wolffzeit

Altes Hotel Zum Römischen Kaiser / Hermannstadt ~ Anfang 19. Jh. //
Vechiul hotel La Împăratul Romanilor / Sibiu ~ începutul sec. 19

( variantă colorată digital )

( variantă originală alb-negru )

Clădirea din Piața Mare nr. 5, cunoscută sibienilor sub denumirea de Casa Albastră, era formată din 5 corpuri ridicate pe o parcelă care se întindea până la str. A. Xenopol. În corpul transversal se afla o sală de teatru și dans.

În prima fotografie se vede corpul transversal situat între cele două curți ale parcelei Piața Mare nr. 5 privit dinspre curtea a doua. Sala de teatru și dans Möringer se afla la etajul clădirii în spatele celor 4 ferestre.

În fotografia a doua (stânga) se vede anexa gospodărească privită din interiorul curții, cu remiza în partea stângă și grajdul pentru cai în partea dreaptă a gangului de trecere spre str. A. Xenopol. În fotografia a treia (dreapta) se vede anexa gospodărească cu gangul de trecere spre curtea a doua, privită dinspre str. A. Xenopol.
În partea stângă a fotografiei se vede corpul de clădire „B” al Palatul Brukenthal, în partea dreaptă, în spatele corpului de iluminat, se vede colțul clădirii Împăratul Romanilor.

În curtea a doua, pe locul în care se afla anexa gospodărească, a fost deschisă la începutul anilor 1970 o grădină de vară cu terasă. Intrarea în grădina de vară a hotelului Împăratul Romanilor, se afla pe str. Xenopol și era flancată de doi lei din piatră realizate de sculptorul sibian Kurtfritz Handel. Terasa a fost desființată 1985.

~~~o~~~

Următoarele fragmente de text au fost transcrise și traduse din capitolul „Despre case vechi si oameni bătrâni” // „Von alten Häusern und alten Menschen” din cartea lui Emil Sigerus: „Despre vechiul Sibiu” // „Vom alten Hermannstadt” (1922).

„Cu câțiva ani înainte de a fi ridicat Palatul Brukenthal, a fost reconstruită casa vecină a acestuia, așa-numita „casă albastră a orașului”. Clădirile vechi care se aflau pe acest loc erau la începutul secolului al XVIII-lea în proprietatea pastorului Lutsch și a farmacistului orășenesc Georg Vette.

Georg Vette, originar din Gdansk, a fost chemat la Sibiu în 1672 pentru a administra farmacia orașului, care exista din 1494. Vette a murit în 1704.

Dr. Johann Georg Vette, fiul lui Georg Vette, a moștenit casa, care era evaluată la 1500 de Gulden/ galbeni. Johann Georg Vette a devenit judecator scăunal cu puțin timp înainte de a muri în 1746. El a fost cel care a cumpărat casa alaturată a pastorului Georg Lutsch [1734]. Dr. Johann Georg Vette a lăsat moștenire casele, împreună cu o mare avere și o bibliotecă considerabilă, fiului său Johann Andreas Vette.

Dr. Johann Andreas Vette a fost ultimul purtător al acestui nume. A rămas necăsătorit și a murit în 1773. Vette a lăsat moștenire averea sa semnificativa celor trei nepoate ale sale.

Consilier gubernial Lambert Freiherr von Möringer, soțul uneia dintre aceste nepoate, cumpărase cu câțiva ani mai devreme [1767] clădirile de la doctorul Vette pentru 5000 de Gulden/ galbeni. Baronul Möringer a demolat casele cât timp unchiul său era încă în viață și le-a integrat într-o clădire nouă. Același Möringer a modificat corpul transversal din spatele curții noii clădiri transformândul într-o „casă de comedie” // „Komödienhaus”, care era dotată cu „un Parterre frumos, o galerie și un ultim loc spațios, precum și o loja frumos pictată” și 12 decorațiuni. În acest teatru s-au ținut baluri în iarna anului 1768 și au avut loc concerte în timpul Postului Mare. În anul următor s-a mutat o trupa de teatru în clădire și a prezentat piese de teatru/ comedii până în 1783.
În 1769, la cererea comandantului, contele O’Donell, magistratul i-a permis lui Möringer să amenajeze „o ieșire și o intrare” spre strada Ulița Balului // Ballgäßchen. Astfel s-a creat casa cu pasajul de trecere. [Este vorba de anexa gospodărească cu remiză și grajduri pentru cai, cu gang de trecere dinspre str. A. Xenopol. Această casă a fost demolată în anii 1930]. Cu toate acestea, când Sibiu a rămas fără o companie de teatru timp de patru ani, clădirea teatrului Möringer a fost transformată în scopuri rezidențiale. Aceste transformări nu au fost realizate de baronul Möringer, deoarece murise la vârsta de 73 de ani, la 13 decembrie 1785.

Secretarul tezauratului Anton Strohmeier von Kleeberg, ginerele lui Möringer, a preluat casa. Deoarece și Anton Strohmeier Kleeberg a murit pe 24 decembrie a aceluiași an, fără a-i satisface mai întâi pe moștenitorii Moeringer, a izbucnit un proces privind dreptul de proprietate asupra casei, proces care a durat mai bine de douăzeci de ani. În primăvara anului 1810, orașul a cumpărat clădirea de la moștenitorii lui Kleeberg pentru 30.000 de Gulden/ galbeni.

La acea vreme, senatorul Martin Hochmeister i-a recomandat magistratului să demoleze actuala casă și să construiască pe locul respectiv un han mare, cu o sală corespunzătoare pentru un teatru de iarnă, dar magistratul orașului a refuzat din cauza costurilor înalte și astfel casa a fost supus doar unei restaurări temeinice. În cursul acestor renovări casa a fost vopsita în albastru, dar nu era singura casă albastră din oraș pe vremea aceea, cum se poate citi în protocolul autorităților municipale din 1823. Totuși, Casa Albastră din Piața Mare și-a păstrat numele până în ziua de astăzi în ciuda faptului că a fost revopsita ulterior în verde.

Casa Lutsch era în proprietatea familiei Lutsch înca din sec XVI. În 1727 Dr. Johann Georg Vette și-a mutat farmacia în casa Lutsch, care aparținea la acea vreme pastorului Georg Lutsch din Cristian, când s-a construit biserica romano-catolică, iar casa care adăpostea anterior farmacia a trebuit să facă loc construcției turnului bisericii.”

Ilustrația arată ședința asociației Verein für Siebenbürgische Landeskunde // Asociaţia de Studii Transilvane organizată în sala teatrului Hochmeister din Sibiu în anul 1844/ posibil 1850. Se pare că această ilustrație/ litografie a fost realizată de litograful R. Krabs, cel care a realizat și ilustrația cu vederea interioară a sălii Redută de la Împăratul Romanilor.

Friedrich August Robert Krabs s-a născut la Leipzig în 12.11.1816 și a decedat la Sibiu în 22.7.1884. Robert Krabs, un tînăr librar (Buchhändlergeselle) din Leipzig, s-a stabilit la Sibiu în anul 1836 unde a cumpărat librăria lui Wilhelm Heinrich Thierry în anul 1842 și a înființat un atelier litografic (vezi Cartea de adrese din anul 1878: Lithographische Anstalt – Krabs Fr.A.R., Großer Ring 20. Seit 1842.).
În anul 1850 a înființat al doilea Institut litografic, iar în anul 1854 a preluat și renumitul Institut litografic înființat de Michael Bielz, Carl Albrich și Franz Neuhauser în anul 1821. Acest Institut litografic a intrat în posesia tipografului sibian Josef Drotleff în anul 1899.
Institutul litografic înființat de Michael Bielz în anul 1821 a obținut autorizația de funcționare în data de 21 iulie 1822 și a funcționat sub denumirea „Kk, privilegiertes Lithographisches Institut des Michael Bielz zu Hermannstadt“ // „Institutul litografic privilegiat cezaro-crăiesc al lui Michael Bielz din Sibiu”. A fost PRIMUL INSTITUT LITOGRAFIC înființat în Transilvania și pe teritoriul României de astăzi. ~ Sursă informație: Julius Bielz „Die Graphik in Siebenbürgen” carte editată 1947 la Sibiu, tipărită la tipografia Corvina din Brașov.

În cartea „Despre vechiul Sibiu” // „Vom alten Hermannstadt” vol. I / 1922, renumitului etnograf, colecționar și scriitor saș din Sibiu Emil Sigerus (n. 19 februarie 1854, Sibiu, Imperiul Austriac – d. 25 martie 1947, Sibiu, Regatul României) a dedicat un capitol întreg, intitulat „Der Fasching”, așa-numitului al cincilea anotimp – timpul carnavalului – perioadă în care se organizau în Sibiu renumitele baluri vieneze și baluri mascate în sec. XVIII și XIX.
Cea mai cunoscută sală de dans din Sibiul acelor vremuri se numea Redoutensaal // Sala Redută*, se afla pe strada Ballgasse // Ulița Balului* (astăzi str. A. Xenopol) în corpul cădirii colț cu strada Kleine Quergasse // Mica uliță transversală* (astăzi str. A. Xenopol) și aparținea de vechiul hotel Zum Römischen Kaiser // La Împăratul Romanilor*.

Sala Redută din Sibiu în anii 1860. Ilustrație realizată de litograful sibian F.A.R. Krabs.

Pe Ulița Balului se aflau trei săli de dans. Vis-à-vis de sala Redută se afla intrarea din spate în sala de dans amenajata în corpul din spate al clădirii baronului Lambert von Möringer. În casa baronul Lambert von Möringer au avut loc spectacole de teatru în perioada anilor 1768-1783. Pentru a facilita accesul în sala de teatru a fost amenajata o trecere dinspre uliță Balului în anul 1769. În sala de dans s-au organizat baluri până în primăvara anului 1810, când orașul a cumpărat casa lui Möringer de la urmașii lui Kleeberg contra sumei de 30 000 Gulden. Clădirea cunoscută astăzi sub denumirea de Casa Albastră se află în Piața Mare nr. 5.

Teatrul Hochmeister – sala de dans și festivități sec XIX | Teatrul orășenesc – sala Thalia sec XX

Tipograful Martin Hochmeister, proprietarul teatrului din Sibiu, a adaptat în anul 1789 sala de teatru pentru baluri instalând un mechanism pentru ridicarea podelei auditoriului la nivelul scenei, după ce scaunele au fost îndepărtate în prealabil. Această construcție a transformat sala de spectatori într-o sală mare de dans.
În anii 1860, perioada de glorie a balurilor mascate publice s-a încheiat. În clădirea teatrului balurile au fost organizate doar pană la mijlocul anilor 1870. Cu ocazia renovării teatrului s-a pus o podea solidă și s-a îndepărtat dispozitivul de ridicare a parterului. Curând după aceea, sala hanului La Coroana Ungurească // Zur Ungarischen Krone a fost transformată într-o tipografie (Drotleff) și, timp de mulți ani, sala Redută a rămas singurul parchet de dans mai mare în Sibiu.

~~~o~~~

„Carnavalul”
(Capitolul „Der Fasching” | traducere în limba română respectând sintaxa textelor germane originale)

Directorul de teatru Seipp, care se plângea de săli goale în timpul carnavalului, a avut o atitudine ostilă față de carnavalul sibian. Într-un articol publicat în anul 1792 directorul Christoph Ludwig Seipp a scris următoarele: „Toate orașele din provincile cezaro-crăiești, inclusiv capitala Viena, organizează săptămânal doar în două zile Redute (Redouten / baluri mascate / Bal en Masque). Doar Sibiu nu este mulțumit de asta! Acest oraș dublează sezonul carnavalului și se bucură de Redute organizate de patru ori pe săptămână! Este cu greu de înțeles că o asemenea frenezie pentru dans ar putea izbucni într-o națiune atât de civilizată, luminată și chibzuită. Va fi greu de găsit cauza.” Ei bine, motivul pare să fie, ca și în multe alte situații, influența vieneză atât de des vizibilă în Sibiu // Hermannstadt începând din secolul al XVIII-lea. În perioada respectivă Sibiul a fost cel mai mare oraș de garnizoană din Transilvania. Aici se aflau o mulțime de ofițeri tineri, dintre care cei mai mulți participaseră la cel puțin un carnaval la Viena. Viena a fost cel mai faimos oraș de dans unde carnavalul a făcut furori în fiecare an! Viena a fost locul de naștere al valsului, care a început ca o idilă și, în cele din urmă, a preluat ritmul pasional al vieții marilor orașe. Cea mai bună muzică de dans s-a răspândit din Viena; Lanner, tatăl și fiii Strauß au cucerit întreaga lume cu stilurile lor de dans insinuante!
Tinerii ofițeri, trimiși în cele mai îndepărtate granițe ale monarhiei, doreau să savureze în continuare veselia și plăcerile balului în noua garnizoană, ajutând „prințul carnavalului” să se etableze și la Sibiu.

Cu toate că în 1471 exista deja un maestru de dans care oferea lecții de dans în Sibiu, nu este menționat nicăieri că sibienii ar fi fost afectați violent de pasiunea pentru dans în secolele anterioare. Cu siguranță s-a dansat la petrecerile organizate de Vecinătățile cartierelor/ Nachbarschaften în fiecare seară de carnaval, dar nu doar dansat, ci si jucat, mâncat și baut. Aceste distracții de carnaval s-au încheiat seara la ora 9. Despre petreceri mari de dans și baluri nu se știe nimic de raportat înainte de sec al XVIII-lea. Abia atunci sunt menționate astfel de petreceri și balluri de carnaval și o zicală binecunoscută a lui Goethe despre Leipzig ar putea fi acum variată astfel: „Hermannstadt este o mică Vienă, iși lasă oamenii în veselie sa danseze!”
La vremea respectivă viață în Sibiu a fost destul de plăcută, dar pentru unii ofițeri la fel de scumpă din cauza taxelor de participare la carnavalurile organizate în oraș. Așa că a fost oportun ca în 1716 Andreas Wachsmann von Byrthmannstal să înființeze o casă de amanet la Sibiu. Cetăţenii orașului nu aveau nevoie de un birou de amanet, organizati în Vecinatați pe cartiere // Nachbarschaften oamenii se ajutau reciproc în probleme financiare. Dar ofițerii petrecăreți au folosit cu siguranță această nouă instituție!

Deoarece tinerii ofițeri erau pasionați de dans, superiorii lor organizau mari petreceri de carnaval. Generalul comandant contele Wallis, deși un catolic arhibigot, a știut să organizeze petreceri renumite în timpul carnavalului! În 1726 a organizat pentru ofițerii din Sibiu un bal masca bazat pe ideea unei nunți tărănești. Această nuntă țărănească a început după-amiaza cu o senzațională procesiune de măști pe străzile orașului de Sus și de Jos. Convoiul era format din patru trăsuri deschise, decorate cu brazi verzi, în care ședeau mirii și muzicienii în vestimentație de țărani, urmate de unsprezece caleșe deschise cu alți invitați mascați. Majoritatea domnilor deghizați în țărani participau călare. După ce procesiunea a ajuns din nou în Piața Mare, de unde a pornit, toți participanții au mers în sala mare din casa domnului von Frankenstein unde a avut loc balul mascat.
În februarie 1765, comandantul contele Hadik a organizat un mare bal mascat, la care a participat și Episcopul romano-catolic Bajtaj ca invitat. Când petrecerea era în plin, o mască, în toate cele asemănătoare cu masca episcopului, a intrat deodată în sală și a pus atât pe gazda, cât și pe oaspeții săi, dar mai ales pe episcopul însuși, în cea mai jenantă situatie. Deși dreptul la mască a fost onorat, s-au făcut eforturi pentru a elimina rapid această mască incomodă. Ulterior s-a aflat că persoana costumată asemănător episcopului, un tânăr ofițer, a fost arestat și condamnat la câteva zile de carceră, zile în care a avut timp să „mediteze asupra glumei”.
Succesorul contelui Hadik, contele Carl O’Donell, a dat chiar și două baluri săptămânal, a căror reputație s-a răspândit în toată Transilvania, astfel „că în această perioadă se putea observa zilnic apariția ofițerilor și cavalerilor sosind la Sibiu de la o departare de 12-20 mile.”

În timpul carnavalul din 1769 se dansa deja în două săli; în sala chiriașul Neidel al hanului orășenesc din str. Cisnădiei și în sala de teatru a baronul Lambert von Möhringer din Piața Mare // Großer Ring. Deoarece această din urmă sală era mai bine luminată și avea muzică mai bună, era mai populară. Săptămânal se organizau două baluri mascate și un Bal nobil // Nobelball. La unul dintre aceste baluri, tânăra Brukenthal – probabil soția tânărului Michael von Brukenthal(?) – a făcut furori, fiind costumată ca o sclavă frumoasă, condusă de un lanț de soțul ei, care era îmbrăcat în costum de sultan turc. J. Theodor von Hermann a comentat apariția celor doi prin cuvintele: „Poate ar fi fost mai natural și probabil dacă ea ar fi condus soțul ei legat de un lanț!” Doamna von Reißenfels a apărut la unul din balurile vremii costumată în liliac alb cu aripi. La balul organizat de generalul comandant ea a apărut ca „menajeră” și era atât de frumoasă încât gazda, contele O’Donnell, a invitat-o la souper.
Carnavalul din 1771 a urmat un curs trist, deoarece magistratul a interzis toate veseliile și plăcerile carnavalului din cauza „ciumei predominate”.

Chiriașul hotelului „La Împăratul Romanilor” // „Zum Römeren Kaiser” construise acolo deja în 1773 o sală de dans, pe care a mărit-o semnificativ în 1789 cu un cost de 2270 de guldeni, ținând cont de creșterea populației. În același an proprietarul teatrului din Sibiu, tipograful Martin Hochmeister, a adaptat sala de teatru pentru baluri. Podeaua auditoriului a fost ridicată până la nivelul scenei prin instalarea unui mecanism special, bineînțeles după ce scaunele au fost îndepărtate în prealabil. Astfel a fost creată o sală mare de dans înconjurată de două etaje cu loje.
În 1790 „cei cu abonament la teatru plăteau lunar doar 2 Gulden (florini) pentru 16 spectacole de teatru și două baluri”. Cei fără abonament trebuiau să plătească 1 florin pentru fiecare bal. La balurile organizate duminică, luni, miercuri și joi în Sala Redută // Redoutensaal de la Împarătul Romanilor, prețul de intrare era de 20 de Kreuzer (creițari). În zilele de duminică și de sărbătorile legale se plătea 34 de creițari.
Evenimentele politice, reorganizarea țării și decrete suplimentare privind revocarea tuturor privilegiilor emise de către Împaratul Josef al II-lea, pe care contemporanii le considerau sfârșitul națiunii săsești, nu au avut deloc influență asupra vieții carnavalului în Sibiu. Sibiul a continuat să petreacă și să danseze chiar și în acele vremuri serioase și grele!

Despre viața agitată din timpul carnavalului în Sibiu ne relatează J. Theodor von Hermann în 11 februarie 1783 următoarele: „De îndată ce tinerii noștri locali se desfată în plăcerea în sala lui Kollignon, morala scade treptat. Chiar și copiii buni sunt atrași în acest vârtej, iar efectul pernicios al acestuia este observat peste tot. Joia trecută o mască neagră a distribuit invitații // Billetts care mi-au plăcut atât de mult încât vreau să prezint conținutul aici:

Carnaval

Îmbrăcat în minunata mască a bucuriei săltărețe,
tulbură fericirea păcii conjugale,
fură inocența grației tinere,
hrana iubirii înfloritoare, loialitatea
și aprinde în inima simțitoare
focul geloziei, rupând legăturile tandre,
corupe bunele maniere, fură timpul, slăbește tinerețea,
sterge de pe obrazul femeii cea mai mare podoabă a frumuseții,
magia roșirii și văruie petele
cu machiaj, otrăvește pieptul tânărului
mintea și nervii cu pofta debilitantă,
rozând numele bun cu un dinte calomnios
și adesea pedepsește la sfârșitul trist
punga și corpul prin ofilire.

Atât de multe cuvinte, adevăr și bijuterii poetice!… Aș prefera să fiu autorul unei asemenea idei atât de bine gândite și atât de frumos exprimate, decât cu o avere de 1000 florini în plus”.
Carnevalul a jucat un rol atât de mare în acel moment, încât întregul magistrat a sărbătorit ultima săptămână de carneval și nu a oficiat. Desigur, săptămâna următoare s-a realizat marea curățenie la primărie.

Caracteristic pentru mania de dans bine cunoscută a sibienilor, este aceea legendă (dintre numeroasele legende care s-au răspândit în popor despre prezenta regelui suedez Carl al XII-lea în Transilvania) în care se povestește că regele ar fi participat incognito la un bal în timpul șederii sale în Sibiu. De fapt, regele s-a aflat doar o oră în Sibiu, nerecunoscut, și abia după o săptămână s-a aflat de prezența lui în oraș.

Cele mai mari și mai elegante baluri au avut loc în sala teatrului. Doamna von Hannenheim i-a raportat soțului ei aflat la Cluj // Klausenburg despre un astfel de bal organizat în Sibiu în februarie 1791: „Ieri seară, Statul Major, Corpul de Ingineri și ceilalți ofițeri au organizat un bal foarte frumos în teatru, unde am fost invitată, de fapt era multă lume acolo. Sala era luminată intens cu lumânări de ceară, cred că ardeau în jur de 100 de lumânări și candelabre. Acestea au fost des înlocuite în întregime cu lumânări noi. S-a dansat până pe la zece sau unsprezece seara. După ce cortina a fost ridicată, a apărut o masă pusă, lungă aproape cât sala de teatru, de care erau conectate multe mese mai mici, rânduite și așezate într-un șir lung care ajungea aproape până la masa Excelenței sale Guvernatorul. A rămas doar un spațiu îngust de trecere la cele două capete. Am avut norocul să obțin un loc foarte bun la mijlocul mesei, de unde vedeam totul. La mase se aflau în jur de 120 de persoane, toate femei – bărbații stăteau în picioare alături! Vesela de masă era din cositor, cuțitele din argint și pe mese se aflau vreo treizeci, dacă nu patruzeci, de sfeșnice din argint a căror lumini orbeau ochii, de nu se vadea chiar pana la capătul mesei. S-au mâncat tot felul de specialaități, adică, supă, friptură, carne coaptă sau în aspic, produse de patiserie, vinuri alese din fructe de pădure și multe altele. Cât de tare mi-aș fi dorit să fi fost și tu aici, a fost mai mult decât splendid și frumos, nu vei mai vedea așa ceva în curând. Toti erau îmbrăcati în cel mai frumos mod, pe toate fețele se vedea satisfacție și plăcere, toți dansau cu mare poftă // Gusto.”
În 1790 a avut loc în Sibiu un bal pentru copii despre care Elisabeth von Straussenburg i-a raportat soțului aflat la Cluj. Fetele ei erau costumate în port tradițional secuiesc, ca menajeră și a treia purta port săsesc din Cisnădie. „Fetele noastre au avut mulți parteneri de dans”, a scris mama fericită, „băieții s-au luptat pentru ei, de asemenea, fetele noastre au avut onoarea de a fi dansatoare principale și au dansat atât de frumos încât au fost veșnic aplaudate.” În perioada respectivă au fost deja menționate și baluri studențești.

Petrecere pe terasa Gloriette. Pictura realizată 1820 de renumitul artist sibian Franz Neuhauser cel Tânăr.

Desigur, numeroșii înalți militari și oficiali nobili au influențat eticheta și manierele sociale în sec. al XVIII-lea în Sibiu și este remarcabil ceea ce a sris J. Theodor von Hermann, cetățean al orașului Brașov (Kronstadt) despre asta: „Cine reușește să reziste în Sibiu fără a ofensa pe cineva, fără să devină ridicol sau să se certe, poate îndrăzni cu siguranță să se plaseze cu onoare în restul lumii. Acest lucru nu se spune doar femeilor, ci mai ales bărbaților.” Reputația sibienilor s-a răspândit și dincolo de graniță, deoarece în 1810 directorul de teatru din Linz a cerut să închirieze teatrul din Sibiu scriind că de mult timp tânjește după „elegantul Hermannstadt”. Se pare că de atunci sibienii s-au simțit locuitori de metropola; se ajunge la această concluzie citind caracteristicile capricioase ale locuitorilor orașelor săsești, pe care le-a presentat ziarul „Kronstädter satellit” în 1842, și care urmează aici:
„Omul modern din Sibiu îi vede pe ceilalți ca venind de la țară și se dă mare cu povești despre teatru și domni de rang înalt. Pateticul Sighișorean (Schäßburger) este de obicei priceput în cunoștințele și abilitățile sale, dar conștient de acest avantaj într-un grad ridicat, este foarte vanitos de el. Când Sighișoreanul devine grosolan, ceilalți, care nu au inventat nici ei delicatețea, fac un pas înapoi ca niște copii timizi. Amabilul Brașovean (Kronstädter) este, precum un negustor, mândru de bani și de tot ceea ce aparține de aceștia. Promițătorul Medieșean (Mediascher) și poeticul Sebeșean (Mühlbächer) au o mulțime de vinuri bune, ceea ce îi face sașii cu o imaginație bogată. Sebeșeanul vede cu ușurință un mic deal ca un Chimborazo. Medieșeanul iubește moda ca un virtuos duminical. Bistrițeanul (Bistritzer) preferă să apară ca nobil cu pinteni pe cizme și profită de asemănarea dialectului său cu germana înaltă”.

La sfârşitul sec. al XVIII-lea a apărut la Sibiu un dans sălbatic, numit Langaus, împotriva căruia se „luptase” deja la Viena. Langaus (tradus: sfârșit lung) a fost un tip special de vals, un dans bacanal de lungă durată, dansat destul de repede, chiar până la tăierea respirației. Prin urmare, magistratul s-a simțit obligat să interzică acest dans în Sibiu. Interdicția a fost emisă la 23 februarie 1791: „După ce s-a aflat că mai multe persoane s-au îmbolnăvit brusc de boli extrem de periculoase, din motive care se regăseșc doar în așa-numitul dans Langaus, magistratul, caruia îi era foarte importantă sănătatea populației locale, a decis să interzică de acum înainte acest dans extrem de dăunător sănătății. De altfel, șefului Societății locale orășenești de suflători în alamă // Stadtturnergesellschaft a fost informat să interzică membrilor societăți să cânte în sala Împăratul Romanilor sau orice altă sală de dans la petreceri sau baluri, cu o penalizare de 12 florin, atunci când publicul dorește să danseze Langaus și să se oprească cu muzica din momentul în care observă acest lucru și, de asemenea, să se asigure că această interdicție să fie făcută cunoscută tuturor de domnul capitan Dietrich.”
Dar unui tânăr „maestru de desen școlar” sibian pe nume Franz Neuhauser nu i-a păsat de interdicția îndelungată și a continuat să danseze Langaus la următorul bal în Sala Redută de la Împăratul Romanilor! Wallner, comisarul magistratului, a atras atenția păcătosului asupra interdicției dar acesta i-a răspuns grosolan! Waller a fost revoltat și a raportat superiorilor săi că Neuhauser „l-a atacat necumpătat și a fost impardonabil jignit, fără a-i fi oferit nici cel mai mic motiv de a face acest lucru, dar mai ales că numitul agitator și-a permis diverse expresii, cuvinte grosolane și insulte la adresa magistratului, declarând cu impetuozitate că nu respectă astfel de ordine, doar dacă ar fi fost emise direct de instanța supremă, dar în nici un caz de la orice altă autoritate și mai ales nu de la magistrat, căruia nu-îi era subordonat, așa că va dansa în continuare fără ezitare Langaus”. Comisarul de bal a cerut pedeapsă severă „mai ales că partea respectabilă și rezonabilă a publicului s-a supus cererii fără să pretindă ordine extrajudiciare, ca pictorul îngâmfat.” Deci un adevărat scandal în sala de bal! Dosarul a fost soluționat cu o „mustrare grosolană” dată de magistrat pictorului. Dar problema dansului Langaus era departe de a se termina! La balul următor, organizat în 28 februarie, s-a dansat din nou Langaus. Într-o lungă plângere înaintată în scris de șefului Societății locale orășenești de suflători în alamă, Michael Schneider relatează că a oprit muzica în timpul dansului Langaus la balul menționat mai sus. Ca urmare mai multe voci din sală au strigat orchestrei să continue să cânte. Printre aceste voci a auzit și cuvintele audibile: „Măgari, vreți să continuați să cântați, sau trebuie să mergem acasă?” Pentru a pune capăt insultelor, a lăsat muzica să cânte mai departe. După un timp, când a vrut să-și șteargă transpirația de pe față, căpitanul contele Korossini s-a apropiat de el și l-a întrebat cine a dat ordinul de a opri dansul Langaus. După ce i-a răspuns că magistratul a dat interdicția, contele a răspuns: „Spune-i magistratului că în viitor, dacă oprește din nou muzica, vom urca la muzicieni și îi vom arunca de sus peste orchestră. Spunele că asta a spus contele Korossini!”

Magistratul a fost desigur extrem de revoltat de acest conte umflat în pene! Prin urmare, a trimis scrisoarea lui Michael Schneider Înaltului Comandament General, a cerut pedepsirea contelui și și-a exprimat indignarea scriind: „Subsemnatul magistrat este de părere că, dat fiind faptul că sala de dans Colligion aparține unuei clădiri orășenești și conducătorul corului însuși este supus jurisdicției orașului, domnul capitan, nici ca conte și nici ca căpitan, nu are dreptul de a dispune nimic în această sală, cu atât mai puțin unui cetățean care execută ceea ce poruncesc autoritățile sale, și deci nu este autorizat să-l maltrateze”.
Astfel s-a sfârșit și problema balului. Dar nu Langaus-ul, cel care a dat naștere acestor supărări! Chiar și în timpul carnavalului din 1826, el a sfidat interdicția oficială și ziarul „Siebenbürger Bote” a raportat în 11 februarie: „Duminica trecută, în data de 5 a lunii curente, o tânără a avut un atac cerebral în timpul dansului într-o sală de dans suburbană locală și a decedat pe loc. Trupul ei cu corsetul prea strâns, se predase cu foc nemoderat plăcerii, dacă nu întotdeauna moartale, cu siguranţă istovitoare, dansului la modă”.

Baronul Hermann von Brukenthal îmbrăcat în costum de sultan turc fotografiat de Theodor Glatz în anul 1865.

Departamentul de sănătate (Physikat), a subliniat că la baluri, mai ales la picnicuri, s-a dansat aproape doar Langaus, ceea ce era dăunător pentru sănătatea dansatorilor. Drept urmare, magistratul a instruit arendașul salii Reduta să nu admită, sub o pedeapsă de 12 guldeni de fiecare dată, ca în sala Redută, indiferent de circumstanțe, alternanța dansurilor, care fusese întotdeauna respectată până atunci, sa fie schimbată. Cu toate acestea, lupta împotriva mofturilor modei a fost întotdeauna în zadar, inclusiv împotriva dansului la modă!

Dorința de a dansa a devenit și mai mare în secolul al XIX-lea, iar maestrul de dans și balet, Gottfried Lange, care s-a recomandat 1829 pentru instruire în dansurile moderne, a fost cu siguranță foarte popular. Pe lângă dansurile vechi, menuetul si ecosseul, a predat și dansuri care erau populare la vremea aceea; de exemplu cadrilul, mazurca și cotillionul.
Întrucât, după cum aflasem deja de la Seipp, teatrul era rar vizitat în timpul carnavalului, directorii teatrului au început să organizarea balului și în sala teatrului, astfel că chiriașul hotelului „Impăratul Romanilor” se plângea din cauza asta de la an la an. Directorii de teatru erau inventivi în ceea ce privește atragerea clientelei de dans. Directorul Kreibig, ale cărui baluri erau întotdeauna deosebit de frumoase, a organizat renumitele Baluri de trandafiri // Rosenbälle. La aceste baluri se dăruia partenerei de dans un trandafir dintr-un coș acoperit, în care se aflau trandafiri roșii și doar un trandafir alb. Norocoasa cu trandafirul alb a primit cadou o bijuterie prețioasă. Aceste baluri de trandafiri au fost precursorii Balurilor Fortuna // Fortuna-Maskenbälle, baluri la care au fost distribuite diferite premii în mod similar.
Totusi, la inceputul sec. al XIX-lea Balurile nobile // Nobelbälle au început să-și piardă din popularitate și în 1829 un critic de teatru a făcut următoarea remarca răutăcioasă: „directorul de teatru dăduse din nou un strălucitor Bal nobil // Nobelball la care nu lipsea nimic decât – stralucire și noblețe”!

Cele mai distinse baluri la mijlocul sec. al XIX-lea erau Balurile picnic / Pique-nique // Picknick-Bälle. La aceste baluri participau un număr restrâns de familii care închiriau sala Redoută, trimiteau mâncare și băutură acolo și sărbătoreau în particular. Sala era mai mare decât celelalte săli de dans, ceea ce a facititat apariția fustelor cu cerc / crinoline // Reifenrock / Krinoline, trezise, după o sută de ani de somn, la o viață nouă de Împărăteasa Eugenie. Nu a fost nevoie de prea multe rochii cu cercuri pentru a umple sala Redoută. Domnii au apărut în fracuri negre captușite în culori de bronz auriu sau cu galben. Persoane străine nu intrau cu ușurință la aceste picnicuri; trebuiau introduse de o familie.
În 1842 un reporter de bal a descris în ziarul „Siebenbürger Bote” cele trei baluri care erau comune la acea vreme în următorul mod vesel:
„Vă numesc trei cuvinte cu greutate… ele sunt: Redută, Piquenique și Balul de casă. Reduta cu întorsăturile, înghesuiala, chițăiturile, înșelarea și înșelatul este adevăratatul tablou al vieții. De aceea, bărbatul îi spune soției sale: „Trebuie să ies în viața ostilă, trebuie să muncesc și să mă străduiesc” și își lasă soția acasă. Dar acasă „modesta gospodină muncește și nu se odihnește niciodată” până când costumul ei mascat este terminat. Apoi se grăbește și ea la redută, căci ține cu fidelitate jurământul de a nu-și părăsi soțul și, spre schimbare, îl sâcâie și în afara casei.-
Balul Pique-nique era analogia iubirii. Împodobit festiv, cineva se grăbea spre podeaua cerată din sala albă, decorată cu dragoste înflăcărată. Încă nu ai recunoscut vreo mască, înca nu te-ai adresat familiar cuiva și totuși, încă nu ai fost tachinat // sekirt. „O, dacă ar rămâne înflorită pentru veșnicie, vremea frumoasă a iubirii tinere”, dar oh! durează doar până la două ore după miezul nopții, iar ceasul necredincios este, de asemenea, dat cu un sfert de oră înainte.-
Balul de casa era analogia vie a căsniciei. Balurile de casă se organizau destul de rar. De obicei, te prindea ideea unei conversații și te plictiseai cu adevărat. Gogoșile și cârnații cu hrean jucau rolul principal și atunci, când pianul nu era acordat, te plictiseai de moarte ”.

În vremea aceeea au aparut două baluri noi: Balurile caritative // Wohltätigkeitsbälle și Balurile Asociațiunilor // Vereinsbälle. Unul dintre primele a fost balul organizat în februarie 1851 de „Asociația femeilor pentru restaurarea bisericii parohiale evanghelice” și care a obținut un profit net de 917 Guldeni // galbeni întrucât cheltuielile erau minimale. Baroneasa Wohlgemuth, soția guvernatorului, a organizat muzica, Fabrica de lumânări a furnizat iluminatul, Edi, chiriașul sălii Redoută, a oferit sala în mod gratuit, iar tipografia S. Filtsch a donat toate tipăriturile necesare.
În același an, Asociația comercială // Gewerbeverein a dat un bal la care a apărut guvernatorul baronul Wohlgemuth. Desigur, alte asociații nu au rămas în urmă, astfel încât numărul balurilor a crescut semnificativ. Aproape în fiecare seară ardeau în timpul carnavalului cele două vetre de foc cu smoală pe strada Cisnădiei la intrarea în Ulița Balului, semnalizând de departe un bal în sala Redută // Redoutensaal – cum se numea sala hotelului La Imparatul Romanilor. De-asemenea s-au organizat baluri în sala hanului La Coroană Ungurească // Zur Ungarische Krone, pe care îl arendase Sebastian Prokopp. În timpul carnavalului guvernatorul baronul Wohlgemuth, prințul Schwarzenberg și prințul Lichtenstein au organizat, deasemenea, baluri strălucitoare în Sibiu.
Dintre Balurile Asociațiunilor // Vereinsbälle, al căror precursori erau Balurile Fraternităților// Bruderschaftsbälle în prima jumătate a secolului trecut, balurile Asociației Trăgătorilor// Schützenverein au fost multă vreme cele mai populare baluri în cercurile burgheze, în timp ce militarii și funcționarii au preferat balurile de cazino. Cazinoul organiza adesea un bal mascat printre cele patru sau cinci baluri ale sale, care întotdeauna s-a dovedit foarte strălucit. Sala Redută de la Împăratul Romanilor a fost întotdeauna bogat decorată. La balurile Asociației Țintașilor, pereții sălii erau ornamentați cu ramuri verzi de brad, pe acest fundal întunecat s-au evidențiat emblemele și steagurile trăgătorilor. În schimb, la balurile de cazino, sala a fost decorată cu flori, camelii, azalee și zambile.

Ocazional ofițerii decorau sala de dans într-un mod foarte neobișnuit. Pentru un bal mascat deosebit ofițerii au transformat sala de dans într-o grotă de stalactite cu ajutorul unor figuri fabricate din hârtie de ambalaj maro deschis. Hârtia a fost mototolită în formă de stalactite și apoi bătută în cuie pe tavan și pe pereți. A fost un miracol că toate sutele de coli de hârtie, luminate de lumânări și lămpi, nu au luat foc! Pe lângă decorarea sălii, donațiile femeilor au fost o specialitate a balurilor de Cazinou // Kasinobälle care cooncurau doar cu Balurile juriștilor // Juristenbälle, organizate de studenții Academiei săsești de Drept. Aceste donații ale doamnelor, deseori proiectate cu dragoste – numite pe scurt Regulamente de dans // Tanzordnung – au fost în mare parte de fabricație vieneză.
Cea mai tânără generație dornică să danseze se întâlnea la Balul gimnasiaștilor, Balul studențesc // Ball der Obergymnasiasten, Studentenball. Domnișoarele îmbrăcate în alb purtau o floare de camelie roșie sau roz, o donație de la primul admirator, care, nu de puține ori, cheltuia astfel toți banii de buzunar, pentru că această floare de modă costa 1 Gulden (florin)! Dar o faceau cu placere, deoarece li se promiteau al doilea cadril pentru floare. Din respect pentru numeroșii elevi români, care studiau la liceul protestant, se dansa la balurile studenților câte o „românească“ înainte și după fiecare pauză. La alte baluri, în loc de floarea de camelie, se vedeau ca semn de adorare buchete de flori de dimensiunea unei farfurii, pe care doamna inimii îl purta în fața ei ca un scut de turneu la intrare în sala de bal, dar curând îl preda Gardedamei, pentru că buchetul cântărea adesea jumătate de kilogram. Fiecare fir individual de floare era fixat cu sârmă, pentru că numai astfel buchetul putea fi legat plan ca o farfurie. De obicei, o camelie forma centrul, urmată de un cerc de zambile albe, apoi lalele roșii, zambile albastre s.a.m.d. până când s-a atins dimensiunea dorită. Vârfuri de hârtie albă sau blondine fine conturau forma rotundă.

La majoritatea balurilor se dansa cotilion // Kotillon, dans care nu de puține ori dura o oră. Era un amestec de diferite dansuri rotunde și consta dintr-o serie de figuri și scene mimice foarte variate, deseori ciudate, mascaradele fiind deosebit de populare. În Viena existau fabrici care furnizau o mare varietate de articole pentru acest dans. Punctul culminant al acestui dans se ajungea în momentul în care dansatoarele își alegeau partenerii de dans (Damenwahl) și le acordau câte o medalie din hârtie aurie sau țesătură colorată, după care dansatorii își alegeau partenerele de dans (Herrenwahl) încântândule cu un mic buchet din mușchi colorat și immortelle. Toate obiectele de cotillon, precum și medaliile și buchetele au fost livrate de organizatorul balului.
După ce măștile Debardeur, importate din Paris, au apărut ca noutate și la balurile mascate Vieneze, nu a durat prea mult timp până când aceste măști, extrem de scandaloase pentru vremea aceea, au apărut și la Balurile mascate nobile // Nobelmaskenbälle în Sibiu. Costumul era format din chilot scurt de damă (Höschen), camisol scurt (Leibchen) și mult Dekoltage.
Coaforul F. Gluwtschevski avea un magazin de închiriere de măști vis à vis de Împăratul Romanilor iar un al doilea astfel de institut exista în Casa Albastră, care aparținea coaforului de teatru Theodor Waeselynek. Cu toate acestea, în anii 1860, perioada de glorie a balurilor mascate publice se încheiase deja.
Ziarul „Siebenbürger Bote” s-a plâns de declinul balurilor mascate publice: „Balurile mascate locale erau odinioară foarte frumoase, uneori strălucitoare, deoarece doar locuitorii înstăriți ai orașului nostru își permiteau să suporte costurile unui astfel de divertisment. În zilele noastre balurile mascate sunt reprezentate în cea mai mare parte de persoane din clasele servitoare”.
În clădirea teatrului balurile au fost organizate doar până la mijlocul anilor 1870. Cu ocazia renovării teatrului s-a pus o podea solidă și s-a îndepărtat dispozitivul de ridicare a parterului. Curând după aceea, sala de La Coroana Ungurească // Zur Ungarischen Krone a fost transformată într-o tipografie (Drotleff) și, timp de mulți ani, sala Redută a rămas singurul parchet de dans mai mare în Sibiu.

Sala Redută // Redoutensaal avea formă aproape pătrată, o înălțime de două etaje și era prevăzută cu galerii cu loje de dimensiuni mici pe trei laturi și un spațiu pentru orchestră. Sala era luminată cu cinci candelabre cu lumanări și câteva lămpi de petrol pe pereții laterali. Lumânările care picurau, pateau hainele negre cu decorații albe nedorite. Ofițerii în uniformele lor albe erau in avantaj.
Vestiarul se afla la parter, unde era mereu rece. Prin el se ajungea în sala de dans pe singura scară, care era atât de îngustă încât două doamne cu rochii largi, cercate, nu puteau urca una lângă cealaltă.
O particularitate a Sibiului au fost dintodeauna camerele laterale îngrozitoare ale sălilor sale. La sala Redoută aceste dependințe erau formate din două camere alungite, înguste, descrise astfel în ziarul sibian Hermannstädter Zeitung cu ocazia unei conferințe: „Restaurațiunea: o sală care diferă de o căsuță pentru câini doar prin dimensiunea sa. Pereți goi, nedecorați, murdari, cenușii, ferestre orbite, fără urmă de perdea, podea murdară, umedă, o atmosferă umedă și rece, încărcată cu fum de tutun și mirosuri diferite care provin din bucătăria apropiată, mese și scaune ca într-un han sătesc. Acesta este restaurantul! Întrebare: „Cel puțin mâncarea a fost bună? Răspuns: „Doamnule, nu este nobil să batjocorești nenorocirea”!
Camera intimă a damelor, buduárul, se afla într-o încăpere mică simplu mobilată. Lângă camera intimă se afla patiseria care oferea numeroșilor săi oaspeți întodeauna produse excelente și ieftine. Una dintre cele mai căutate produse de patiserie, o bucată mare de Indianerkrapfen // Gogoașă indiană costa 5 Kreuzer (creițari)!
Cu toate acestea, tinerilor pasionați de dans nu le-a păsat de acest aspect nedemn al tuturor încăperilor și au dansat fericiți pe parchetul lustruit cu ceară până în zorii zilei!

~~~o~~~

Pentru a mări ilustrația dați de două ori click pe ilustrație și activați funcția zoom!

Vis-à-vis de sala Redută se afla intrarea din spate în sala de dans amenajata în corpul din spate, transversal, al clădirii baronului Lambert von Möringer. În casa baronul Lambert von Möringer au avut loc spectacole de teatru în perioada anilor 1768-1783. Pentru a facilita accesul în sala de teatru a fost amenajata o trecere dinspre uliță Balului în anul 1769.

În prima fotografie se vede corpul transversal situat între cele două curți ale parcelei Piața Mare nr. 5 privit dinspre curtea a doua. Sala de teatru și dans Möringer se afla la etajul clădirii în spatele celor 4 ferestre.

În fotografia a doua (stânga) se vede anexa gospodărească privită din interiorul curții, cu remiza în partea stângă și grajdul pentru cai în partea dreaptă a gangului de trecere spre str. A. Xenopol. În fotografia a treia (dreapta) se vede anexa gospodărească cu gangul de trecere spre curtea a doua, privită dinspre str. A. Xenopol. În partea stângă a fotografiei se vede corpul de clădire „B” al Palatul Brukenthal, în partea dreaptă, în spatele corpului de iluminat, se vede colțul clădirii Împăratul Romanilor.

(*) Majoritatea denumirilor românești de străzi din Sibiul antebelic și interbelic au fost traduceri ale numelor germane, cum se poate remarca și în cartea de adrese editată 1933. După Redenumirea străzilor efectuată la Sibiu în anul 1948 au dispărut o mare parte din denumirile vechi.
Numele drumurilor din orașul Sibiu, aflate intra-muros și extra-muros, se formază în limba germană cu ajutorul cuvântului Gasse (uliță / străduță): Heltauer Gasse / strada Cisnădiei (N. Bălcescu), Fleischer Gasse / strada Măcelarilor (Mitropoliei) sau Elisabeth Gasse / strada Elisabeta (9 Mai). Cuvântul german Strasse (stradă) se folosește pentru drumuri care leagă două localități: Heltauer Strasse / Calea Cisnădiei, Poplaker Strasse / Calea Poplăcii sau Leschkirscher Strasse / Calea Nocrichului (Ștefan cel Mare)!
Ilustrații din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

~~~o~~~

„Der Fasching”
(Capitolul „Der Fasching” | textul original în limba germană)

„Genag, e lastig Lewen äs
Aen Herrmestadt joo ängden,
Und doräm zähn uch goanz gewäß
Duor gern ous allen Engden
De Meedcher, ous dem Angderwoald,
Vu’ Räpes, Mödwesch und vum Oald,
Vu Bistritz, uch vu Krünen”.

Der Theaterdirektor Seipp, der im Fasching vor leeren Häusern spielte, war dem Hermannstädter Karneval recht übel gesinnt. Er schrieb im Jahre 1792 folgendes: „Alle Städte der k. k. Provinzen, die Hauptstadt Wien dazu genommen, genügen sich an zwei wöchentlichen Redoutentagen. Hermannstadt allein begnügt sich nicht dabei! Diese Stadt allein verdoppelt die Faschingszeit und genießt wöchentlich viermal Redout! Man begreift es kaum, daß eine solche Tanzwut unter einer so gesitteten, aufgeklärten und sparsamen Nation hat einreißen können. Man wird schwerlich die Ursache finden”. Nun, die Ursache scheint, wie in vielem anderen, im Wiener Einfluß zu liegen, der sich vom XVIII. Jahrhundert an so oft in Hermannstadt bemerkbar machte. Die Stadt war der größte Garnisonsort in Siebenbürgen. Junge Offiziere in Menge gab es hier, von denen die meisten wenigstens einen Wiener Fasching mitgemacht hatten. Wien war die berühmteste Tanzstadt, in der sich alljährlich der Fasching austobte! Wien war die Geburtsstätte des Walzers, der als Idyll begann und schließlich das leidenschaftliche Tempo des Großstadtlebens annahm. Von Wien ging die beste Tanzmusik aus; Lanner, Strauß-Vater und Söhne eroberten mit ihren einschmeichelnden Tanzweisen die ganze Welt!
Die jungen Offiziere, die an die äußerste Grenze der Monarchie verschlagen worden, wollten auch in der neuen Garnison lustig leben und verhalfen dem Prinzen Karneval dazu, sich in Hermannstadt festzusetzen. Denn, wenn auch schon 1471 ein Tanzmeister Unterricht in Hermannstadt erteilte, so ist aus den früheren Jahrhunderten nichts davon bekannt, daß die Hermannstädter von einer Tanzwut heftig geplagt worden seien. Es wurde wohl getanzt bei den allabendlichen Zusammenkünften der Nachbarschaften während des Faschings, aber nicht ausschließlich getanzt, sondern auch gespielt und gegessen und getrunken. Recht ehrsam um 9 Uhr waren diese Faschingsbelustigungen zu Ende. Von großen Tanzunterhaltungen, Bällen, weiß man vor dem XVIII. Jahrhundert nichts zu berichten. Dann erst werden derartige Karnevalsfeste erwähnt und ein bekannter Ausspruch Göthes über Leipzig könnte nun variiert werden: Hermannstadt ist ein Klein-Wien, läßt lustig tanzen seine Leute!
Das Leben in Hermannstadt mag damals recht vergnüglich gewesen sein, aber für manchen auch ebenso kostspielig! Bei manchem der leichtlebigen Offiziere wird die Gage im Fasching nicht gereicht haben. Da war es nun zeitgemäß, daß 1716 Andreas Wachsmann von Byrthmannstal in Hermannstadt eine Pfandleihanstalt errichtete. Die Bürger hatten ein Versatzamt nicht nötig; in den Nachbarschaften half man sich gegenseitig in Geldesnöten aus. Die stets fröhlichen Offiziere mögen aber schon von dieser neuen Anstalt Gebrauch gemacht haben!

Waren nun die jungen Offiziere tanzlustig, so kamen ihnen dabei ihre Vorgesetzten durch großartige Faschingsfeste entgegen. Der kommandierende General Graf Wallis, zwar ein erzbigotter Katholik, verstand es. Feste im Fasching zu veranstalten, die von sich sprechen machten! 1726 gab er ein Maskenfest, dem die Idee einer Bauernhochzeit zu Grunde lag. Diese Bauernhochzeit begann schon nachmittags mit einem Aufsehen erregenden Maskenzug durch die Straßen der Ober- und Unterstadt. Vier offenen, mit Tannengrün geschmückten Wagen, in denen das Bauernbrautpaar und Musikanten saßen, folgten noch elf offene Kaleschen mit weiteren maskierten Gästen. Die meisten der als Bauern verkleideten Herren ritten zu beiden Seiten der langen Wagenreihe. Alle Mitwirkenden hatten Larven vor. Nachdem der Zug wieder auf dem Großen Ring, von wo er ausgegangen, angelangt war, begaben sich alle Teilnehmer in den großen Saal des Herrn von Frankenstein, wo ein Ball stattfand.

Im Februar 1765 veranstaltete der Kommandierende Graf Hadik einen großen Maskenball, dem auch der röm.-kath. Bischof Bajtaj als Gast beiwohnte. Als die Unterhaltung im besten Zug war, trat plötzlich eine dem Bischof in Allem sprechend ähnliche Maske in den Saal und versetzte sowohl den Hausherrn, wie seine Gäste, am meisten aber den Bischof selbst in die peinlichste Verlegenheit. Man ehrte zwar das Maskenrecht, trachtete aber diese unbequeme Maske rasch zu entfernen. Später erfuhr man, daß ein Offizier in dem bischöflichen Talar gesteckt habe, der über seinen derben Scherz dann im Arrest nachsinnen konnte.
Der Nachfolger Graf Hadik’s, Graf Carl O’Donell, gab sogar wöchentlich zwei Bälle, deren Ruf sich in ganz Siebenbürgen verbreitete, so „daß man während dieser Zeit täglich Offiziers und Kavalliers von 12-20 Meilen Allhier ankommen sah”.

Im Fasching 1769 wurde schon in zwei Sälen getanzt, bei dem Pächter Neidel des städtischen Gasthauses in der Heltauergasse und in dem Baron Möhringerischen Theatersaal auf dem Großen Ring. Da dieser letztgenannte Saal besser beleuchtet war und über bessere Musik verfügte, so war hier auch der Zuspruch größer. Wöchentlich fanden zwei Maskenbälle und ein Nobelball statt. Auf einem dieser Bälle machte die junge Brukenthal – wohl die Gattin des Jüngern Michael von Brukenthal – als schöne Sklavin Aufsehen. Sie wurde von ihrem Mann, der als türkischer Sultan kostümiert war, an einer Kette geführt. J. Theod. v. Hermann machte dazu die Bemerkung, daß es sich „vielleicht natürlicher und wahrscheinlicher würde gemacht haben, wenn sie selbst ihren Mann gefesselt geführt hätte”. Frau von Reißenfels kam auf einen dieser Bälle als weiße Fledermaus; auf einem Ball bei dem Kommandierenden erschien sie als „Stubenmensch” und war so schön, daß sie der Hausherr Graf O’Donell zum Souper führte.
Der Fasching 1771 nahm einen recht traurigen Verlauf, denn der Magistrat hatte wegen „dermahlig vorwaltenden Pest-Umständen” alle Lustbarkeiten des Karnevals verboten.

Der Pächter des Gasthofes „Zum Römischen Kaiser” hatte bereits 1773 dort einen Tanzsaal erbaut, den er mit Rücksicht auf die wachsende Bevölkerung 1789 mit einem Kostenaufwand von 2270 Gulden bedeutend vergrößerte. Im gleichen Jahr ließ der Besitzer des Theaters, der Buchdrucker Martin Hochmeister, dasselbe für Bälle einrichten. Der Fußboden des Zuschauerraumes wurde emporgeschraubt bis zur Höhe der Bühne, nachdem vorher die Sitzplätze entfernt worden waren. So entstand dann ein großer Tanzsaal von zwei Etagen Logen umgeben. 1790 zahlten „diejenigen, welche sich monatlich ins Schauspiel abonnierten, für 16 Theatervorstellungen und zwei Bälle nur überhaupt 2 fl.” Die Nichtabonnenten hatten für jeden Ball l fl. zu bezahlen. Zu den Bällen im Saal des „Rom. Kaisers”, die Sonntag, Montag, Mittwoch und Donnerstag stattfanden, betrug der Eintrittspreis 20 Kreuzer, an Sonn- und Feiertagen 34 Kreuzer.

Die politischen Ereignisse, die Neueinteilung des Landes und Kaiser Josef II. weitere, die Aufhebung aller Privilegien betreffenden Verfügungen, die von Zeitgenossen als das Ende der sächsischen Nation angesehen wurden, hatten auf das Hermannstädter Faschingsleben gar keinen Einfluß. Hermannstadt blieb auch in jenen ernsten und schweren Zeiten tanzlustig!

Ueber das Treiben während des Faschings in Hermannstadt berichtet von hier J. T. v. Hermann am 11. Februar 1783: „Sowie sich unsere hiesige Jugend dem Vergnügen auf Kollignons Saal heftiger überläßt, so nehmen die Sitten allmählich ab. Auch gute Kinder werden in den Strudel hineingerissen, und allenthalben wird man die verderbliche Wirkung davon gewahr. Am vorigen Donnerstag hat eine schwarze Maske geschriebene Billetts ausgeteilt, die mir so gefallen haben, daß ich den Inhalt hier ansetzen will:

Der Fasching,

Gekleidt in die reizende Maske der hüpfenden Freude,
Stört das Glück des ehlichen Friedens,
Raubt die Unschuld der jungen Grazie,
Der blühenden Liebe die Nahrung, die Treue
Und zündet im fühlenden Herzen
Das Feuer der Eifersucht an, trennt zärtliche Bande,
Verdirbt gute Sitten, stiehlt Zeit, schwächt Jugend,
Wischt von der weiblichen Wange die größte Zierde der Schönheit,
Den Zauber der Schamröte ab und übertüncht
Den Flecken mit Schminke, vergiftet des Jünglings Brust
Mit Geist und Nerven entkräftender Wollust,
Nagt mit verleumderischem Zahn am guten Namen
Und straft oft am traurigen Ende
Den Beutel und den Körper mit Schwindsucht.

So viel Worte, so viel Wahrheit und poetischer Schmuck!… Allein der Verfasser einer so richtig gedachten und so schön gesagten Idee sein zu können, würde mir lieber sein, als 1000 fl. mehr Vermögen”.

Der Fasching spielte zu jener Zeit eine so große Rolle, daß der ganze Magistrat die letzte Faschingswoche feierte und nicht amtierte. Freilich wurde diese Woche dann auf dem Rathaus das große Reinemachen besorgt.
Charakteristisch für die Tanzwut der Hermannstädter, die eben allgemein bekannt war, ist, daß unter den vielen Sagen, die sich im Volke über den Aufenthalt des Schwedenkönigs Carl XII. in Siebenbürgen gebildet hatten, eine zu finden ist, die den König während seines Hermannstädter Aufenthaltes hier einen Ball mitmachen und tanzen läßt. Tatsächlich weilte der König unerkannt nur eine Stunde in der Stadt und man erfuhr erst nach Wochen, daß er schon dagewesen sei.

In dem Theater fanden die größten und elegantesten Bälle statt. Ueber einen solchen berichtete Frau von Hannenheim ihrem Mann nach Klausenburg im Februar 1791: „Gestern Abend gaben der Generalstab, das Ingenieurkorps und die übrigen Herrn Offiziere einen sehr schönen Ball im Theater, wohin ich auch eingeladen wurde, überhaupt es waren eine Menge Menschen dorten. Es wurde mit Wachs beleuchtet und so stark beleuchtet, ich glaube gegen 100 Lichter brannten und die Luster. Es wurden sehr oft die Stückel mit ganze Lichter ausgewechselt. Man tanzte ungefähr bis 10 oder 11 Uhr. Nachdem zog man den Vorhang auf, da war so lang das Theater ein Tisch gedeckt, noch viele kleinere daneben, die wurden alle an den langen Tisch angeschlossen, daß die Tafel fast bis an Sr. Exz. des Gouverneurs seynem Tisch anlangte. Es blieb nur ein geraumer Platz zum umgehen oben und unten. Ich hatte das Glück, einen sehr guten Platz mittend bei der Tafel zu bekommen, wo ich alles übersehen konnte. Es sollen 120 Personen bei der Tafel gewesen sein, lauter Frauenzimmer – Mannsbilder standen. Auf Zinn wurde gespeist, lauter Silbermesser, 30 sicher, wenn nicht 40 silberne Leuchter, denn es blendete einem die Augen so, daß man nicht recht bis an das Ende der Tafel sehen konnte. Gegessen wurde von aller möglichen Gattung, d. h. Suppe, Braten, Gebackenes, Gesulztes, Konfekt, Ausbruch und was noch mehr dergleichen. Wie sehnlich wünschte ich dich hier, es war mehr als prächtig und schön, so was wird man nicht bald wiedersehen. Alles war auf das schönste angezogen, in allen Gesichtern sah man Zufriedenheit und Vergnügen, alles tanzte mit dem größten Gusto”. Über einen Kinderball, der 1790 stattfand, berichtet Elisabeth von Straußenburg ihrem Manne nach Klausenburg. Ihre Mädchen waren als Szeklerin, als Stubenmädchen und die dritte als Heltauerin kostümiert. „Unser Mädel hatten Tänzer genug“ schrieb die glückliche Mutter „die Buben rißen sich um sie, sie hatten auch die Ehre Vortänzerinnen zu sein und machten ihre Sache so gut, daß ihnen immer geklatscht wurde”. Um die Zeit werden auch schon Studentenbälle erwähnt.

Die vielen hohen Militärs und adeligen Beamten wirkten natürlich auch auf die gesellschaftlichen Umgangsformen im XVIII. Jahrh. ein und es ist bemerkenswert, was J. Th. v. Hermann, ein Kronstädter, schreibt: „Wer in Hermannstadt aushalten kann, ohne anzustoßen, ohne entweder lächerlich zu werden oder Händel aufzukriegen, der kann es sicher wagen, sich in dem ganzen übrigen Rest der Welt mit Ehren zu unterbringen. Dieses ist nicht den Weibern allein gesagt, es gilt noch mehr von den Männern”. Der diesbezügliche Ruf mag auch weiter gedrungen sein, denn 1810 bat der Linzer Theaterdirektor um Verleihung des Theaters und schrieb, daß er schon lange Sehnsucht habe nach dem „eleganten Hermannstadt”. Es scheint, daß die Hermannstädter von da ab sich nicht wenig als modische Großstädter fühlten; man gelangt zu dem Schlüsse, wenn man die launige Charakteristik der Bewohner der sächsischen Städte liest, die der „Kronstädter Satellit” 1842 brachte und die hier folgt:
„Der modische Hermannstädter sieht die Übrigen als vom Lande Kommende an und tut sich an Erzählungen vom Theater und großen Herrn was zu Gute. Der pathetische Schäßburger ist gewöhnlich in seinem Wissen und Können tüchtig, aber dieses Vorzuges sich in hohem Grade bewußt, ist er schwerfällig darauf eingebildet. Wenn der Schäßburger grob wird, da weichen die Übrigen, die die Feinheit auch nicht erfunden haben, wie scheue Kinder zurück. Der komplimentöse Kronstädter ist, wie ein Kaufmann, geldstolz und was damit zusammenhängt. Der vielversprechende Mediascher und der dichterische Mühlbächer haben vielen guten Wein, der sie zu den phantasiereichsten Sachsen macht. Der Mühlbächer sieht einen kleinen Hügel leicht für einen Chimborasso an. Der Mediascher liebt den Putz wie ein Sonntagsheld. Der Bistritzer spielt am liebsten, mit Sporen an den Stiefeln, den Edelmann, und tut auf die Ähnlichkeit seines Dialektes mit dem Hochdeutschen sich was zu Gute”.

Ende des XVIII. Jahrhunderts kam nach Hermannstadt ein wüster Tanz, der Langaus, gegen den schon in Wien angekämpft wurde. Der Langaus war eine besondere Art des Walzers, ein recht bacchantischer Tanz bis zur Atemlosigkeit. Deshalb sah sich der Magistrat veranlaßt, diesen Tanz für Hermannstadt zu verbieten. Das Verbot wurde am 23. Februar 1791 erlassen und lautete: „Nachdem man in Erfahrung gebracht, daß mehrere Personen in plötzliche und äußerst gefährliche Krankheiten, deren Grund bloß in dem sogenannten Langaus-Tanzen zu suchen, verfallen sind, so wird, da dem Magistrate die Gesundheit der hiesigen Inwohner nicht gleichgültig sein kann, beschlossen, diesen der Gesundheit äußerst schädlichen Tanz von nun an zu untersagen. Uebrigens wird dem Vorsteher der hiesigen Stadtturner-Gesellschaft der Auftrag gemacht, der gesamten Gesellschaft zu bedeuten, daß sie sich weder im Saal beim Rom. Kaiser, noch sonst in was immer für einer Ballgesellschaft bei Strafe von 12 Fl. nicht beigehen laßen sollen, teutsche Tänze aufzuspielen, wenn Langaus getanzt werden will, sondern vielmehr von dem Augenblick an, wenn sie dies bemerken, mit der Musik einhalten sollen, auch sorgen, daß dies Verbot auf morgenden Ball, bevor Teutsch getanzt wird, zu jedermanns Wissenschaft durch Hrn. Stadthauptmann Dietrich bekannt zu machen sein wird”.

Da war aber ein junger Maler, der „Schulzeichenmeister” Franz Neuhauser, der kümmerte sich nicht um das langatmige Verbot und tanzte auf dem nächsten Redoutenball im „Römischen Kaiser“ den verpönten Langaus flott weiter! Der Magistratskommissär Waller macht den Sünder aufmerksam auf das Verbot und erhielt von ihm Grobheiten! Waller war empört und berichtete an seine vorgesetzte Behörde, daß er von Neuhauser „unbescheiden aufbrausend angefallen und, ohne ihm die mindeste Gelegenheit dazu gegeben zu haben, durch diese unvorhergesehene Begegnung sowohl für seine eigene Person, als noch mehr und hauptsächlich dadurch unverzeihlich beleidigt worden sei, daß sich der genannte Stänker über den löbl. Magistrat verschiedene anziehende Reden und Beschimpfungen erlaubet, und sich mit solchem Ungestüm laut erklärt, als würde er dergleichen Befehle, wenn solche nicht unmittelbar vom allerhöchsten Hof erlassen würden, von keiner anderen Stelle, am allerwenigsten aber vom Magistrat achten, dem er nicht untergeordnet sei, wie er auch in der Folge ohne Scheu Langaus tanzen werde”. Der Ballkommissär bittet dann um strenge Bestrafung „zumal sich der ehrbare und vernünftige Teil des Publikums füge, ohne erst, wie der eingebildete Maler, auf Extra-Hofbefehle Anspruch zu machen”. Also ein wirklicher Skandal im Ballsaal! Der Fall wurde indes mit einem „derben Verweis”, den der Magistrat dem Maler erteilte, erledigt. Aber der Langaus war damit noch lange nicht abgetan! Schon auf dem nächsten Ball, am 28. Februar, wurde abermals Langaus getanzt. In einer langen Klageschrift berichtet der Vorsteher der Stadtturner, Michael Schneider, daß er beim Langaustanzen auf obigem Ball die Musik eingestellt habe. Darauf hätten verschiedene Stimmen aus dem Saal dem Orchester zugerufen, weiter zu spielen. Unter diesen Stimmen habe er auch die vernehmlichen Worte vernommen: „Ihr Esel, wollt ihr weiter spielen, oder sollen wir nach Hause gehen?” Um den Beschimpfungen ein Ende zu machen, hätte er die Musik weiter spielen lassen. Als er sich nach einiger Zeit hätte den Schweiß vom Gesicht wischen wollen, sei der Hauptmann Graf Korossini neben ihm gestanden und hätte ihn gefragt, von wem der Befehl gegen das Langaustanzen ausgehe. Nachdem er ihm geantwortet, daß der Magistrat dfs Verbot erlassen habe, erwiderte der Graf: „Sagen Sie dem Magistrat, daß, wenn man in Zukunft mit der Musik noch einmal einhaltet, wir herauf kommen und die Musikanten über das Orchester herunter werfen werden. Sagen Sie, der Graf Korossini hat’s gesagt!”

Der Magistrat war über diesen übermütigen Grafen natürlich höchlichst empört! Er sandte daher die Zuschrift des Michael Schneider dem General-Ober-Kommando, bat um Bestrafung des Grafen und verlieh seiner Empörung Ausdruck, indem er schrieb: „Der unterfertigte Magistrat ist der Meinung, daß bei dem Umstand, wo nicht nur der Colligionische Tanzsaal zu einem bürgerlichen städtischen Hause gehört, sondern auch der Chorführer selbst der städtischen Gerichtsbarkeit untergeben ist, der Herr Hauptmann weder als Graf, noch als Hauptmann in diesem Saal etwas zu disponieren, viel weniger einem Bürger, der das tut, was ihm seine Obrigkeit befiehlt, zu mißhandeln befugt sein könne”.
Damit war auch dieses Ballärgernis erledigt. Der zu diesen Aergernissen Anlaß gebende Langaus aber war dies noch lange nicht! Sogar im Fasching 1826 trotzte er dem behördlichen Verbot noch immer und der „Siebenbürger Bote” vom 11. Februar dieses Jahres berichtet: „Vorigen Sonntag, am 5. l. M., ward auf einem hiesigen Vorstadttanzsaale ein junges Frauenzimmer während des Tanzes vom Schlage gerührt und starb auf der Stelle. Den Körper mit dem Schnürleib zu stark gepreßt, hatte sie sich dem Vergnügen der jetzigen, wenn ja nicht immer den Tod, doch gewiß Entkräftung erzeugenden Mode-Tänzen mit ungemäßigtem Feuer überlassen”.
Auch das Physikat wies darauf hin, daß auf den Bällen, insbesondere auf den Picknicks, fast nur Langaus getanzt werde, was die Gesundheit der Tanzenden schädige. Infolge dessen beauftragte der Magistrat den Pächter des Redoutensaales, daß er unter jedesmaliger Strafe von 12 Gulden nicht zugeben solle, daß in dem Redoutensaale, unter welchen Verhältnissen immer, von der bisher stets beobachteten Abwechselung der Tänze abgegangen werde. Der Kampf gegen Modetorheiten war aber von jeher ein vergeblicher, so auch gegen den Modetanz!

Die Tanzlust ward im neunzehnten Jahrhundert womöglich noch größer und der Tanz- und Ballettmeister, Gottfried Lange,’der 1829 sich empfahl zum Unterricht in den modernen Tänzen, hatte gewiß vielen Zuspruch. Er führte unter den Tänzen, in denen er unterrichten wolle, aber auch die stark veraltete Menuette und Ecosse an, dann die um jene Zeit beliebte Quadrille, Mazur, Kotillon.
Da das Theater, wie schon Seipp erfahren, im Fasching meist wenig besucht war, befaßten sich nun die Theaterdirektoren im Karneval mit Ballarrangements und der Pächter des „Römischen Kaiser” beschwerte sich darüber von Jahr zu Jahr. Die Theaterdirektoren waren erfinderisch in Lockmitteln. Direktor Kreibig, dessen Bälle immer besonders schön waren, arrangierte „Rosenbälle”, bei denen in einem verdeckten Korb zwischen lauter roten nur eine weiße Rose lag. Jede Tänzerin zog nun eine Rose und die Glückliche, die die weiße Rose erfaßte, erhielt einen kostbaren Schmuck. Das waren die Vorläufer der „Fortuna-Maskenbälle”, bei denen in ähnlicher Weise verschiedene Gewinnste verteilt wurden.

Die „Nobelbälle” begannen schon damals immer tiefer herab zu sinken und 1829 machte der Theaterkritiker die boshafte Bemerkung, daß vom Theaterunternehmer wieder ein glänzender Nobelball gegeben worden, wobei man nichts vermißte als – Glanz und Noblesse!

Um die Mitte des vorigen Jahrhunderts waren die Picknick-Bälle die vornehmsten. Da taten sich eine Anzahl Familien zusammen, mieteten den Redoutensaal, schickten Essen und Getränke hin und blieben so ganz unter sich. Der Saal war dann auch nicht zu klein, wie auf den meisten anderen Bällen, denn die Krinoline, der Reifrock, war nach hundertjährigem Schlaf zu neuem Leben erwacht. Kaiserin Eugenie hatte ihn geweckt. Nun machte er sich wieder recht breit! Es waren nicht allzuviele davon nötig, um den Redoutensaal zu füllen. Die Herren erschienen in bronzefarbenem oder in gelb gefüttertem schwarzen Frack. Fremde konnten nicht ohne weiters Zutritt zu diesen Picknicks erlangen; sie mußten durch eine Familie eingeführt werden.

Die drei damals üblichen Bälle besprach ein Ballreporter 1842 im „Siebenbürger Boten” in folgender heiterer Weise: „Drei Worte nenn ich euch inhaltsschwer … Sie heißen: Redoute, Piquenique und Hausball. Die Redoute mit ihren Abwechselungen, ihrem Gedränge, Gequike, Betrügen und Betrogenwerden ist das wahre Bild des Lebens. Darum sagt auch der Mann zu seiner Ehehälfte: „Ich muß hinaus ins feindliche Leben, muß wirken und streben” und läßt seine Frau einstweilen zu Hause. Aber daheim „waltet die züchtige Hausfrau und ruhet nimmer”, bis ihr Maskenanzug vollendet ist. Dann eilt auch sie ebenfalls auf die Redoute, denn sie hält treu den Schwur, ihren Gemahl nicht zu verlassen, und sekirt denselben auch einmal zur Abwechselung außer dem Hause.-
Piquenique ist das Bild der Liebe. Festlich geschmückt eilt man dahin auf gewichsten Boden, in dem weiß, mit brennender Liebe dekorirten Saal.
Noch hat man keine Maske wahrgenommen, noch duzt man sich nicht, und noch wird man nicht sekirt. „O, daß sie ewig grüne bliebe, die schöne Zeit der jungen Liebe” aber ach! sie dauert nur bis zwei Stunden nach Mitternacht, und die treulose Uhr ist auch noch um eine viertel Stunde vorgerichtet.-
Der Hausball ist das lebendige Conterfei der Ehe. Hausbälle souteniren sich selten mehr. Gewöhnlich kommt man mit der Idee zusammen, sich zu unterhalten und langweilt sich ganz erschrecklich. Prügelkrapfen und Würstel mit Kreen spielen die Hauptrolle und beim verstimmten Klavier hetzt man sich zu Tode”.

Zwei neue Typen von Bällen traten nun auch hervor: Die Wohltätigkeits- und die Vereins-Bälle. Zu den ersteren gehörte der Ball, den im Februar 1851 der „Frauenverein zur Restaurierung der evangelischen Stadtpfarrkirche” veranstaltete und der einen Reingewinn von 917 Gulden erzielte, da nahezu keine Ausgaben nötig waren. Baronin Wohlgemuth, die Gattin des Gouverneurs, stellte die Musik bei, die Stearinkerzenfabrik lieferte die Beleuchtung, der Pächter des Redoutensaales Edi gab den Saal unentgeltlich und die Buchdruckerei S. Filtsch spendete alle nötigen Drucksorten.
Im gleichen Jahr gab auch der Gewerbeverein einen Ball, auf dem Gouverneur Baron Wohlgemuth erschien. Andere Vereine blieben natürlich nicht zurück, so daß die Anzahl der Bälle noch bedeutend anwuchs. Fast jeden Abend während des Faschings brannten die beiden Pechpfannen in der Heltauergasse am Eingang ins Ballgäßchen, die weithin verkündeten, daß ein Ball im Redoutensaal – wie der Saal des Hotels „Zum Römischen Kaiser” genannt wurde – stattfinde. Nebenbei wurden auch Bälle im Theater und im Saale des Gasthauses „Zur Ungarischen Krone”, das Sebastian Prokopp in Pacht hatte, veranstaltet. Dann gaben auch der Landesgouverneur Baron Wohlgemuth und seine Nachfolger in diesem hohen Amte, Fürst Schwarzenberg und Fürst Lichtenstein, während des Karnevals glänzende Ballfeste.

Von den Vereinsbällen, deren Vorläufer in der ersten Hälfte des abgelaufenen Jahrhunderts die Bruderschaftsbälle gewesen sind, war lange Zeit hindurch jener des Schützenvereins der beliebteste in Bürgerkreisen, wogegen Militär und Beamte den Kasinoball bevorzugten. Oft gab das Kasino unter seinen vier bis fünf Bällen einen Kostümball, der dann stets sehr glänzend ausfiel. Der Saal im „Römischen Kaiser” ward allemal reich geschmückt. Bei den Schützenbällen waren die Saalwände mit grünem Tannenreisig verkleidet und von diesem dunklen Hintergrund hoben sich Schützenembleme und Fahnen ab. Dagegen wurde bei Kasinobällen der Saal mit blühenden Blumen, Kamelien, Azaleen und Hyazinthen geziert. Mitunter fanden sich aber auch Offiziere, die den Saal ganz außergewöhnlich dekorierten. So wurde er einmal mit Hilfe hellbraunem Packpapiers in eine Tropfsteingrotte verwandelt. Das Papier bekam durch Zerknittern die Form von Tropfsteinen und wurde dann an Decke und Wände genagelt. Als ein Wunder war es zu betrachten, daß all’ die vielen hundert Bogen Papier bei Kerzen- und Lampenbeleuchtung nicht Feuer gefangen hatten!
Neben der Saaldekoration waren die Damenspenden eine Spezialität der Kasinobälle und nur die Juristenbälle, die von den Studenten der sächsischen Rechtsakademie gegeben wurden, traten da in Wettbewerb. Diese, oft allerliebst gestalteten Damenspenden – kurzweg Tanzordnungen genannt – waren meist Wiener Fabrikat.

Die jüngste tanzlustige Generation fand sich auf dem Ball der Obergymnasiasten, dem Studentenball, ein. Die weiß gekleideten Mädchenknospen waren mit einer roten oder rosafarbenen Kamelienblume geschmückt, eine Spende des ersten Verehrers, dem dabei sein ganzes Taschengeld aufging, denn diese Modeblume kostete l Gulden! Aber er bekam ja dafür die zweite Quadrille zugesagt. Mit Rücksicht auf die vielen, an dem evang. Obergymnasium studierenden Romanen wurde auf den Studentenbällen vor und nach der Ruhe je eine Romana getanzt. Auf anderen Bällen sah man statt der Kamelienblume als Zeichen der Verehrung tellergroße Buketts, die die Herzensdame bei dem Eintritt in den Ballsaal vor sich hin hielt wie ein Turnierschild, bald aber an ihre Gardedame abgab, denn das Bukett war oft einen halben Kilo schwer. Jede einzelne Blüte war nämlich an einen Draht befestigt, denn nur auf diese Weise konnte das Bukett wie ein Teller flach gebunden werden. Gewöhnlich bildete eine Kamelie die Mitte, dann folgte ein Kreis von weißen Hyazinthen, darauf rote Tulpen, blaue Hyazinthen u. s. w. bis die gewünschte Größe erreicht war. Weiße Papierspitzen oder feine Blondspitzen bildeten den Abschluß.

Auf den meisten Bällen ward Kotillon getanzt, der nicht selten eine ganze Stunde in Anspruch nahm. Es war dies ein Gemisch der verschiedenen Rundtänze und bestand aus einer Reihe der oft seltsamsten Figuren, wobei Maskeraden besonders beliebt waren. In Wien bestanden Fabriken, die die verschiedensten Artikel für Kotillons lieferten. Doch den Glanzpunkt dieses Tanzes bildete die Damenwahl, bei der die Tänzerinnen sich die Tänzer holten und jeden mit einem Orden aus Goldpapier oder buntem Stoff bedachten, worauf dann bei der folgenden Herrenwahl die Tänzerin mit einem kleinen Bukett aus gefärbtem Moos und Imortellen beglückt wurde. Sowohl sämtliche Kotillonartikel, wie auch Orden und Buketts wurden von dem Ballveranstalter geliefert.

Als in Wien die aus Paris importierten „Debardeurs” auf den Maskenbällen als Neuheit erschienen, dauerte es gar nicht lang, bis diese, für damalige Begriffe höchst skandalöse Maske ebenfalls auf den Hermannstädter „Nobelmaskenbällen“ sich einstellte. Das Kostüm bestand aus einem kurzen Höschen, kurzen Leibchen und sehr viel Dekoltage. Auch auf den Hermannstädter Jahrmärkten wurde damals die Bilderballade gesungen:
„Von dem Kerl – der beim Sperl –
Hat ermordet einen Debardeur – Auf Ehr”.

Gegenüber dem „Röm. Kaiser” hatte der Friseur F. Gluwtschevski eine Maskenleihanstalt und ein zweites derartiges Institut bestand im „blauen Stadthaus”, das dem Theaterfriseur Theodor Waeselynek gehörte. Indes war in den 60er Jahren des vorigen Jahrhunderts die Glanzzeit der öffentlichen Maskenbälle doch schon vorbei. Im „Siebenbürger Boten” wurde über den Niedergang der öffentlichen Maskenbälle geklagt: „Ehemals fielen die hiesigen Maskenbälle sehr geschmackvoll aus, mitunter glänzend, indem nur wohlhabende Bewohner unserer Stadt die Kosten eines derartigen Vergnügens zu tragen sich erlaubten. Heutzutag werden die Maskenbälle größten Teils durch Personen aus der dienenden Klasse vertreten”.

Im Theater fanden nurmehr bis in die Mitte der siebziger Jahre des vorigen Jahrhunderts Bälle statt. Bei einer damals erfolgten Renovierung des Theaters wurde ein fester Fußboden gelegt und die Vorrichtung zum Heben des Parterres entfernt. Bald darauf wurde der Saal der „ungarischen Krone” in eine Buchdruckerei (Drotleff) umgestaltet und durch viele Jahre blieb dann der Redoutensaal der alleinige größere Tanzboden. Der Saal, der durch zwei Stockwerke ging, war fast quadratisch, auf drei Seiten von Galerien mit kleinen Logen und dem Orchesterraum umschlossen. Fünf Luster, mit Kerzen besteckt, und Petroleumlampen an den Seitenwänden des Saales, sorgten für dessen Beleuchtung. Die tropfenden Kerzen bedachten die schwarzen Fräcke mit weißen, wenig willkommenen Dekorationen. Die Offiziere in ihren weißen Uniformen kamen besser davon. Der Garderoberaum befand sich im Parterre, war stets eisig kalt und durch ihn gelangte man zur niederen, einzigen in den Saal führenden Treppe. Sie war so schmal, daß nicht zwei Reifrockdamen nebeneinander hinaufgehen konnten.

Eine Eigentümlichkeit Hermannstadts scheinen von jeher die schauderhaften Nebenräume seiner Säle zu sein. Bei dem Redoutensaal bestanden diese Nebenräume aus zwei länglichen, schmalen Zimmern, die bei Gelegenheit einer Ballbesprechung in der „Hermannstädter Zeitung” folgendermaßen beschrieben werden: „Die Restauration: ein Saal, welcher sich nur durch seine Größe von einer Hundehütte unterscheidet. Nackte, kahle, schmutziggraue, fleckige Wände, erblindete Fenster ohne Spur eines Vorhanges, schmutziger, feuchter Fußboden, eine feuchte, kalte, mit Tabakrauch und unterschiedlichen aus der nahen Küche ausströmenden Gerüchen geschwängerten Atmosphäre, Tische und Stühle wie in einem Dorfwirtshaus. Das ist der Restaurationssaal! ,Na, war wenigstens das Essen gut?’ – Herr, es ist nicht edel das Unglück zu verspotten!“ Die Damentoilette befand sich in einem kleinen, primitiv eingerichteten Zimmer und daneben war in einem Zimmer die ebenfalls armselig installierte Konditorei. Aber was diese ihren zahlreichen Gästen darbot, war immer vorzüglich und billig. Ein großes Stück Gebäck, einer der vielbegehrten „Indianerkrapfen“, kostete 5 Kreuzer!

Jedoch, die tanzlustige Jugend kümmerte sich um dieses unwürdige Aussehen aller Räumlichkeiten nicht, und tanzte vergnügt auf den gewichsten Parketten bis zum hellen Morgen!

„Aem Wängter giht af alle’ Fall,
Mehr joo uch net zem doanzen
Em alle Woochen af de’ Ball,
Ergäzt sich un dem Goanzen;
Söckt, wä der Pursch äm lonke’ Klied,
Vum doanzen ouch vum schume’ rieth,
De Mineweet verschoasselt!”

Părculeț cu alei ascuns sub baldachinul frunzelor

Orașul Sibiu fotografiat din turnul Bisericii Sfânta Elisabeta, str. Gladiolelor / cartierul Terezian, în ultimul deceniu al sec al XIX-lea. În partea stângă a fotografiei se vede micul parc din fața fostului Orfelinat romano-catolic Theresianum. Pe partea dreaptă a drumului spre râul Cibin se afla o clădire (publică) cu reclamă/firmă deasupra ușii și câteva clădiri anexe. Probabil este clădirea cu destinația de cârciumă/han construită de comunitatea orașului Sibiu în anul 1735, în fața Porții Ocnei în zona vechiului Retranchement. Vezi Cronica orașului Sibiu / Emil Sigerus – „1735 Die Stadt lässt ein Wirtshaus im „großen Tranchement” vor dem Burgertor erbauen.”
Din cărțile de adrese aflăm că în perioada 1875-1911 în clădirea respectivă se afla Biroul administrației publice a pieței de animale: Ross-Platz Nr. 3 – Stadt-Publikum / Viehmarktamtskanzlei. [Ross-Platz = Târgul Cailor]

Târgul Cailor se afla între râul Cibin și clădirea Biroului administrației publice a pieței de animale. Pe terenul clădirii demolate s-a construit clădirea care a găzduit Clubul / cinematograful „7 Noiembrie“. (sursa foto: Grupul de Facebook Alt-Hermannstadt)

Târg de bivoli în Sibiu // Büffelmarkt in Hermannstadt // Bivály-vásár Nagyszebenben.
Carte poștală nr. 419 tipărită la tipografia sibiană Kunstanstalt Jos. Drotleff 1917 – fotografie realizată de Emil Fischer. Târgul de bivoli se afla în cartierul Terezian // Theresianum.

 

Ilustrația cu mușterii într-o cârciumă din România/ Țara Românească la sfârșitul sec 19 a fost realizată după o schiță de Alfred Rietz. Denumirea germană Garküche se folosea în trecut pentru un local/ cârciumă unde se consuma băuturi alcoolice condusă de un bucătar care avea permisiunea de a pregăti și vinde mâncare gătită sau prăjită în fiecare zi. (sursa ilustratie: art historia)

Biserica și Mânăstirea Ursulinelor cu Turnul Bărbierilor privite dinspre strada Sării / astăzi str. Constituției – Gravură colorată (pe placă de oțel) realizată 1864 de pictorul și gravorul Ludwig Rohbock (*30 martie 1824 la Sulzbach / Nürnberg – †12 ianuarie 1893 la München). În partea dreaptă se vede închisoare militară, arestul garnizoanei.

În arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt se află două ilustrații care ne prezintă veduta orașului Sibiu văzut dinspre str. Râului colț cu str. Lungă. În centrul imaginii recunoaștem turnul Croitorilor (Schneiderturm), poarta nouă de trecere și bastionul din fața porții Turnului (Sagtor) apărate de breasla Croitorilor. La marginea stângă a ilustrației alb-negru se vede Turnul Brutarilor/ Franzelarilor // Weißbäcker-Thurm!

Daca ne uităm doar la partea colorată a colajului, adică ne lășăm influențați doar de frumusețea (mai mult sau mai puțin) estetetica a imaginii/ culorilor din detaliul colorat ne va fi foarte greu de localizat poziția exactă din care artistul a privit/ pictat veduta orașului! Pare logic ca podul din lemn din pictură să fi existat/ amplasat în trecut pe locul în care se află actualul pod peste râul Cibin spre str. Reconstrucției! Dacă luam în considerare și informația vizuală din detaliul alb negru ne vom da seama că podul din lemn nu este precursorul podului actual ci un pod mai vechi care se afla aval de podul actual – pe axa drumului str. Lungă (vechiul drum spre Ocna Sibiului și Slimnic)!

Câteodată drumul spre cunoaștere este ca o stradă lungă care ne călăuzește pașii spre adevăruri istorice adunate din diferite surse bine documentate și nu din „auzite“…
Tabloul original realizat de un artist necunoscut 1846 se află în muzeul Gundelsheim. Posibil ca tabloul în ulei pe pânză (41×60,5cm) să fi fost pictat 1846 de tânărul pictor amator Johann Böbel la vărsta de 22 de ani.

În această ilustrație se vede poarta Sag situată pe strada Turnului // Saggasse. Pictura a fost realizată de artistul sibian Johann Böbel 1858. Clădirile care se văd dincolo de poartă există și astăzi!
Turnul-poartă a fost construit la sfârșitul sec. XIV-lea și demolat 1858 (la Böbel 1856). În fața acestui Turn se afla un turn mai mic demolat în anii 1820. Rondela din fața porții, construită înainte de 1548, a fost integrată în bastionului construit în anii 1570. Bastionul a fost demolat 1852. Poarta și bastionul Sag au fost apărate de breasla croitorilor. După izbucnirea epidemiei (ciumă) 1603, și amenajarea unui cimitir dincolo de Cibin, Poarta Sag a fost numită și „Seuchen Tor“ (Poarta molimei).
În anul 1830 s-a construit Poarta Nouă, iar trecerea boltită de sub Turnul Croitorilor a fost transformată 1848 în cameră de pază. În 1858 (56) a fost demolată căsuța croitorului de lângă Turnul Sag.
În incinta bastionului se afla casa pichetului de pompieri (Feuerpiquett) unde erau încartiruiți 16 dragoni de cavalerie, un grajd pentru cai lângă o curte joasă înconjurată de spații boltite și căsuța paznicului. Lângă bastion, spre poartă, se afla căsuța accizelor. După demolarea bastionului, casa accizei vinului (Weinaccisehaus) a funcționat în clădirea pichetului de pompieri.
Numele strada TURNULUI folosit în limba română pentru strada SAG apare abia în perioada interbelică. Numele străzii Turnului se referă la turnul de fortificație al primei incinte, aflat la capătul de sus a Scărilor Turnului. Denumirea străzii Sag se trage de la numele morii Sag, aflată pe actuala strada Turnului la intersecția cu str. Valea Mare.
Ilustrație din cartea lui Emil Sigerus „Despre Sibiul vechi“ // „Vom alten Hermannstadt“ (1923 vol II – pagina 160)

Informații interesante despre istoria clădirii din partea stângă a fotografiei, Târgu Vinului 16, putem afla pe website-ul patrimoniu.sibiu.ro: Aici a funcţionat Hotel Mihaiu deschis de Jon Mihaiu în 1899, cu restaurant şi cafenea.
În 1910 Ion Mihaiu se îmbolnăveşte şi trece hotelul şi restaurantul în administrarea lui Georg Molnar.
În 1912 hotelul este cumpărat de Fritz Markus care-i schimbă denumirea în „Krone” (Coroana);
Dupa primul război mondial hotelul este cumpărat de Franz Bonfert.
Hotel restaurant „Coroana” al lui Ghe. Iliesianu a fost preluat de acesta la 1 iulie 1938; În 1939 apare ca hotel de categoria a III-a.
După al doilea război mondial apare doar restaurantul „Coroana”.
După 1950 apare Cooperativa de aprovizionare şi desfacere Unirea, iar de la sfarsitul anilor ’50 restaurantul Timiş, devenit mai târziu primul restaurant cu autoservire din Sibiu.

Informații despre clădirea Târgu Vinului 11 colt cu piateta la intersecția cu str. Turnului: Clădirea a aparţinut încă de la sfârşitul sec. XIX Asociaţiei măcelarilor (Hermannstädter Fleischhauer – Genossenschaft) în posesia căreia a rămas până la al doilea război mondial.
La parter au funcţionat măcelării.

Informații despre clădirea din partea dreaptă a fotografiei: La parter au funcţionat măcelarii casa aparţinând din primul deceniu al sec. XX Asociaţiei măcelarilor; S-a descoperit urmele unui cuptor de cupru şi o monedă din anul 1572. Aici a locuit pianista Maria Klein Hintz (1891 Braşov – 1980 Sibiu).
Ilustrație din arhiva grupului Alt-Hermannstadt.

Fotografia arată piațeta de la Coroană de pe str. Turnului // Saggasse într-o zi de târg în anul 1909.
Informații despre clădirea din din centrul fotografiei putem afla pe website-ul patrimoniu.sibiu.ro: La parter au funcţionat măcelarii casa aparţinând din primul deceniu al sec. XX Asociaţiei măcelarilor; S-a descoperit urmele unui cuptor de cupru şi o monedă din anul 1572. Aici a locuit pianista Maria Klein Hintz (1891 Braşov – 1980 Sibiu).
Ilustrație din arhiva grupului Alt-Hermannstadt.

Pe locul unde se află terasa restaurantului La Turn exista în trecut o clădire cu un singur nivel. La începutul anilor 1930 a fost demolată partea clădirii spre turn pentru a permite amenajarea trecerii/ tunelul prin clădirea din Piața Mare 1. În spațiile comerciale din partea clădirii spre Casa Parohială romano-catolică au funcționat între altele o frizerie și restaurantul Făgăraș. Clădirea cu un singur nivel a fost demolată la sfârșitul anilor 1960. Ilustrație din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

Piața Mare și Turnul Sfatului ~ Carte poștală circulată 24 martie 1910. Fotografia a fost realizată în perioada 1906-1909 deoarece ceasul iluminat noaptea, de pe Turnul Sfatului, a fost construit și montat 1906 de firma lui Johann Ignaz Fuchs „J.I. Fuchs & Sohn” din Bernburg. Ilustrație din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

Johann Ignaz Fuchs (născut la 30 iulie 1821 la Welda, Westfalia, decedat † 1893, probabil la Bernburg, Anhalt) a fost un mecanic și ceasornicar german. După ce a îvățat profesia de mecanic a lucrat în diferite orașe germane și în alte țări europene. La întoarcere s-a căsătorit cu fiica unui ceasornicar decedat din Zerbst. 1845 a mutat firma de ceasuri la Bernburg, schimbând numele în: Fabrica de ceasuri de turn și ateliere de inginerie de precizie // Turmuhrenfabrik und feinmechanische Werkstätten. Ceasul de turn, pe care l-a construit și expus la Târgul Mondial din 1873 la Viena, l-a donat orașului natal Welda, unde a fost instalat în turnul Bisericii Sf. Kilian. Cunoscut este ceasul geografic-astronomic de pe primăria orașului Bernburg / Saale. (Wikipedia)

Această ilustrație arată veduta orașului Sibiu privit dinspre Biserica Sf. Elisabeta din cartierul Terezian // Theresianum. Litografia colorată a fost realizată de cunoscutul litograf vienez Franz Josef Sandmann (1805-1856) și tipărită în anii 1840 la institutul litografic al lui Johann Rauh (1803-1863) din Viena.

Hermannstadt (Theresianum) – Lith. von Sandmann gedruckt in der Lithografischen Anstalt von Johann Rauh in Wien.

„Rauh Johann (1803-1863), Steindrucker, (* Wien, 6. 8. 1803; † Wien, 9. 7. 1863) absolvierte eine Schriftsetzerlehre in Wien und arbeitete dann als Steindrucker, später als Faktor bei mehreren Wr. Firmen (u. a. bei Trentsensky), 1834/35 auch in Prag. 1838/39 machte er sich selbständig und widmete sich ganz dem Druck ein- und mehrfärbiger Künstlerlithographien. 1854 zog er sich krankheitshalber aus dem Geschäftsleben zurück. R. erwarb sich um die Qualitätsverbesserung des Steindruckes in Österr., insbes. der Chromolithographie, Verdienste. Wegen seiner vorzüglichen Arbeit war er einer der gesuchtesten Wr. Steindrucker, zu dessen Kunden viele berühmte Lithographen, u. a. J. Kriehuber (s. d.), zählten. Der Streit um sein rechtlich nicht einwandfreies Testament, in dem er sein Haus den Wr. Buch- und Steindruckern vermacht hatte, war von einigem Einfluß auf die Entwicklung der Berufsvereinigung der Buch- und Steindrucker.“ (Quelle: Austrian Centre for Digital Humanities and Cultural Heritage / Österreichisches Biographisches Lexikon)

„Franz Josef Sandmann, auch Franz Xaver Josef Sandmann oder Franz Xaver Sandmann, (* 15. Dezember 1805 in Straßburg, Elsass; † 1. Jänner 1856 in Wien) war ein deutsch-französischer Zeichner, Lithograf und Landschaftsmaler.
Sandmann wurde 1805 in der Barbaragasse 3 in Straßburg geboren. Die Eltern waren der Weinhändler Franz Xaver Sandmann und dessen Gattin Franziska Speiser.[1]
Von 1836 bis 1839 arbeitete Sandmann an lithografischen Ansichtsserien aus dem Elsass. Er schuf vor allem Landschaften und Veduten, beginnend mit den Vues des villes et bourgs… de l’Alsace (Straßburg, 1836). Bekannt wurden seine Lithografieserien über das Elbsandsteingebirge und das Elbtal, Potsdam oder über die Landschaft um Zell am See. 1841 ging er nach Wien und lithografierte bis 1850 Ansichten für Alben, die von den Kunstverlegern L.T. Neumann und Anton Paterno herausgegeben wurden. Außerdem lieferte er Lithografien für den Verlag Josef Bermann nach einer Donaureise, die Jakob Alt zwischen 1847 und 1849 unternahm. 1850 erschien die Folge “Mahlerische Donaureise von Engelharts-Zell bis Wien” nach Alts Originalaufnahmen. Im Verlag L. T. Neumann erschienen um 1850 nach einigen Zeichnungen lithografierte, kleinformatige Donauansichten Sandmanns, die ihn als Zeichner ausweisen. Franz Xaver Josef Sandmann lebte bis zu seinem Tod in Wien. Sein künstlerischer Nachlass ging an Josef Bermann.“ (Quelle: Wikipedia)

În această ilustrație frumoasă se vede Fabrica de Postav // Tuchfabrik GROMEN & HERBERT. Fabrica se afla pe str. Abatorului colț cu str. Târgul Fânului. După naționalizare a devenit Fabrica de stofe LIBERTATEA. În cartea de adrese din 1933 găsim fabrica Gromen & Herbert la adresa: Schlachthausgasse 5-11 (strada Abatorului 5-11).

La marginea dreaptă recunoaștem silueta Bisericii Ursulinelor // Ursulinenkirche. În partea dreaptă/ jos se vede un mic părculeț, amenajat în anul 1906 de Asociaţia pentru înfrumuseţarea Oraşului // Stadtverschönerungs-Verein. Pe locul respectiv se afla Piața Fânului // Heuplatz.
Calea ferată industrială lângă râul Cibin pornea la Gara Mare, ocolea fabrica AMYLON și se oprea la fabrica RIEGER (Independența), dupa ce traversa strada Ocnei (Burger Gasse) în zona podului de piatră numit Podul de la Poarta Ocnei (Burgertorbrücke). O ramificație ducea inițial la fabrica Wagner, devenita tot Rieger (Independența). În depărtare se vede Dealul Gușteriței (Hammersdorfer Berg). Ilustrații din arhiva grupului Alt-Hermannstadt.

Acest articol a fost întocmit pe baza materialului documentar, ilustrațiilor și informațiilor preluate din Cronica familie Wagner, puse la dispoziție de dl Jürgen Herbert, un stră-strănepot al lui Samuel Wagner (senior).

„Prima turnătorie de fier din Sibiu, fabrică de mașini, construcții de mori și negoț de fier din Sibiu” a fost înființată de Samuel Wagner 1869. Fabrica se afla în Orașul de Jos pe strada Târgul Fânului nr.1 // Heuplatz Nr.1.

Colaj cu ilustrația „SAM. WAGNER Prima turnătorie de fier din Sibiu, fabrică de mașini, construcții de mori și negoț de fier din Sibiu (Nagyszeben)” și anunțul/ reclamă „Ein großes Etablissement” (Un stabiliment grozav) dedicat fabrii WAGNER din Sibiu, apărut în ziarul vienez „Deutsches Bürger-Blatt” în data de 1 aprilie 1897.

Samuel WAGNER (28 martie 1847-27 iunie 1915?) apare în cartea de adrese din 1873 proprietarul imobilului str. Movilei nr.4 (Neustift Nr.4) unde întreținea un atelier de lăcătușerie (Kunstschlosserei). A lucrat pe cont propriu și afacerea a mers foarte bine. Lăcătușeria cu turnătorie înființată 1869 pe str. Movilei a devenit nucleul fabricii de mașini agricole Samuel Wagner deschisă ulterior pe parceal Târgul Fânului nr.1 // Heuplatz Nr.1.
Fabrica de mașini agricole este marcată în planul realizat de Johann Böbel 1883 (după planul din 1875) și în planul din 1887 la numărul XIX. Bastionul care apare în desenele lui Böbel a fost demolat 1865!).
În cartea de adrese din 1882 fabrica este listată la pagina 54: „Samuel Wagner. Fabrică de mașini agricole. Târgul Fânului 1” (Samuel Wagner. Fabrik landwirthschaflicher Maschinen. Heuplatz 1). În aceeași carte apare la pagina 128 și o reclamă a fabricii Wagner.

Rândul de sus: detaliu din planurile realizate de Johann Böbel 1883, 1887 și detaliu din harta S.K.V din 1911.
Rândul de jos: detaliu din harta orașului Sibiu din 1921, 1934 și 1947. În planul din 1911 apare și fabrica Rieger.

~~~o~~~

Următorul text a fost tradus din cronica familiei WAGNER.

Fabrica de unelte și mașini agricole Samuel Wagner s-a dezvoltat necontenit extinzându-se pe întreaga parcelă până la drumul devenit ulterior tronson al străzii Ocnei (Burgesrgasse), obturată în perioada comunistă.
Fabrica era dotată cu o instalație de zdrobire fier vechi (Altmetall-Zertrümmerungsanlage), așa-numita bombă rusească. Instalația era formată dintr-o carcasă mare prevăzută cu o ușă de protecție prin care se introducea fierul vechi zdobit prin căderea unei bile uriașe. Minereului pregătit pentru furnal se adăuga 30% fier vechi. Lângă instalația de zdrobire se afla furnalul (Hochofen) și malaxorul minereu-cocs (Mischanlage Erz mit Koks) conectate cu forja în care metalul preîncălzit a fost presat prin forjare (Gesenkschmiede) și atelierul de forme (Formerei), unde se fabricau matrițe pentru turnarea fontei. A urmat atelierul de tâmplărie (Tischlerei). Deasupra tâmplăriei, la etajul 1 și 2 se afla producția de unelte (Werkzeug-Erzeugung) necesare în procesele de fabricație. În hala acoperită a acestei clădiri au fost asamblate utilajele mașinilor.
Pe latura sudică a fabricii se aflau magazine de fierărie, biroul de comerț și clădirea cu locuințele familiei Samuel Wagner. Pe latura vestică se afla magazia de mașini/ utilaje (Maschinenlager). În afara complexului fabricii exista un sistem de joagăr (Gatteranlage) pentru prelucrarea buștenilor, deoarece mașinile aveau și piese din lemn. Lemnul era folosit și pentru confecționarea ambalajelor.

Producția era împărțită în:
1.) Sectorul de construcții mașini-unelte, în care se produceau mașini agricole, mașini cu abur pentru exploatarea lor, locomotive cu ecartament îngust (pentru mine) și șine pentru minerit, motoare pe benzină și mașini textile.
2.) Sectorul de construcție mori, în care trebuiau fabricate și asamblate sisteme complete de mori.

Fabrica avea în jur de 900 de muncitori și 80 de ucenici. Numărul de angajați nu a fost mare.
În plus, a existat personal pentru aproximativ 100 de atelaje cu cai. Lângă incinta fabricii, dar în afara acesteia, se afla curtea administrativă al fabricii (Betriebswirtschaftshof) cu grajdurile pentru cai și parcul de căruțe. A existat și o bucătărie de fabrică, care era condusă alternativ de soțiile fiilor Sam, Vik, Josef și Gust. Existau filiale comerciale în București și Sofia, iar pentru vânzări în zonele turcești și sârbe erau necesare în jur de 100 de căruțe trase de câte doi cai pentru a permite prezentarea și vânzarea în corturi mari a mașinilor agricole precum cositoare, mașini de treierat etc. Convoaiele de căruțe erau foarte lungi și corespundea unei caravane de circ foarte mare. Ruta de vânzare turcească trecea peste strâmtoarea Bosfor, spre Samsun, Trebizond până la Erivan. Nu totul a decurs întotdeauna bine, au fost și jafuri, de exemplu, odată înainte de Samsun, unde au fost nevoiți să-și răscumpere libertatea cu o mașină de treierat. Astfel de călătorii au durat câteva luni.
La Expoziția Mondială de la Viena din 1873, fabrica a primit o medalie de aur. La această expoziție mondială a venit și șahul Persiei Nāser ed-Din și a convenit cu Austria să primească 5 consilieri militari pentru o perioadă de 3 ani. Printre acești consilieri militari s-a numărat și vărul lui Samuel Wagner, Karl Walther WAGNER von Wetterstädt (1838-1902), care mai târziu a devenit al doilea european care a ajuns Han (Khan) al Persiei și a preluat afacerile guvernamentale pentru o lungă perioadă de timp.
Și la expoziția de la Budapesta din 1885 firma a obținut o medalie de aur, la fel ca la expoziția comercială de la Sibiu din 1889.

Au existat și brevete proprii, care au fost înregistrate la Budapesta și Viena.
Familia Wagner a avut o casă de vară în Viile Sibiului (Alter Berg) cu podgorie, casă vinicolă și gospodărie.
La paradele de flori organizate în Sibiu a perticipat și fabrica Wagner cu atelaje cu cai frumos împodobite.

Pe măsură ce fiii au ajuns la vârsta matură, s-au alăturat fabricii. La început toți au fost obligați să lucreze ca voluntari în toate departamentele fabricii pentru a cunoaște în detaliu întreaga operațiune. Li s-au aplicat aceleași standarde ca și lucrătorilor și angajaților. Acestei prime „generații de filială” (Filialgeneration) aparțineau: Samuel (Sam) Wagner (junior), Viktor (Vik) Wagner, Josef Adolf (Josef) Wagner, Mathilde Wagner și Gustav (Gust) Wagner.

Când toți fiii lucrau în fabrică, a apărut necesitatea de a prelucra trunchiurile de copaci în incinta fabricii. Astfel frații Wagner au conceput un joagăr deosebit, pentru care s-a înaintat o cerere de brevetare în Budapesta sau Viena. A urmat construcția unei clădiri mai lungi în spatele depozitului de mașini, paralel cu Alea Schillerschanz-Allee. De fapt este vorba de drumul care apare în detaliul din planul lui de Johann Böbel din 1887 lângă bastionul din fața Porții Ocnei (Burgertor) și lega aleea Schillerschanze (Aleea Studenților) de străduța Drumul hoților (Räubergasse). Joagărul a fost fabricat în forja de scule și atelierul de construcție mașini a fabricii. Lemnul tăiat a fost folosit parțial în atelierul de turnare, parțial pentru partea de lemn a anumitor mașini sau teascuri de vin. După finalizarea construcției, a fost asamblat noul joagăr care, în comparație cu un joagăr obișnuit, funcționa orizontal. Joagărul era format dintr-un vagon poziționat pe șine pe care erau așezați trunchiurile copacilor. Vagonul era comutat sincron cu pânza ferăstrăului și astfel ghida copacii prevăzuți pentru tăiere înainte și înapoi în procesul de lucru. Prin ghidarea pânzei de ferăstrău pe orizontală, scândurile tăiate au putut fi ridicate vertical de pe buștean, ceea ce a fost un avantaj pentru anumite procese de lucru.

Arcurile din oțel au fost și ele călite în fabrică. Un anume Szabo a învățat această meserie în fabrica lui Sam Wagner și apoi a deschis în anul 1920 o fabrică la Brașov (Kronstadt), unde au fost călite arcuri pentru mașini și vagoane.
Și această afacere a înflorit. Fabrica Wagner s-a dezvoltat tot mai bine până la primul război mondial. Acesta a întrerupt piețele străine de vânzare și a provocat declinul. În timpul Primului Război Mondial muncitorii au fost recrutați și apoi înlocuiți cu prizonieri de război. În atelierele de construcție mori au fost măcinate cereale pentru militarii cezaro-crăiești. Furnalul fabricii a fost grav avariat în timpul luptelor de la Sibiu.
Fabrica Wagner a fost incendiată de două ori: în 1918 și 1919. Primul incendiu a durat 3 zile. Lucrările de stingere au fost îngreunate, pe de o parte, de condițiile de război și, pe de altă parte, de exploziile rezervoarelor mari de benzină.

SAM. WAGNER „Prima turnătorie de fier din Sibiu, fabrică de mașini, construcții de mori și negoț de fier din Sibiu” // „Erste Hermannstädter Eisengießerei, Maschinenfabrik, Mühlenbauanstalt und Eisenhandlung in Hermannstadt”, strada Târgul Fânului nr.1 // Heuplatz Nr.1. Fotografii aeriene realizate 1917-18 și anii 1920.

Povara financiară cauzată de distrugerile promovate în timpul războiului, de cele două incendii în succesiune rapidă la scurt timp după aceea și plata proprietății de la moștenitorii lui Josef, după care și Gust și-a luat partea și a plecat la Rieger ca angajat, a fost enormă. La acestea s-a adăugat și orbirea progresivă a lui Sam Wagner, singurul inginer rămas în fabrică.
Pe lângă problemele amintite mai sus, trebuie menționată și dispariția piețelor de desfacere din Bulgaria, Serbia și Turcia, cauzată de trasarea noilor granițe după Primului Război Mondial și a noilor bariere vamale ridicate. Aceasta a dus la o vânzarea de urgență a fabricii Wagner. Din cauza acestor crize majore s-a realizat o diviziune notarială pe baza unei devize de evaluare efectuată de un specialist. Cumpărătorul, Andreas Rieger, a plătit întregul preț de cumpărare al fabricii cu încasările obținute și din vânzarea locomotivele cu ecartament îngust pe care le cumpărase din stocurile fabricii Samuel Wagner.

Linia ascendentă a familiei Samuel (Sam) Wagner (junior)

IGNATZ WAGNER și soția sa Elisabeth-Judith proveneau din satul Guttenstein aflat lângă Schwarzau i. Gebirge în Austria Inferioară. Ignaz Wagner a fost muzician în regimentul Pelegrini din Austria și s-a stabilit în Sibiu, probabil în 1767 prin mijlocirea unei doamne engleze, unde a fost angajat în biroul guvernatorului, care era atunci condus de Samuel Brukenthal. Aici a început ca funcționar de cameră și apoi a devenit cancelar gubernial.
Din această căsătorie s-au născut 10 copii.
ROBERT WAGNER era fiul unuia dintre copiii mai în vârstă!

ROBERT WAGNER era căsătorit cu Irmgard, născută Messner.
Din această căsătorie s-au născut 3 copii.
1.) Andreas WAGNER – tâmplar.
2.) Josef WAGNER – judecător (a studiat în Cluj).
3.) SAMUEL WAGNER (senior) – lăcătuș (Kunstschlosser)

SAMUEL WAGNER (senior) (1847-1915?) era căsătorit cu Johanna, născută Rössler.
Din această căsătorie s-au născut 5 copii. Așa-numita prima „generație de filială” / ersten Filialgeneration.
1.) SAMUEL (Sam) WAGNER (junior) – inginer construcții mașini (a studiat în Viena).
2.) Viktor (Vik) WAGNER – studiu de comerț în Cluj, a preluat dep. de comerț în Balcan și Turcia.
3.) Josef Adolf (Josef) WAGNER – inginer construcții mașini (a studiat în Viena).
4.) Mathilde WAGNER – căsătorită cu medicul veterinar Dr. Horet Michael.
5.) Gustav (Gust) WAGNER – inginer construcții mașini (a studiat în Viena).

SAMUEL (Sam) WAGNER (junior) era căsătorit cu Helene, născută Wukasinovici-Müller.
Din această căsătorie s-au născut 5 copii. Așa-numita a doua „generație de filială” / zweite Filialgeneration.
1.) Gustav WAGNER (1898-1918).
2.) Robert WAGNER (1899-1953).
3.) Helene WAGNER (1900-1962).
4.) Grete WAGNER (1903-1985).
5.) Richard WAGNER (1914-1984) era căsătorit cu Erna, născută Hemper. Richard WAGNER a fost bunicul lui Jürgen Herbert.

Cronicarul Emil Sigerus, etnograf, colecționar, istoric și scriitor sas din Sibiu, dedică în cartea publicata 1928 „Vom alte Hermannstadt” // „Despre vechiul Sibiu” un capitol întreg – intitulat „Volksfremde Bürger“ // „Cetățeni străini“ (Cetățeni de populație străină) – situației social-politice din Sibiu înainte și după promulgarea Rescriptului asupra concivilității şi Edictului de toleranţă religioasă, emise de împăratul Iosif al II-lea în 4 iunie 1781.
În urma introducerii Rescriptul de concivilitate şi Edictul de toleranţă religioasă orașul Sibiu și-a deschis porţile și pentru cetățeni de altă naţionalitate. Începând din 1781 persoane de etnie străină primeau dreptul de cetățenie în oraș prin depunerea jurământului în urma căruia puteau deține proprietăți imobiliare și terenuri situate intra muros – drept deținut între 1541 și 1781 doar de membrii comunitații săsești.

La pag. 113/114 aflăm amănunte interesante despre primele persoane care au primit cetățenia orașului Sibiu în urma introducerii Rescriptului de concivilitate şi Edictului de toleranţă religioasă emise 1781:
„Cei doi Bogdanfi [este vorba de doi comercianți armeni: Gregor și Christoph Bogdanfi] au fost primii cetățeni străini care au dobândit, prin depunerea jurământului, cetățenia sibiană la 12 decembrie 1781. În luna martie a anului următor [1782], comercianții greci Johann și Carl Bardan au devenit cetățeni sibieni, la fel și comerciantul de mercerie Franz Bordoli din Como „în milaneză”. În anul următor [1783] armenii G. Issekutz și M. Patruban, grecul Joh. Esinge, românul Radul Stoica și italianul Josef Bordoli „cafegiu din Milano” s-au înregistrat pentru depunerea jurământul cu scopul de a obține cetățenia orașului Sibiu…” (În textul orignal Emil Sigerus folosește transcrierea germană a numelor străine!)

Radul Stoica, după Sigerus primul cetățean român care a primit cetățenia orașului Sibiu, este una și aceeași persoană cu Răduţ Stoica, comerciantul care a încheiat cu membrii Companiei sibiene în anul 1797 un contract „de închiriere şi vânzare, potrivit căruia Compania grecească putea clădi pe numele ei un locaş de cult propriu, precum şi o şcoală şi case de locuit pentru deservenţii celor două instituţii”. (Tradus de Pr. Dr. Teodor Bodogae, „Câteva momente mai importante din trecutul Catedralei Mitropolitane din Sibiu”, în MA, nr. 5/1987, p. 98.). Era vorba de imobilul cu numărul 99, din strada Măcelarilor numărul 39 (azi Mitropoliei 35).
Răduţ Stoica cumparase între 1783-1797 două clădiri situate pe str. Măcelarilor/ Mitropoliei – casa lui Andreas Binder și casa văduvei Waldhutter (sursa: M.B.).
Parcela vândută de Răduț Stoica în anul 1797 Companiei grecești pentru ridicarea bisericii poate fi localizată în planul orașului Sibiu întocmit 1875 și copiat/ completat de Johann Böbel 1882/83. Planul din 1875 a fost realizat cu ocazia schimbării numerotării străzilor sibiene în anul 1872. Înainte de 1872 străzile sibiene aveau numerotare continuă cu numere pare și impare pe aceeași latură. După introducerea numerotării „noi” în anul 1872 străzile orașului Sibiu au primit lature cu numere pare și lature cu numere impare.

Textul original în limba germană transcris din capitolul „Volksfremde Bürger“ // „Cetățeni străini“ (pag. 105-116)

~~~o~~~

Volksfremde Bürger
—

Eines der wichtigsten Sonderrechte, das den Sachsen bei ihrer Einwanderung von den ungarischen Königen verliehen wurde, war das ausschließliche Besitzrecht auf den ihnen zugewiesenen Boden. Dieses Recht ward auch immer wieder gerade von den einsichtsvollsten und bedeutendsten ungarischen Königen bestätigt, ja sogar erweitert. Demnach gestatteten die Sachsen keinem Fremdnationalen die Erwerbung irgendwelchen unbeweglichen Besitzes auf dem sächsischen Königsboden. Mit unerschütterlicher Ausdauer haben sie dieses Recht durch all’ die Jahrhunderte verteidigt. Vor allem war es Hermannstadt, das darüber wachte und ohne Ansehung der Personen keinem Nichtsachsen oder Nichtdeutschen die Erwerbung von Grund oder Haus innerhalb seines Gebietes gestattete. Ebenso wachten die Zünfte darüber, daß kein Fremdnationaler in ihr Handwerk, ihre Werkstatt einstand. Der Rat der Stadt entschied den 5. Februar 1549, daß kein Ungar in Zukunft eintreten dürfe und 1541 beschloß „der ehrbare Rat und die ganze ehrbare Gemeinde einmütiglich: es soll jeder Nachbarhann samt der Nachbarschaft Achtung geben, daß keine auswelzige Nation, es sei Razen, Walachen, Ungarn, Horvaten, Walonen, Spanier, Franzosen, Polaken oder dergleichen zu keinem Hauskauf gelassen werden. Und dieweil neben dem Verboth des Häuserkauf sich was anders einreißen kann, mit Verlobung oder Vermischung zweyer Personen in zweyerlei Nation, einheimischer und auswelziger, derohalber, so sich solche zutrug, soll mit der Erbschaft keine Anerbung oder Anheyratung gelten; ja vielmehr sollen dieselben der Vereinigung halber gestraft, und zur Stadt hinaus und aus dem Stuhl gewiesen werden“. Das geschah, wie in dem Ratsprotokoll bemerkt wird, „nicht aus Neid oder Verachtung, sondern um der Erhaltung des gemeinen Friedens willen“. Als 1600 der österreichische General Basta in Namen des Kaisers die Stadt besetzt, erkannte er es für „billig“ an, daß die Deutschen hie das ausschließliche Bürgerrecht haben sollen. Die bereits hier ansässigen Fremden mögen ihre Kinder in der deutschen Sprache erziehen lassen.

Der Kampf gegen dieses Sonderrecht hat der ungarische Adel schon frühzeitig begonnen. Er forderte immer aufs neue die Gleichberechtigung auf sächsischem Boden. Doch die Sachsen wußten all’ diese Angriffe auf ihr altes, verbrieftes Recht abzuwehren.

Oft und oft in der Türkenzeit hat sich der ungarische Adel hinter die festen Mauern der sächsischen Städte geflüchtet und fand dort gastliche Aufnahme. Es schien ihm aber geraten, diesen Aufenthalt in der Stadt nicht nur vom Wohlwollen der Bürgerschaft abhängig zu machen, sondern als Besitzer eines eigenen Heims das Recht auf den Schutz der Stadtmauern zu erwerben. Doch dieser Begehrlichkeit wußten die Sachsen stets einen Riegel vorzuschieben!

Gab es Krieg im Lande, suchten die Magnaten um Schutz in der Stadt an, dann mußten sie sich verpflichten, sich während ihrem Aufenthalt innerhalb der Ringmauern dem sächsischen Rechte zu fügen.

So war es auch 1659. Rakoczi zog raubend und brennend durch das Land. Da bat der Fürst Barcsai den Hermannstädter Rat, sich mit seinen Getreuen in die Stadt flüchten zu können, da es „einen sicheren Ort als diese Stadt nicht gibt!“ Die Stadt erklärte sich zu seiner Aufnahme und einer türkischen Besatzung bereit, aber sie stellte Bedingungen. Vor allem wünschte sie, „daß die einheimischen Anhänger von Eurer Gnade im falle der Not zu ihrem eignen Unterhalt selbst die Mittel haben sollen, damit durch sie Euer Gnaden Besatzung keinen Mangel leide. Wir erwarten auch, daß Euer Hoheit während der Zeit des Aufenthaltes in unserer Stadt alle Anordnungen so treffen werden, daß weder von den Einheimischen, noch von der Besatzung unsere Privilegien und Gebräuche in irgendeiner Weise gefährdet werden“. Auch solle niemand zur unentgeltlichen Bewirtung gezwungen werden. Der Fürst sagte all dies zu und die ihn begleitenden Magnaten sandten folgenden Sicherheitsschein dem Magistrat: „Wir unterfertigten Personen als diejenigen, welche mit unserem gnädigen Herrn, dem Fürst von Siebenbürgen Achatius Barcsai, jetzt in die Stadt Hermannstadt hinein gehen wollen, verpflichten durch diesen unseren Brief bei unserem Gewissen, daß wir Eure Privilegien und Gebräuche in keinem Teile verletzen wollen, die unter Eurem Schutze Lebenden zu unserer unentgeltlichen Bewirtung nicht zwingen, sondern bei jeder Gelegenheit unsere Lebensbedürfnisse mit barem Geld zahlen wollen und auch in allen anderen Dingen, welche sich auf die Treue gegen die Pforte und die Erhaltung des Landes Siebenbürgen beziehen, in einem Sinne mit Euch handeln wollen. Zur Aufrechthaltung alles dessen verpflichten wir uns in gutem christlichen Glauben. Blasendorf den 16. Dezember 1659.“

25 ungarische Edelleute unterfertigten dieses Schriftstück und drückten ihr Siegel darauf. Selbst der Kanzler Johann Bethlen mußte sich zu einem ähnlichen Schriftstück bequemen, worin er beschwor, eines Sinnes mit dem Stadtrat seien zu wollen und ohne dessen Wissen und Willen keinerlei Unterhandlungen mit dem Feinde zu führen.

Nun erst öffneten sich für den Fürsten die Stadttore und den 18. Dezember 1659 zog er mit großem Gefolge und 1500 Janitscharen in die Stadt. „Der Fürst“, schreibt der nachmalige Stadtpfarrer Johann Graffius, „ist von unserer Obrigkeit stattlich empfangen worden. Man hat auf den Bastein und Türmen brav Feuer gegeben“. Auch an einem Ehrentrunk ließ es der Rat nicht fehlen; acht 40 Eimerfässer Wein wurden den unwillkommennen Gästen dargebracht. Die Türken wurden in der Unterstadt einquartiert; ihr Pascha „ein feiner, hübscher Mann“ wohnte auf dem Weinanger; dort erlag er am 19. Mai des nächsten Jahres der Grippe.

Den 3. Jänner 1660 begann Rakoczi die Stadt zu umschließen. Die ungarischen Edelleute mußten, gleich den Bürgern und den Türken an der Stadtverteidigung teilnehmen. Mitte Mai hob Rakoczi, der von dem Herannahen eines türkischen Heeres Kunde bekam, die Belagerung auf. Den 28. Mai 1660 verließ dann Fürst Barcsai mit den Magnaten und Türken die Stadt.

Die Chronisten jener Tage erzählen von manchen Streitigkeiten zwischen der Bürgerschaft und den Magnaten. So ist es begreiflich, daß die Hermannstädter auch weiterhin strenge darauf sahen, daß kein Fremdnationaler bleibend in der Stadt sich niederließ.

Es ist kaum mehr, als ein Fall bekannt, daß es einem Volksfremden, also Nichtdeutschen gelang, sich Grund in der Stadt zu erwerben und ein Haus zu erbauen. Eben dieser Fall trat 1777 ein, als in diesem Jahre der Hofkriegsrat dem Obristwachtmeister Josef Theseo ein großes Grundstück innerhalb der aufgelassenen Zitadelle übergab, um dort ein Haus zu bauen. Der Magistrat protestierte dagegen, daß dieser „nicht grundfähige Wällische“ baue. Aber Macht geht vor Recht. Theseo baute. Es möge ihm dazu auch seine Freimaurerbrüder verholfen haben (s.I,S.26).

Die ungarischen Edelleute kamen immer wieder darauf zurück, sich Eingang in die sächsischen Städte zu erwirken. Dabei hatten sie es vornehmlich auf Hermannstadt abgesehen. Nicht bloß seiner vortrefflichen Befestigungswerke wegen, wollten sie sich dort Häuser erwerben. Seit Siebenbürgen unter Habsburgers Zepter stand, befand sich in Hermannstadt, der Hauptstadt, die höchsten Ämter des Landes. Die Stadt war der Sitz des kommandierenden Generals. In der höchsten zivilen Behörde, dem Landesgubernium, waren als Räte vorherrschend ungarische Edelleute angestellt. Diese mußten in Miete wohnen und diese Mietwohnungen waren meist so beschränkt, daß die reichen Magnaten da nicht den gewohnten Luxus entfalten konnten. Sie mußten sich eben einschränken, was ihnen aber ebenso unbequem als ungewohnt war. So kam es denn, daß der ungarische Adel bei den siebenbürgischen Landtagen immerfort wieder auf die Einführung der Konzivilität, d. h. das Recht auch Fremdnationalen Grundbesitz auf freiem Sachsenboden zu erwerben, zurückkam. Um diesem ein Ende zu machen, sandten die Sachsen eine Deputation an die Kaiserin. Am 23. März 1753 entschied Maria Theresia zugunsten der Sachsen. „Angesichts der feierlichen Verträge müsse sie sich wundern, wie die Frage überhaupt in Zweifel gezogen werden könne.“ Aber damit war diese Angelegenheit noch nicht aus der Welt geschaffen. 1776 begann der Leiter der Hofkanzlei Graf Kornis, dem es nicht gelungen war, einen Garten vor dem Elisabethtor in seine Besitz zu bringen, der Kaiserin Vorstellungen zu machen über den Wert der Konzivilität und ließ, als schlauer Staatsmann, auch durchleuchten, daß dadurch die Ausbreitung der katholischen Religion gefördert werde. So verlockend das Letztere für die Kaiserin auch gewesen sein mag, übergab sie dennoch den Antrag Kornis zur Begutachtung an Brukenthal weiter. „Brukenthals Vortrag an die Kaiserin war eine Staatsschrift ersten Ranges, kühl, scharf, überlegen, nur zuweilen klang der warme Ton für sein Volk aus den klaren Sätzen vernehmlich heraus.“ 21). Maria Theresia entschied gegen Kornis!

Doch kaum ein Jahr nach dem Tode der großen Kaiserin ward diesem jahrhundertelangen Streit von Kaiser Josef II. ein ganz unerwartetes Ende bereitet. Wornach durch all’ die lange Zeit der ungarische Adel vergebliche strebte, das brachte die eine Entschließung von 4. Juli 1781 des Kaisers zuwege. Er befahl damit die Einführung der Konzivilität. Das war ein Donnerschlag, der in Hermannstadt die größte Bestürzung hervorbrachte! Welchen Eindruck diese k. Entschließung auf die Hermannstädter machte, läßt sich aus einem Brief Johann Theodor von Herrmann, der zu jener Zeit Gubernialregistrator in Hermannstadt war, ersehen. „Mit voriger Post“, schreibt er, „kam hier die letzte Allerhöchste Entschließung an, datiert vom 4. Juli aus Brüssel, die wichtigste und bedenklichste, welche in den 500 Jahren seit dem wir unseren freien Königsboden bewohnen, vom Throne herabgekommen ist. Seither schlagen sich in mir die Gedanken wie Wasserwogen. Stundenweise finde ich manche schöne und menschenwürdige Ansicht in der Sache, wenn sie im ganzen betrachtet wird, aber bald überschwemmt mich wieder ein anderes Heer, von den bängsten Vorstellungen, von Bildern, die mich ganz beklemmt machen und beinahe den Ausruf des Herrn Gubernialrats von Hannenheim mir abringen, der, wie ich ihm die erste Nachricht von der Resolution mitteilte, ganz kläglich ausrief: ,Nun wünsche ich von Herzen nicht zu leben.’ Wahrscheinlicherweis werden in 40-50 Jahren kaum noch Spuren von der alten Sächsischen Nation angetroffen werden. Kronstadt wird eine walachische Stadt, Mediasch eine armenische, Hermannstadt eine Gemisch von beiden werden. Schon haben sich hier auf einmal drei Issekutzische Handlungsbediente gemeldet, die Häuser kaufen wollen. Wie es bei diesen Umständen zuletzt auch um die Religion aussehen wird, das stehe bei Gott, zumal da es mir mit dem Klerus aus zu sein scheint …“

So schwarz sah man damals! Der Untergang der sächsischen Nation schien mit dieser schreckenerregenden k. Entschließung besiegelt zu sein! Man wollte voraussehen, daß aus den freien Sachsen „ein träges Sklavenvolk und aus einer deutschen Nation ein wildes, buntscheckiges Gemisch von allerhand Nationen ohne Vaterlandsliebe, ohne Nationalcharakter und Kultur“ werde. Wie Michael von Heydendorff schreibt, brachte dieser Erlaß „ein sonderbare bisher in diesem Vaterlande zu unsern Zeiten unerhörte Wirkung und Veränderung der Gemüter hervor, die in der Geschichte Siebenbürgens wenig oder vielleicht gar nicht ihresgleichen haben mag“.

Natürlich ging die Kunde von diesem kaiselichen Schlag gegen die sächsische Nation wie ein Lauffeuer durch die Stadt und war den Magistratsherrn längst bekannt, als am 26. September 1781 das hohe Landesgubernium den k. Erlaß dem Magistrat übersandte. Für den nächsten Tag berief der Bürgermeister eine Sitzung ein, in der es wohl lebhaft zugegangen sein mag. Eine gewisse Ratlosigkeit griff um sich und schließlich „wird resolviret an ein hochl. Landesgubernium eine untertänigste Vorstellung und Bitte gelangen zu lassen dem Magistrat zu gestatten, daß selbiger die Publikation dieser allerhöchsten Resolution bis zum nächstkünftigen National-Konflux verschieben zu dürfen“. Aber schon den nächsten Tag erfolgte die abschlägige Antwort des Guberniums, „Der allerhöchste Befehl wegen einzuführender Konzivilität sei positiv und stehe also nicht in der Macht der Guberniums hierinnenfalls eine Frist zu gestatten. Der Magistrat werde also vermahnet, umsomehr seine Schuldigkeit zu tun, als die Publikation der allerhöchsten Resolution bis Dato schon hätte vollzogen werden sollen“. So wurde denn am 6. Oktober der versammelten Kommunität „die allerhöchste Resolution verlesen, explizier und der Comunität bedeutet, sich dieser allerhöchsten Resolution in vorkommenden Fällen gehorsamlich zu fügen; auch wird beschlossen, solche auch mittels gedruckter Zettel in Stadt und Stuhl bekannt zu machen“.

Es war eine Zeit voller Trauer, denn jeder sah das nahe Ende der sächsischen Nation. Aber „dieses Gesetz, welches seither in ununterbrochener Geltung gewesen ist, hat die befürchteten verderblichen Wirkungen für das sächsische Volk nicht gaben … Vor allem hatte der Adel in den seitherigen ruhigen, von keinem inneren Krieg gestörten Zeiten kein Interesse mehr, sich in den festen sächsischen Städten anzukaufen, um in Fällen der Not einen Zufluchtsort zu haben … Die Städte hatten ihre ehemalige Bedeutung eingebüßt … Andererseits hatte das städtische, kleinbürgerliche und dazu deutsche Leben für den Adel keinen Reiz … Auch hatten die Sachsen jedenfalls ihre eigene Widerstandskraft unterschätzt“.22)

Indessen hatte Hermannstadt seine „ehemalige hohe Bedeutung” damals noch nicht eingebüßt. Noch war es die Hauptstadt des Landes und so kam es, daß eine ganze reihe von Magnaten das Bürgerrecht erwarben, um ungestört in den Besitz von Häusern zu gelangen.

1783 ward Graf Alexius Kendeffi Bürger der Stadt; ihm folgten dann 1785 die Grafen Sigismund Tholdi, Joh. Lazar, Nicolaus Miko, Georg Bethlen, Baron Franz Banffi, Baronin Nalaczi, Gräfin G. Bethlen; 1786 Baron Simon Kemeny; 1787 Baron Anton Horvath, Graf Franz Miko, Graf Kun; 1788 Graf Koloman Miko, Graf Ludwig Teleki, Baron Ladislaus Banffi: 1789 Bischof Graf Batthyani. Noch am 8. Mai 1815 wird bei dem Baron Radak auf der Wiese „großer Aldomasch getrunken”.

Meist waren es hohe Gubernialbeamte, die nach Hausbesitz strebten, um der Enge der Mietswohnung zu entfliehen und im eigenen Heim ihre gewohnte Prachtliebe zu entfalten. So entstanden eine Reihe schöner Häuser, die der Stadt zur Zierde gereichten. In der Fleischergasse ließ 1787 Gräfin Gergely ihr kleines Palais aufführen, dessen Gassenseite mit einem, von steinernen Statuen getragenen Erker geschmückt war. In derselben Gasse erbaute der reiche Hofrat Ladislaus von Türi ein schönen, zweistöckiges Haus, das er 1826 seinem Neffen Graf Sigis. Toldalagi hinterließ. Ferner erwarben hier Graf Franz Banffi und Gräfin Kendeffi Hausbesitz.

In der Heltauergasse ließen sich die Grafen Georg Bethlen, Ludwig Teleki und Miko, sowie Baron Nalanczi nieder. Die Nachbarschaft der Sporergasse zählte zu ihren Mitgliedern die Grafen Ladislaus Banffi, Miko, Toldi, Szekely, Baron Anton Horvath.

Auf der Kleinen Erde kauften sich Michael von Oroß und Gräfin Harauncour an und auf dem Kleinen Ring Graf Lazar, Graf Batthyani, Gräfin Kendeffi und Johann von Wassi. Mit Schluß des 18. Jahrhunderts hatten also die ungarische Edelleute eine ganz stattliche Anzahl von Häusern in ihrem Besitz. 23)

Da sich unter den Magnaten stets viele zur reformierten Kirche bekannten, so wollten sie bereits 1735 ein reformiertes Gotteshaus in der Stadt errichten. Doch der Magistrat lehnte damals das Ansuchen der Ungarn ab, weil sie sich in der Stadt nicht „festsetzen” dürften, sondern nur „geduldet” sein. Jetzt, 1784 mußte die Erlaubnis zu einem solchen Kirchenbau gegeben werden und als diese Kirche in der Fleischergasse fertig stand, kam die reformierte Kirchengemeinde darum ein, die Gasse, die neben der Kirche aus der Heltauergasse hinführte, zu verlegen, um an der Kirche das Pfarrhaus bauen zu können. Auch dazu ward die Bewilligung erteilt mit der Bedingung, daß die ganzen diesbezüglichen Kosten von der Bittstellerin zu tragen sein. Damals ward das enge Gäßchen angelegt, daß die Fleischergasse mit der Brukenthalgasse verbindet.

Doch lange währte die ungarische „Überflutung” nicht. Als Hermannstadt seines Ranges als Landeshauptstadt entkleidet wurde, das Gubernium und die die anderen hohen Zivilämter nach Klausenburg übersiedelten, da verloren die ungarische Edelleute all’ ihr Interesse an ihrem, so lange her ersehnten Hermannstädter Hausbesitz, welcher nun zum größten Teil wieder von Sachsen angekauft wurde. Das Haus „zu den steinernen Jungfrauen” in der Fleischergasse kam an die Familie von Sachsenheim. Nach dem Brande dieses Hauses 1849 wurde der Erker nicht wieder aufgebaut und bloß ein Balkon, der in keinem Verhältnis zu den großen steinernen Jungfrauen steht, an die Fassade des Hauses angebracht. Das große gräflich Toldalagische Haus in der Fleischergasse diente längere Zeit als Militärspital, ward dann von dem gr.-or. Bischof erworben und darin das gr.-or. Priesterseminar errichtet. Graf Miko verkaufte sein Haus in der Heltauergasse Nr. 137 (jetzt Nr. 20) 1827 um 9000 Gulden an Dr. Friedrich Artzt. Ebenso schnell, wie dieser ungarische Häuserbesitz entstanden war, verschwand er auch wieder. Bereits im ersten Viertel des 19. Jahrhundert konnten die Häuser, die noch im Besitz der Magnaten sich befanden, an den Fingern einer Hand aufgezählt werden.

Anders verhielt es sich mit jenem Grundbesitz, der infolge der Einführung der Konzivilität in armenische, griechische und rumänische Hände gelangte.

Kaum war die Entschließung Kaiser Josefs II. Bekannt gemacht worden. So bewarben sich die armenischen Handelsleute Gregor und Christoph Bogdanfi aus Elisabethstadt um das Bürgerrecht. Schon lange vorher hatten Armenier, bekannt als geriebene Handelsleute, versucht, in der Stadt festen Fuß zu fassen. Sie wurden darin von den ungarischen Gubernialräten unterstützt, die angaben, sie fänden bei Hermannstädter Kaufleuten nicht, was sie für ihren Haushalt benötigten und was ihnen die Armenier beschafften. Der Magistrat wehrte sich und ging schließlich mit seiner Beschwerde an die Kaiserin. Diese aber entschied, das jeder Armenier mit einem vermögen von 6000 Gulden sich in der Stadt niederlassen könne. Die Hermannstädter „Kaufmann-Societät“ protestierte dagegen, aber in einer so „anstößigen Repräsentation“, das das Gubernium sie zu einer Strafe von fl. 7000 verurteilt, die allerdings nach untertänigsten Bitten nachgesehen wird. Nun griff Brukenthal ein. Seinen Vorstellungen gelang es, die Kaiserin zur Rücknahme ihres Erlasses zu bewegen. Auch ein Bulgare, Josef Faroli, der sich auf die dem General Rabutin und dem Hause Habsburg geleisteten Verdienste seines Vaters berief, erhielt von der Kaiserin 1774 die Bewilligung, sich in der Stadt niederzulassen. Der Magistrat machte bei der Kaiserin Vorstellungen dagegen. „Von undenklichen Jahren“, schrieb er, „sei es ein Recht gewesen, das Bürgerrecht nebst denselben anklebigen Freiheiten, Häuser und anderen Grundstücken ankaufen und eigentümlich besitzen zu können, nie jemanden anderes, als lediglich nur solchen Personen conferiret und gestattet worden seie, welche ihr echtes deutsches Herkommen gründlich dartun und beweisen können.“ Die Kaiserin erkannte nun das recht an und wies den Bulgaren ab.

Die beiden Bogdanfi waren die ersten Fremdnationalen, die am 12. Dezember 1781 das Hermannstädter Bürgerrecht durch Ablegung des Bürgereides erwarben.

Im März des nächsten Jahres wurden die griechischen Handelsleute Johann und Carl Bardan Bürger, ebenso der Galanteriewarenhändler Franz Bordoli aus Como „im Mailändischen“. Im folgenden Jahr meldeten sich zum Bürgereid die Armenier G. Issekutz und M. Patruban, der Grieche Joh. Esinge, der Rumäne Radul Stoica und der Italiener Josef Bordoli „Coffe-Sieder aus Mailand“. Dann wurden Bewerbungen um das Bürgerrecht dieser Fremdnationalen immer häufiger; die Rumänen ließen sich vorherrschend in den Vorstädten nieder. Schon 1787 wurde ihnen die Erlaubnis zur Erbauung einer Kirche in der Langgasse erteilt. Die griechischen und armenischen Kaufleute suchten sich im Stadtzentrum festzusetzen. Issekutz kaufte das Haus in der Fleischergasse Nr. 5, der Grieche Constantin Pop in der gleichen Gasse Nr. 21, dann das Haus auf dem großen Ring 123 (jetzt 12).

Sehr lange ließ der erste jüdische Bürger auf sich warten. Den Juden war der Aufenthalt in den Städten des Landes mit Ausnahme von Karlsburg verboten, das Toleranzedikt Kaisers Josef II. nahm von den Juden keine Notiz. Mit dem k. Reskript vom 4. Juli 1781 wurde den Juden nur Karlsburg zum Wohnaufenthalt zugestanden, jedoch mit der Einschränkung, daß nur eingeborene Juden und solche, die wenigstens 30 Jahre in Siebenbürgen sind, von dem angeführten Wohnrecht Gebrauch machen dürfen. Während noch 1781 kein Jude in Hermannstadt und dem Hermannstädter Stuhl sich aufhält, teilt 1798 der Orator der versammelten Kommunität mit, daß Juden, den Landesgesetzen entgegen, sich nicht nur 3 Tage vorübergehen in der Stadt aufhalten, sondern in den Vorstädten sich Jahreswohnungen gemietet hätten. Auf Beschluß der Kommunität werden diese Juden sofort ausgewiesen. Den 13. Juli 1845 wird dem ersten Juden J. Aron aus Bödön das Bürgerrecht erteilt. Er sollte nicht lange allein bleiben! Mit dem ungarischen Insurgentenheer kamen 1849 die Kinder Israels so zahlreich in die Stadt, daß, als sie keine Anstalten trafen, mit den Ungarn auch wieder abzuziehen, die Hermannstädter Bürgerschaft an den Magistrat eine Eingabe um Abschaffung der Juden machte. „Während der kurzen Dauer der ungarischen Regierung“, heißt es in diesem Schriftstück, „haben sich die Juden in unserer Stadt in Mengen eingefunden und zum Nachteil des hiesigen Handelsstandes und der ganzen hiesigen Bevölkerung Handelsgeschäfte aller Art betrieben… da die frühere Ordnung aller Dinge wieder eingeführt sei, wolle der Magistrat die Juden den Ungarn nachschicken“. Und der „Siebenbürger Bote“ knüpft daran folgende Bemerkung: „Wir haben kein Bedürfnis zu einem Ansatz einer künftigen Judenbevölkerung in Hermannstadt oder sonstwo im Sachsenlande. Das mag sehr illiberal klingen; aber wir haben unsere guten gründe dafür. Die vor der magyarischen Plünderung herrschenden Wohlhabenheit des sächsischen Landbauers rührt nicht allein von dem Fleiße und der Sparsamkeit desselben her, sondern auch von dem gesetzlichen verbot der Judenansässigkeit auf Sachsenboden. In ganz Siebenbürgen gibt es überhaupt wenig Juden (zwischen 3-4000), weil das Gesetz nur wenige Orte nennt, an denen es Juden gestattet ist, zu wohnen; Hermannstadt ist nicht darunter!“ Gewaltmittel gegen die zugewanderten Juden wurden nun zwar keine angewendet, aber es verließen viele freiwillig wieder die Stadt. Erst seit dem Ausgleich 1867 entstand eine größere Judengemeinde in Hermannstadt.

Gegen die Konzivilität wurden von sächsischer Seite noch mancherlei Schritte unternommen. Als Kaiser Josef II. im Juni 1786 zum letztenmal in Hermannstadt weilte, unternahm es der Komes Cloos von Cronenthal dem Kaiser von der Aufhebung der Konzivilität in einer Audienz zu sprechen. Aber der Monarch winkte sofort ab und sagte, er wolle den Unterschied der Nationen im Land aufheben; er wünsche besonders, daß solches durch heiraten untereinander befördert werde. Kurz vor seinem Tode hob er alle „das Allgemeine betreffende Verordnungen und Veranlassungen“ auf, also auch die Verordnung bezüglich der Einführung der Konzivilität. Aber hiergegen sträubten sich die ungarischen und szekler Stände. So begann denn der Streit um die Gleichberechtigung auf Sachsenboden abermals und nicht weniger heftig, als früher!

Endlich fand der kluge Komes Michael Brukenthal eine Lösung. Er sah ein, daß die Konzivilität nicht mehr zu umgehen sei, sie in irgendeiner Form zugestanden werden müsse. Daher brachte er in Vorschlag: „Es solle jeder, der das Bürgerrecht auf Sachsenboden erlange, dem Munizipalgesetz sich fügen, den Ortsbehörden sich unterwerfen, die Steuern zahlen und keine Vorrechte beanspruchen, daß sie die gesetzliche Ordnung stören könnten.“ Der siebenbürgische Landtag 1795 war hiermit einverstanden und damit ward diese Sache doch endlich zu Ende geführt. Doch gerade die, die s.Z. am hitzigsten für die Einführung der Gleichberechtigung auf Sachsenboden eintraten, die ungarischen Edelleute, haben von diesem recht den geringsten Gebrauch gemacht!

~~~o~~~

partea stângă: Palatul Toldalagi ilustrație din cap. „Volksfremde Bürger“ // „Cetățeni străini“
mijloc: coperta interioară a carții „Vom alte Hermannstadt” 3. Folge // „Despre vechiul Sibiu” vol. 3
partea dreaptă: Fleischergasse // str. Măcelarilor Sibiu – detaliu din litografia lui Joseph Hoegg 1850

Palatul Toldalagi (Tholdalaghy) se afla de pe strada Măcelarilor (Mitropoliei) // Fleischergasse în Sibiu.
Clădirea cunoscută sub denumirea de Palatul Toldalagi (Tholdalaghy) a fost ridicată de consilierul Ladislaus von Türi / László Türi (Türy), după ce acesta a dobândit cetățenia orașului Sibiu la sfârșitul sec al 18-lea. Casa consilierul Türi a fost moștenită de nepotul acestuia, contele Sigismund Toldalagi / Zsigmond Tholdalaghy (Toldolagy) în anul 1826.
Episcopul Andrei Șaguna a cumpărat din banii proprii clădirea în anul 1864(*). În această clădire a funcționat în perioada anilor 1864-1913 Seminarului Teologic și pedagogic „Andreian” al Arhidiecezei Ortodoxe Române din Transilvania.

De la cronicarul sibian Emil Sigerus aflam că această clădire a fost folosita ca spital militar înainte de a fi cumpărată de episcopul Andrei Șaguna.
„Casa mare a contelui Toldalagi de pe str. Măcelarilor a servit multă vreme ca spital militar, înainte de a fi dobândită de episcopul gr.-or. cu scopul de a înființa acolo un seminar teologic gr.-or. [gr.-or. Archidiecesan Seminar]”. // „Das große gräflich Toldalagische Haus în der Fleischergasse diente längere Zeit als Militärspital, ward dann von dem gr.-or. Bischof erworben und darin das gr.-or. Priesterseminar errichtet.”

În cartea de adrese din 1873 Palatului Tordalagi apare la adresa str. Fleischergasse / Măcelarilor 24 (nr.15 ante 1872). Palatul Toldalagi a fost demolat 1913 împreună cu clădirile de la nr. 26 (17) și 28 (18). Pe cele trei parcele s-a construit în 1913-1914 clădirea Institutului Teologic Andrei Şaguna. Clădirea în stil neobrâncovenesc a fost ridicată de firma Duşoiu şi Leuca din Braşov.

Mulțumim dlui Marian Bozdoc pentru umătoarele informații interesante: „Clădirea a fost folosită de armată la jumătatea sec. XIX, dar apare și ca sediul comandamentului pieței (Militär-Platz Commando). Posibil să fi fost o extensie a spitalului militar, care la vremea respectivă funcționa la Cazarma Kempel. Casa era de vânzare în vara anului 1844. Este cumpărată de Ioan Aaron și de la urmașii acestuia o cumpără Andrei Șaguna. Anul când intră în posesia lui Șaguna este diferit în funcție de sursă: unele indică anul 1853, altele 1858, altele 1864(*). Cert este că în 1864 Seminarul lui Șaguna este mutat aici.”

Clădirea și curtea Palatului Toldalagi (Tholdalaghy). Două ilustrații din cartea cronicarului Emil Sigerus: Vom alten Hermannstadt (3. Folge) // Despre vechiul Sibiu (vol. 3).

În această fotografie rară se vede izvorul (Quelle) lângă Casa de cură din Păltiniș. Fotografia realizată de notarul sibian Theis Gustav a fost publicată de Asociația Carpatine S.K.V. // Siebenbuergischer Karpathenverein în anuarul XXI tipărit 1901 la tipografia Josef Drotleff din Sibiu. În 10 iunie 2022 s-au împlinit 128 de ani de la inaugurarea Casei de cură Păltiniș (”Kurhaus auf der Hohen Rinne”). Ilustrație din colecția H. Wolff.

Theis Gustav – senator și viceprimar al orașului Sibiu – a fost cel care a propus și înființat împreună cu renumitul fotograf sibian Emil Fischer și Guido von Kováts, Béla Hanák, Hermann Wagner în data de 17 noiembrie 1904 Fotoclubul Sibiu // Photoklub Hermannstadt.

Fotografii realizate pe terasa clădirii cunoscută sub denumirea de Casa de Cură Păltiniș // Kurhaus Hohen Rinne. Pe fațada clădirii se distinge firma inscripționată cu textul: „Siebenbürgischer Karpathen – Verein” // Asociația Carpatină Ardeleană. (Ilustrații din arhiva grupului Alt-Hermannstadt)

„La 10 iunie 1894 Asociația Carpatină Ardeleană S.K.V. a inaugurat în munții din preajma Sibiului, pe un teren al comunei Cristian, prima Casă de Cură în climat de înălțime din Carpați – ”Kurhaus auf der Hohen Rinne”. Casa Turiștilor (1895), Căminul Medicilor (1898), Sanatoriul Militar (1898, cu extinderi în 1929 și 1939-1943), Schitul Păltiniș (1928), casele de vacanță ale unor persoane private construite în anii 1932-1944 și Casa Învățătorilor (1947) s-au adăugat în timp, conducând la dezvoltarea celei mai frumoase stațiuni de altitudine din Munții Carpați, numită de sași ”Hohe Rinne”, iar de români ”Păltiniș”.

Mari personalități, în principal din comunitatea sașilor, au contribuit la înființarea stațiunii în 1892-1894 și apoi la dezvoltarea ei în primii săi ani – Carl Conradt, Julius Pildner von Steinburg, Robert Gutt, Gustav Conrad, Gustav Kiszling, Andreas Berger, August Roland von Spiess, Karl Ungar, Gustav Lindner, Josef Georg Konnerth. Proiectate de inspectorul forestier Gustav Conrad, ridicate de specialiști români în construcții din lemn conduși de meșterul rășinărean Șerban Cruciat, primele clădiri de la Kurhaus ”Hohe Rinne” au adus în Munții Cibinului frumoasa arhitectură alpină tiroleză a acelei vremi.

Un rol important în dezvoltarea interbelică a stațiunii l-au avut Mitropolitul ortodox al Ardealului – Nicolae Bălan (ctitor al Schitului Păltiniș), generalii Henri Cihoski și Ioan Ilcușu (inițiatori ai extinderilor Sanatoriului Militar), primarul Sibiului Eugen Piso (cel care a aplicat Reforma Agrară la Păltiniș, oferind loturi pentru construcție unor personalități sibiene), promotorul cooperației ardelene Ioan Ciolan (inițiatorul Casei Învățătorilor). Dr-ul Karl Ziegler, soția sa, Margarethe și cei trei copii ai lor, familia Episcopului luteran Friedrich Mueller-Langenthal, guvernatorul B.N.R. Ion I. Lapedatu, campionul de schi Rolf Speck și familia sa, familiile industriașilor sibieni Viktor Hess și Leonhard Pantle, Emilia Rațiu, fiică a liderului memorandist, dr-ul Ioan Ittu, prefecții Nicolae Regman și Coriolan Ștefan, Erna Bedeus von Scharberg, Geza von Jakots, notarul Lionel Blaga, avocatul Liviu Turcu și nu în ultimul rând credinciosul intendent timp de o jumătate de secol al Casei de Cură – Michael Zeck (”Misch”) au marcat istoria stațiunii în perioada ei interbelică. Familii destoinice de cabanieri – Johann Renten, Adalbert Colceriu, Holzinger, au sfințit an de an locul prin munca și corectitudinea lor.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, preluând prin licitație de la comuna Cristian concesiunea primelor clădiri ridicate la Păltiniș, Universitatea ”Regele Ferdinand I” din Cluj, refugiată la Sibiu după dictatul de la Viena, a scris foarte frumoase file în istoria stațiunii, înființând Căminul de Munte Păltiniș și dezvoltându-l prin strădania unor mari personalități ca rectorul Iuliu Hațieganu, prorectorul Ioan Lupaș, profesorii Leon Daniello, Aurelian Ionașcu, Ioachim Crăciun, Ion Gavrilă. Denumiri precum Izvorul ”Dorul Clujului” și ”Calea studenților” au rămas și azi relicve ale acelor vremuri de bejanie ale studenților clujeni în munții lui Octavian Goga.

Naționalizările comuniste și abuzuri de tot felul au făcut ca stațiunea să decadă până pe la jumătatea anilor 1950. Ulterior, dragostea pentru munte, pentru sporturile de iarnă și pentru drumețiile verii, a readus Păltinișul la nivelul unei micuțe dar foarte iubite stațiuni montane unde mii și mii de oameni au putut să-și caute sănătatea, bucuria și un strop de libertate. Mari personalități culturale ca Lucian Blaga și Constantin Noica au înnobilat stațiunea prin prezența și creația lor.

Jaful post-decembrist, problemele legate de statutul proprietății și debusolarea generală în materie de turism au aruncat o vreme stațiunea pe toboganul decăderii.

Salvarea clădirilor Casei de Cură Păltiniș, cele mai vechi cabane turistice din Carpați, prin declararea lor Monument Istoric în 1997 ca urmare a unei acțiuni pe care am inițiat-o la Cluj, cu participarea Forumului Democrat German, a mai conservat ceva din farmecul de altădată al celei considerată cândva cea mai frumoasă stațiune montană de la răsărit de Karlovy Vary.“

Text: MIRCEA DRAGOTEANU „A fost odată Hohe Rinne“.