lea. În partea stângă a fotografiei se vede micul parc din fața fostului Orfelinat romano-catolic Theresianum. Pe partea dreaptă a drumului spre râul Cibin se afla o clădire (publică) cu reclamă/firmă deasupra ușii și câteva clădiri anexe. Probabil este clădirea cu destinația de cârciumă/han construită de comunitatea orașului Sibiu în anul 1735, în fața Porții Ocnei în zona vechiului Retranchement. Vezi Cronica orașului Sibiu / Emil Sigerus – „1735 Die Stadt lässt ein Wirtshaus im „großen Tranchement“ vor dem Burgertor erbauen.”
    Din cărțile de adrese aflăm că în perioada 1875-1911 în clădirea respectivă se afla Biroul administrației publice a pieței de animale: Ross-Platz Nr. 3 – Stadt-Publikum / Viehmarktamtskanzlei. [Ross-Platz = Târgul Cailor]

    Târgul Cailor se afla între râul Cibin și clădirea Biroului administrației publice a pieței de animale. Pe terenul clădirii demolate s-a construit clădirea care a găzduit Clubul / cinematograful „7 Noiembrie“. (sursa foto: Grupul de Facebook Alt-Hermannstadt)

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-09-16

    vînzători de ocazie…

    Ades, la marginea şoselei, oameni cu găleţi şi coşuri pline îmbie călătorul a cumpăra din fructele pădurii, ori din roadele grădinii. Nu e nimic nou în obiceiul acesta. Drumul spre Bucureşti şi spre Mare, cunoştea puncte populare de vînzare a fructelor şi legumelor, mai ales a roşiilor de grădină. Cu cît coborai spre Sud, se adăugau vinetele şi ardeii graşi, lubeniţele şi cantalupii, apoi, pe malurile Dunării, peştii înşiraţi pe aţă.
    Trenul cu aburi intra tutuind în gara Ionesti şi, învelit într-un abur alb şi cald, făcea o pauză lungă de alimentare cu apă. Peronul se umplea de ţărani şi coşurile lor de nuiele: prune măsurate în cană, piersici de vie cu carne roşie şi aromată, nuci la grămadă, ciorchini dulci şi lipicioşi, proaspăt culeşi din vie şi, ades, umbriţi de frunze încă verzi cu vreji subţiri îmbîrligaţi, dulci-acrişori.
    Cînd conductorul îşi sufla fluiericea, tot zumzetul negustorilor se dezlipea de trupul trenului, ca un roi ce se îndreaptă spre altă scorbura şi noi treceam hurducaţi încetişor.
    Uneori, cu coşul gol şi bănuţii aşezaţi frumos în vreo batistă, vînzătorii aceştia îşi lăsau trupul moale pe bancă şi, preţ de o clipă, privirea le juca departe, purtată de gînd.
    Cînd am zărit fotografia aceasta, mi-am amintit privirea pierdută în reverie a vînzătorilor de fructe, clipa aceea mică de intimitate totală, departe de curiozitatea vecinilor ori a familiei.
    Iată o copilă, toată primăvară, cîntărind roadele toamnei în talerele mîinilor molatice. Ca o pasăre în agonie, ciorchinele se odihneşte în mijlocul palmei căutînd adăpost. Şi privirea aceea plecată în depărtarea unei amintiri, ori a unei dureri.
    Copilă cu trupul mic ferecat în pînză, spre ce vis depărtat ochiul tău întors?

    Adriana Moscicki
    Fotografie din atelierul lui Albert Schievert (ca.1869)

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Eine cârciuma (Garküche) in Rumänien” // „O câciumă în România”

    Ilustrația cu mușterii într-o cârciumă din România/ Țara Românească la sfârșitul sec 19 a fost realizată după o schiță de Alfred Rietz. Denumirea germană Garküche se folosea în trecut pentru un local/ cârciumă unde se consuma băuturi alcoolice condusă de un bucătar care avea permisiunea de a pregăti și vinde mâncare gătită sau prăjită în fiecare zi. (sursa ilustratie: art historia)

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Ursulinenkirche und Ursulinenkloster” // „Biserica și Mânăstirea Ursulinelor”

    Biserica și Mânăstirea Ursulinelor cu Turnul Bărbierilor privite dinspre strada Sării / astăzi str. Constituției – Gravură colorată (pe placă de oțel) realizată 1864 de pictorul și gravorul Ludwig Rohbock (*30 martie 1824 la Sulzbach / Nürnberg – †12 ianuarie 1893 la München). În partea dreaptă se vede închisoare militară, arestul garnizoanei.

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-09-08

    Scrisoare către Sara

    Dragă Sara,

    Am ajuns azi în Piață, în sfârșit. Știam că nu vei fi acolo, dar, vederea locului gol, m-a durut…
    Da, pe tarabe e bogăție mare, piramide colorate de legume cu prețuri mari, poate mai gustoase decât în alte părți, dar nu mai au nimic în comun cu sacii de pânza și rafie pe care Oltenii îi cărau pe tren în trecut, printre care dormeau în nopțile reci și mâncau din brișcă în amiezile de Toamnă.
    Sunt zile frumoase, cu dimineți umede și amiezi dogoritoare. Nu pot opri amintirea ce urcă în mine: zeci de ani de Septembrie în care, pălării de paie cu funde negre făceau umbră peste coșuri, cheltauă, cărucioare și căni de tablă zincată pline ochi de flori și legume. Of, buchetele de garofițe parfumate și diafane, ochiul-boului și dalii, cu pompon ferm și în culori fantastice! 5 lei buchetul, ori două cu 5! De câte ori oi fi cumpărat chiar de la mama ta! Doar noi știm, la primele mese din Piață (la Cibin și la Teatru), căutam Săsoicile din Neppendorf (Turnișor) și Hammersdorf (Gușterița), acolo erau grădinile din care veneau delicatese și trufandale! Acolo am învățat despre finchen – înainte să gust bulbul celebru, numit Fenicul de Veneția, acolo am cunoscut pătrunjelul creț, varza creață, varza de Bruxelles, mugurii de hamei. De acolo mâncam primii morcovi de Primăvară, fragezi si dulci, și-îi crănțăneam pe loc, necurățați!
    Acum, locul acesta e plin de afine, ciuperci și cătină. Nici pălării de paie, nici vorbă săsească nu mai auzi pe aici! Doar tu, acolo, în picioare, cu zâmbet larg și căruciorul înflorat, ofereai buchete în cea mai curată limbă română! Tu, Müncheneză de atâția zeci de ani! Doar noi, cei care te-am cunoscut de aproape și înțeles, știm că nu era vorba despre bani și flori, ci despre tradiție, simbol, iubire, casă!
    Te-am numit „Regina florilor” și, în ritmul grădinii tale, am măsurat Primăvara, când bulbii se întorceau frumos în straturi, și Vara, când se perindau prin cărucior buchetele alcătuite pe culori, fiecare cu vremea lui, și Toamna, cu marea pregătire a pământului, cina de rămas bun și parcarea căruciorului în bezna și răcoarea șoprului!
    Anul acesta, mi s-au încurcat anotimpurile! Și tu, Sara, femeie puternică, luptătoare, care te-ai încrezut mereu doar în puterile tale, nu ai plâns și nu te-ai plâns nimănui (nici atunci când trebuia!), îmi zâmbești cuminte de pe un pat, în spital! Ai slăbit, Sara! Dar, ochii tăi măriți de suferință, poartă în ei speranța! Ești frumoasă, Sara! Chipul tău poartă urmele timpului dar, e atât de tânăr! E tinerețea inimii, care te luminează!
    Am fost azi în Piață, cu gândul la tine, cu gândul la copilărie. Nu, nu trăiesc în trecut dar, eu știu, noi, cei născuți în anii ’50-60, suntem în linia întâi, carne de tun pentru timp și ultimii purtători ai amintirii Orașului! Trăim printre chipuri străine ce nu știu că orașul a fost clădit pentru căruțe, de oameni ce vorbeau (și) altă limbă! Și, atât cât suntem, atâți câți suntem, ducem cu noi iubirea și amintirea.
    Iar tu -Sara- ești simbol al orașului!
    Mereu în gândul și inima noastră, te așteptăm cu drag, plină de energie și sănătate!

    Adriana Moscicki

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Sag Thor und Brücke zur Lang Gasse“ // „Poarta Sag și podul spre strada Lungă” ~ 1846

    În arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt se află două ilustrații care ne prezintă veduta orașului Sibiu văzut dinspre str. Râului colț cu str. Lungă. În centrul imaginii recunoaștem turnul Croitorilor (Schneiderturm), poarta nouă de trecere și bastionul din fața porții Turnului (Sagtor) apărate de breasla Croitorilor. La marginea stângă a ilustrației alb-negru se vede Turnul Brutarilor/ Franzelarilor // Weißbäcker-Thurm!

    Daca ne uităm doar la partea colorată a colajului, adică ne lășăm influențați doar de frumusețea (mai mult sau mai puțin) estetetica a imaginii/ culorilor din detaliul colorat ne va fi foarte greu de localizat poziția exactă din care artistul a privit/ pictat veduta orașului! Pare logic ca podul din lemn din pictură să fi existat/ amplasat în trecut pe locul în care se află actualul pod peste râul Cibin spre str. Reconstrucției! Dacă luam în considerare și informația vizuală din detaliul alb negru ne vom da seama că podul din lemn nu este precursorul podului actual ci un pod mai vechi care se afla aval de podul actual – pe axa drumului str. Lungă (vechiul drum spre Ocna Sibiului și Slimnic)!

    Câteodată drumul spre cunoaștere este ca o stradă lungă care ne călăuzește pașii spre adevăruri istorice adunate din diferite surse bine documentate și nu din „auzite“…
    Tabloul original realizat de un artist necunoscut 1846 se află în muzeul Gundelsheim. Posibil ca tabloul în ulei pe pânză (41×60,5cm) să fi fost pictat 1846 de tânărul pictor amator Johann Böbel la vărsta de 22 de ani.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Sagtor und Sagturm von außen gesehen” // „Poarta și Turnul Sag văzute din exterior” ~ Johann Böbel 1858

    În această ilustrație se vede poarta Sag situată pe strada Turnului // Saggasse. Pictura a fost realizată de artistul sibian Johann Böbel 1858. Clădirile care se văd dincolo de poartă există și astăzi!
    Turnul-poartă a fost construit la sfârșitul sec. XIV-lea și demolat 1858 (la Böbel 1856). În fața acestui Turn se afla un turn mai mic demolat în anii 1820. Rondela din fața porții, construită înainte de 1548, a fost integrată în bastionului construit în anii 1570. Bastionul a fost demolat 1852. Poarta și bastionul Sag au fost apărate de breasla croitorilor. După izbucnirea epidemiei (ciumă) 1603, și amenajarea unui cimitir dincolo de Cibin, Poarta Sag a fost numită și „Seuchen Tor“ (Poarta molimei).
    În anul 1830 s-a construit Poarta Nouă, iar trecerea boltită de sub Turnul Croitorilor a fost transformată 1848 în cameră de pază. În 1858 (56) a fost demolată căsuța croitorului de lângă Turnul Sag.
    În incinta bastionului se afla casa pichetului de pompieri (Feuerpiquett) unde erau încartiruiți 16 dragoni de cavalerie, un grajd pentru cai lângă o curte joasă înconjurată de spații boltite și căsuța paznicului. Lângă bastion, spre poartă, se afla căsuța accizelor. După demolarea bastionului, casa accizei vinului (Weinaccisehaus) a funcționat în clădirea pichetului de pompieri.

    Numele strada TURNULUI folosit în limba română pentru strada SAG apare abia în perioada interbelică. Numele străzii Turnului se referă la turnul de fortificație al primei incinte, aflat la capătul de sus a Scărilor Turnului. Denumirea străzii Sag se trage de la numele morii Sag, aflată pe actuala strada Turnului la intersecția cu str. Valea Mare.
    Ilustrație din cartea lui Emil Sigerus „Despre Sibiul vechi“ // „Vom alten Hermannstadt“ (1923 vol II – pagina 160)

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-09-03

    Târgul Olarilor 2022

    Două zile n-a contenit ploaia, și dacă ești Sibian, știi că soarele e prezent totdeauna în Târg! Așa intră Toamna în Cetate, printre oale și ulcele, scăpărând peste pântecele lor rotunde. Nu a fost soare plin, dar ploaia s-a domolit ca prin minune, iar Piața și-a primit vizitatorii. Numeroși turiști, colecționari, obișnuiții locului și mulți alții ajunși întâmplător, dar norocoși – zic eu. Cred că este o ediție de excepție, prin calitatea și abundență. Pe lângă ceramica, deja clasică, de Corund și Horezu, anul acesta am văzut multe creații moderne, forme elegante și culori inspirate: excepțională prezentare din Nocrich (celebră deja), Rux Sta cu micile boluri înflorate și vaze suple pentru o floare. Buchetele de flori, aricii și spiridușii glazurați s-au vândut ca buchetele din grădina Sarei! (Sibienii o cunosc bine pe Sara din Neppendorf!)
    Dacă nu ați apucat să dați o tură, mai aveți mâine o ocazie, până la anul… Doar noi, așa numărăm Toamnele și anii, din Târg în Târg, totdeauna în prima săptămână din Septembrie!

    Adriana Moscicki

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Hermannstadt ~ Weinanger und kleiner Marktplatz bei der Krone” // „Sibiu ~ Târgu Vinului și piațeta de la Coroană”

    Informații interesante despre istoria clădirii din partea stângă a fotografiei, Târgu Vinului 16, putem afla pe website-ul patrimoniu.sibiu.ro: Aici a funcţionat Hotel Mihaiu deschis de Jon Mihaiu în 1899, cu restaurant şi cafenea.
    În 1910 Ion Mihaiu se îmbolnăveşte şi trece hotelul şi restaurantul în administrarea lui Georg Molnar.
    În 1912 hotelul este cumpărat de Fritz Markus care-i schimbă denumirea în „Krone” (Coroana);
    Dupa primul război mondial hotelul este cumpărat de Franz Bonfert.
    Hotel restaurant „Coroana” al lui Ghe. Iliesianu a fost preluat de acesta la 1 iulie 1938; În 1939 apare ca hotel de categoria a III-a.
    După al doilea război mondial apare doar restaurantul „Coroana”.
    După 1950 apare Cooperativa de aprovizionare şi desfacere Unirea, iar de la sfarsitul anilor ’50 restaurantul Timiş, devenit mai târziu primul restaurant cu autoservire din Sibiu.

    Informații despre clădirea Târgu Vinului 11 colt cu piateta la intersecția cu str. Turnului: Clădirea a aparţinut încă de la sfârşitul sec. XIX Asociaţiei măcelarilor (Hermannstädter Fleischhauer – Genossenschaft) în posesia căreia a rămas până la al doilea război mondial.
    La parter au funcţionat măcelării.

    Informații despre clădirea din partea dreaptă a fotografiei: La parter au funcţionat măcelarii casa aparţinând din primul deceniu al sec. XX Asociaţiei măcelarilor; S-a descoperit urmele unui cuptor de cupru şi o monedă din anul 1572. Aici a locuit pianista Maria Klein Hintz (1891 Braşov – 1980 Sibiu).
    Ilustrație din arhiva grupului Alt-Hermannstadt.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Hermannstadt ~ Kleiner Marktplatz bei der Krone” // „Sibiu ~ Piațeta de la Coroană”

    Fotografia arată piațeta de la Coroană de pe str. Turnului // Saggasse într-o zi de târg în anul 1909.
    Informații despre clădirea din din centrul fotografiei putem afla pe website-ul patrimoniu.sibiu.ro: La parter au funcţionat măcelarii casa aparţinând din primul deceniu al sec. XX Asociaţiei măcelarilor; S-a descoperit urmele unui cuptor de cupru şi o monedă din anul 1572. Aici a locuit pianista Maria Klein Hintz (1891 Braşov – 1980 Sibiu).
    Ilustrație din arhiva grupului Alt-Hermannstadt.

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-08-29

    Sibiul în festival

    Festivaluri, concerte, târguri, expoziții, evenimentele se țin lanț în oraș, suprapunându-se și înlănțuindu-se că le-am pierdut șirul și ordinea. Nu suntem Manhattan și nici Tel-Aviv, orașe „ce nu dorm”, dar toată vânzoleala, setea de viață și defularea de după pandemie, mie-om simplu și profan-îmi par o reeditare a „anilor nebuni” 1920!
    Ca și atunci, după pandemia de gripă Spaniolă, după un război, fața istoriei s-a schimbat în bine și în rău în aceeași măsură: emanciparea femeilor și a modei, modernizarea, o foame nestăvilită de viață și nou, o bucurie de a trăi și experimenta dar, în același timp, zorii unei epoci noi, în care negura recesiunii, comunismului și fascismului, a cuprins lumea!
    Am fost la acest festival al „țuicii și brânzei” (Curmatură – Sibiu) pentru prima oară în viață. Mi-am imaginat munți de brânză, butoaie de țuică. Au fost câteva standuri, dar depășite cu mult de cele cu mâncare: cocoloș , mici, steakuri, frigărui , ciolane, ceaune cu tocană de berbec și porc.
    Pe scenă s-au perindat ansambluri și tineri interpreți locali, spre deliciul publicului. Și, în timp ce Jiana făcea să tremure scena, Kürtöskalács sfărâia deasupra jarului, în altă parte a țării (Măciuca, jud. Vâlcea), tremura pământul sub cizma neagră a unei nunți pur „Românești”, neolegionare, cu dar și faimă. Săltau iile de bucuria uniunii pe trupurile încălzite de ideologie și mândrie națională.
    Trăim vremuri noi/ vechi/ și tulburi.
    Să ne ajute Dumnezeu!

    Adriana Moscicki

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Ratturm eingerüstet“ // „Turnul Sfatului înconjurat cu schele din lemn” ~ 1962

    Pe locul unde se află terasa restaurantului La Turn exista în trecut o clădire cu un singur nivel. La începutul anilor 1930 a fost demolată partea clădirii spre turn pentru a permite amenajarea trecerii/ tunelul prin clădirea din Piața Mare 1. În spațiile comerciale din partea clădirii spre Casa Parohială romano-catolică au funcționat între altele o frizerie și restaurantul Făgăraș. Clădirea cu un singur nivel a fost demolată la sfârșitul anilor 1960. Ilustrație din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Großer Ring und Ratturm“ // „Piața Mare și Turnul Sfatului“

    Piața Mare și Turnul Sfatului ~ Carte poștală circulată 24 martie 1910. Fotografia a fost realizată în perioada 1906-1909 deoarece ceasul iluminat noaptea, de pe Turnul Sfatului, a fost construit și montat 1906 de firma lui Johann Ignaz Fuchs „J.I. Fuchs & Sohn” din Bernburg. Ilustrație din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

    Johann Ignaz Fuchs (născut la 30 iulie 1821 la Welda, Westfalia, decedat † 1893, probabil la Bernburg, Anhalt) a fost un mecanic și ceasornicar german. După ce a îvățat profesia de mecanic a lucrat în diferite orașe germane și în alte țări europene. La întoarcere s-a căsătorit cu fiica unui ceasornicar decedat din Zerbst. 1845 a mutat firma de ceasuri la Bernburg, schimbând numele în: Fabrica de ceasuri de turn și ateliere de inginerie de precizie // Turmuhrenfabrik und feinmechanische Werkstätten. Ceasul de turn, pe care l-a construit și expus la Târgul Mondial din 1873 la Viena, l-a donat orașului natal Welda, unde a fost instalat în turnul Bisericii Sf. Kilian. Cunoscut este ceasul geografic-astronomic de pe primăria orașului Bernburg / Saale. (Wikipedia)

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben,  Meine Videoclips

    „Hermannstadt 1931-1934 * Rund-Schau * GUWAG-FILM“ VIDEOCLIP

    HERMANNSTADT // SIBIU // NAGYSZEBEN und Umgebung in den Jahren 1931-1934.
    GUWAG-FILM * Rund-Schau * Hermannstadt 1931-1934 ~ Rundschau II / Maifest „Majalis“ 1931-1934.
    Von mir erstellter Videoclip aus dem Filmmaterial, das von einer Filmrolle aus dem Familienararchiv Wolff Helmut kopiert/ digitalisiert wurde. Die Filmaufnahmen entstanden in Rumänien | Siebenbürgen | HERMANNSTADT und Umgebung in den Jahren 1931-1934.

    SIBIU // HERMANNSTADT // NAGYSZEBEN și împrejurimi în anii 1931-1934.
    GUWAG-FILM * Rund-Schau * Hermannstadt 1931-1934 ~ Jurnalul II / Sărbătoarea „Majalis“ 1931-1934.
    Videoclip editat de mine din materialul de film copiat/ digitizat dintr-un film de scurt metraj din arhiva familială Wolff Helmut. Înregistrările de film au fost realizate în Transilvania | România | SIBIU și împrejurimi în anii 1931-1933.

    Filmszenen:
    *) Festzug der evangelischen Schulanstalten ins Maifest „Majalis“ – Hermannstadt 1931.
    *) Festzug des Hermannstädter Turnvereines anlässlich seines 70-jährigen Jubiläums.
    *) Defilierung vor dem Bischof Teutsch (Friedrich Teutsch 1852-1933).
    *) A.C.Rg. – M.C.T. Hermannstadt. Bergrennen bei Thalheim 1932.
    *) Kirchgang in die evangelische Stadtpfarrkirche in Hermannstadt zur Eidesleistung des neuen Bischofs D. Dr. Viktor Glondys (Viktor Glondys 1882-1949) am 20. November 1932.
    *) Unsere Kleinen und Kleinsten auf der Hohen Rinne 1934.
    *) Ski-Heil

    Scene de film:
    *) Parada școlilor evanghelice la sărbătoarea „Majalis“ din luna mai – Sibiu 1931.
    *) Parada Clubului de gimnastică din Sibiu (Hermannstädter Turnverein) cu ocazia sărbătoririi a 70 de ani de la înființare.
    *) Defilare în fața episcopului Teutsch (Friedrich Teutsch 1852-1933).
    *) A.C.Rg. (Automobil Club Regional) – M.C.T. Sibiu. Raliu montan lângă Daia/ Dealul Dăii (Thalheim) 1932.
    *) Mersul la biserica parohiei evanghelice din Sibiu la ceremonia de depunere a jurământului de către noul episcop D. Dr. Viktor Glondys (Viktor Glondys 1882-1949) în 20 noiembrie 1932.
    *) Copiii și copilașii noștri la Păltiniș (Hohen Rinne) 1934.
    *) Ski Heil