• Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Tuchfabrik Gromen & Herbert” Hermannstadt // „Fabrica de Postav Gromen & Herbert Sibiu”

    În această ilustrație frumoasă se vede Fabrica de Postav // Tuchfabrik GROMEN & HERBERT. Fabrica se afla pe str. Abatorului colț cu str. Târgul Fânului. După naționalizare a devenit Fabrica de stofe LIBERTATEA. În cartea de adrese din 1933 găsim fabrica Gromen & Herbert la adresa: Schlachthausgasse 5-11 (strada Abatorului 5-11).

    La marginea dreaptă recunoaștem silueta Bisericii Ursulinelor // Ursulinenkirche. În partea dreaptă/ jos se vede un mic părculeț, amenajat în anul 1906 de Asociaţia pentru înfrumuseţarea Oraşului // Stadtverschönerungs-Verein. Pe locul respectiv se afla Piața Fânului // Heuplatz.
    Calea ferată industrială lângă râul Cibin pornea la Gara Mare, ocolea fabrica AMYLON și se oprea la fabrica RIEGER (Independența), dupa ce traversa strada Ocnei (Burger Gasse) în zona podului de piatră numit Podul de la Poarta Ocnei (Burgertorbrücke). O ramificație ducea inițial la fabrica Wagner, devenita tot Rieger (Independența). În depărtare se vede Dealul Gușteriței (Hammersdorfer Berg). Ilustrații din arhiva grupului Alt-Hermannstadt.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Hermannstadt ~ Burgertorbrücke“ // „Sibiu ~ Podul de la Poarta Burger/ Ocnei“

    Carte poștală tip LEVELEZÖ-LAP pusă în vânzare la libraria sibiana Karl Graef, Buchhandlung.
    Din cartea lui Emil Sigerus Cronica orașului Sibiu 1100-1929 // Chronik der Stadt Hermannstadt 1100-1929 aflăm că la data de 20 Iunie 1908 noul pod din piatră peste Cibin din fața Poarții Burger/ Ocnei a fost predat circulației… „Die neue Zibinsbrücke vor dem Burgertor wird dem Verkehr übergeben.”

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-06-24

    Cisnădie – Heltau

    Am traversat atât de des orășelul acesta, în fuga mașinii, iarna, când luminițele de Crăciun îl fac să pară o bomboană învelită în staniol, prin ploi triste de toamnă ori primăvara, când pare trist și gol, sub dogoarea verii, învăluit în lumină și multe flori. Un orășel cochet și curat, să-l cuprinzi într-o batistă. Pe vremuri, când Fabrica de covoare lucra non-stop, colcăia de nuri și tinerețe. I se spunea în fel și chip, o pepinieră de corpuri tinere și puternice. Frumoase.
    Treburi administrative m-au transformat, pentru câteva ore, în turist. L-am bătut cu piciorul-nu e greu și nici mult – zeci de minute. Câini mici traversând de-o parte și alta a trotuarului, fântâna arteziană cu șprițul ei regulat, statuia lui Mihai Viteazul la mare modă și nefirească în peisaj, farmacii, terase goale, viață ascunsă în spatele porților înalte. Cafenele cu nume de „Insomnia”, „Euforia” creează, pentru o clipă, sentimentul că te afli într-o metropolă ce colcăie de viață și distracție nocturnă.
    Pitit aproape de Piață și lipit de Poliția locală, se găsește un magazin „universal”, ca o peșteră a lui Ali Baba, așa cum am văzut prin shuckurile Orientale. Acolo domnește Vlada, cu plete albe pe umeri, cu puternic accent moldovenesc și foarte suspicioasă la apariția mea. Nu mi-a permis să fotografiez, ca nu cumva să o spun la Poliția din vecini, dar mi-a oferit pe loc câteva leacuri pe bază de frunze de ceapă, sub privirea protectoare a soțului personal, bărbat cu plete eminesciene și privire de poet exilat între jucării, bidoane, mături și alte mărunțișuri, toate învelite protector în pungi de plastic.
    Pe strada principală, magazinele stau cu ușile deschise. Bluze înflorate și rochii de vară turcești, se decolorează trist, în soare. Un deja vu, de prin anii ’90. Rar mai auzi săsește. Doar pe la Primărie, câte un sas venit să plătească impozitul pe grădină, dintre cei care au mai păstrat un picior în țară și nu s-au desprins cu totul, din nostalgie, ori alte motive personale, străine mie.
    Doar barza, singura din oraș, se întoarce punctual, în fiecare an, indiferentă și conștiinciosă la același cuib, din centru.
    În spatele porților colorate, viața se scurge în rutina zilelor și nopților, închisă ochilor străini și curioși. Casele au rămas, încă, neschimbate și mute.

    Adriana Moscicki

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Volksfremde Bürger“ // „Cetățeni străini“ ~ Emil Sigerus 1928

    Cronicarul Emil Sigerus, etnograf, colecționar, istoric și scriitor sas din Sibiu, dedică în cartea publicata 1928 „Vom alte Hermannstadt” // „Despre vechiul Sibiu” un capitol întreg – intitulat „Volksfremde Bürger“ // „Cetățeni străini“ (Cetățeni de populație străină) – situației social-politice din Sibiu înainte și după promulgarea Rescriptului asupra concivilității şi Edictului de toleranţă religioasă, emise de împăratul Iosif al II-lea în 4 iunie 1781.
    În urma introducerii Rescriptul de concivilitate şi Edictul de toleranţă religioasă orașul Sibiu și-a deschis porţile și pentru cetățeni de altă naţionalitate. Începând din 1781 persoane de etnie străină primeau dreptul de cetățenie în oraș prin depunerea jurământului în urma căruia puteau deține proprietăți imobiliare și terenuri situate intra muros – drept deținut între 1541 și 1781 doar de membrii comunitații săsești.

    La pag. 113/114 aflăm amănunte interesante despre primele persoane care au primit cetățenia orașului Sibiu în urma introducerii Rescriptului de concivilitate şi Edictului de toleranţă religioasă emise 1781:
    Cei doi Bogdanfi [este vorba de doi comercianți armeni: Gregor și Christoph Bogdanfi] au fost primii cetățeni străini care au dobândit, prin depunerea jurământului, cetățenia sibiană la 12 decembrie 1781. În luna martie a anului următor [1782], comercianții greci Johann și Carl Bardan au devenit cetățeni sibieni, la fel și comerciantul de mercerie Franz Bordoli din Como „în milaneză”. În anul următor [1783] armenii G. Issekutz și M. Patruban, grecul Joh. Esinge, românul Radul Stoica și italianul Josef Bordoli „cafegiu din Milano” s-au înregistrat pentru depunerea jurământul cu scopul de a obține cetățenia orașului Sibiu…” (În textul orignal Emil Sigerus folosește transcrierea germană a numelor străine!)

    Radul Stoica, după Sigerus primul cetățean român care a primit cetățenia orașului Sibiu, este una și aceeași persoană cu Răduţ Stoica, comerciantul care a încheiat cu membrii Companiei sibiene în anul 1797 un contract „de închiriere şi vânzare, potrivit căruia Compania grecească putea clădi pe numele ei un locaş de cult propriu, precum şi o şcoală şi case de locuit pentru deservenţii celor două instituţii”. (Tradus de Pr. Dr. Teodor Bodogae, „Câteva momente mai importante din trecutul Catedralei Mitropolitane din Sibiu”, în MA, nr. 5/1987, p. 98.). Era vorba de imobilul cu numărul 99, din strada Măcelarilor numărul 39 (azi Mitropoliei 35).
    Răduţ Stoica cumparase între 1783-1797 două clădiri situate pe str. Măcelarilor/ Mitropoliei – casa lui Andreas Binder și casa văduvei Waldhutter (sursa: M.B.).
    Parcela vândută de Răduț Stoica în anul 1797 Companiei grecești pentru ridicarea bisericii poate fi localizată în planul orașului Sibiu întocmit 1875 și copiat/ completat de Johann Böbel 1882/83. Planul din 1875 a fost realizat cu ocazia schimbării numerotării străzilor sibiene în anul 1872. Înainte de 1872 străzile sibiene aveau numerotare continuă cu numere pare și impare pe aceeași latură. După introducerea numerotării „noi” în anul 1872 străzile orașului Sibiu au primit lature cu numere pare și lature cu numere impare.

    Textul original în limba germană transcris din capitolul „Volksfremde Bürger“ // „Cetățeni străini“ (pag. 105-116)

    ~~~o~~~

    Volksfremde Bürger

    Eines der wichtigsten Sonderrechte, das den Sachsen bei ihrer Einwanderung von den ungarischen Königen verliehen wurde, war das ausschließliche Besitzrecht auf den ihnen zugewiesenen Boden. Dieses Recht ward auch immer wieder gerade von den einsichtsvollsten und bedeutendsten ungarischen Königen bestätigt, ja sogar erweitert. Demnach gestatteten die Sachsen keinem Fremdnationalen die Erwerbung irgendwelchen unbeweglichen Besitzes auf dem sächsischen Königsboden. Mit unerschütterlicher Ausdauer haben sie dieses Recht durch all‘ die Jahrhunderte verteidigt. Vor allem war es Hermannstadt, das darüber wachte und ohne Ansehung der Personen keinem Nichtsachsen oder Nichtdeutschen die Erwerbung von Grund oder Haus innerhalb seines Gebietes gestattete. Ebenso wachten die Zünfte darüber, daß kein Fremdnationaler in ihr Handwerk, ihre Werkstatt einstand. Der Rat der Stadt entschied den 5. Februar 1549, daß kein Ungar in Zukunft eintreten dürfe und 1541 beschloß „der ehrbare Rat und die ganze ehrbare Gemeinde einmütiglich: es soll jeder Nachbarhann samt der Nachbarschaft Achtung geben, daß keine auswelzige Nation, es sei Razen, Walachen, Ungarn, Horvaten, Walonen, Spanier, Franzosen, Polaken oder dergleichen zu keinem Hauskauf gelassen werden. Und dieweil neben dem Verboth des Häuserkauf sich was anders einreißen kann, mit Verlobung oder Vermischung zweyer Personen in zweyerlei Nation, einheimischer und auswelziger, derohalber, so sich solche zutrug, soll mit der Erbschaft keine Anerbung oder Anheyratung gelten; ja vielmehr sollen dieselben der Vereinigung halber gestraft, und zur Stadt hinaus und aus dem Stuhl gewiesen werden“. Das geschah, wie in dem Ratsprotokoll bemerkt wird, „nicht aus Neid oder Verachtung, sondern um der Erhaltung des gemeinen Friedens willen“. Als 1600 der österreichische General Basta in Namen des Kaisers die Stadt besetzt, erkannte er es für „billig“ an, daß die Deutschen hie das ausschließliche Bürgerrecht haben sollen. Die bereits hier ansässigen Fremden mögen ihre Kinder in der deutschen Sprache erziehen lassen.

    Der Kampf gegen dieses Sonderrecht hat der ungarische Adel schon frühzeitig begonnen. Er forderte immer aufs neue die Gleichberechtigung auf sächsischem Boden. Doch die Sachsen wußten all‘ diese Angriffe auf ihr altes, verbrieftes Recht abzuwehren.

    Oft und oft in der Türkenzeit hat sich der ungarische Adel hinter die festen Mauern der sächsischen Städte geflüchtet und fand dort gastliche Aufnahme. Es schien ihm aber geraten, diesen Aufenthalt in der Stadt nicht nur vom Wohlwollen der Bürgerschaft abhängig zu machen, sondern als Besitzer eines eigenen Heims das Recht auf den Schutz der Stadtmauern zu erwerben. Doch dieser Begehrlichkeit wußten die Sachsen stets einen Riegel vorzuschieben!

    Gab es Krieg im Lande, suchten die Magnaten um Schutz in der Stadt an, dann mußten sie sich verpflichten, sich während ihrem Aufenthalt innerhalb der Ringmauern dem sächsischen Rechte zu fügen.

    So war es auch 1659. Rakoczi zog raubend und brennend durch das Land. Da bat der Fürst Barcsai den Hermannstädter Rat, sich mit seinen Getreuen in die Stadt flüchten zu können, da es „einen sicheren Ort als diese Stadt nicht gibt!“ Die Stadt erklärte sich zu seiner Aufnahme und einer türkischen Besatzung bereit, aber sie stellte Bedingungen. Vor allem wünschte sie, „daß die einheimischen Anhänger von Eurer Gnade im falle der Not zu ihrem eignen Unterhalt selbst die Mittel haben sollen, damit durch sie Euer Gnaden Besatzung keinen Mangel leide. Wir erwarten auch, daß Euer Hoheit während der Zeit des Aufenthaltes in unserer Stadt alle Anordnungen so treffen werden, daß weder von den Einheimischen, noch von der Besatzung unsere Privilegien und Gebräuche in irgendeiner Weise gefährdet werden“. Auch solle niemand zur unentgeltlichen Bewirtung gezwungen werden. Der Fürst sagte all dies zu und die ihn begleitenden Magnaten sandten folgenden Sicherheitsschein dem Magistrat: „Wir unterfertigten Personen als diejenigen, welche mit unserem gnädigen Herrn, dem Fürst von Siebenbürgen Achatius Barcsai, jetzt in die Stadt Hermannstadt hinein gehen wollen, verpflichten durch diesen unseren Brief bei unserem Gewissen, daß wir Eure Privilegien und Gebräuche in keinem Teile verletzen wollen, die unter Eurem Schutze Lebenden zu unserer unentgeltlichen Bewirtung nicht zwingen, sondern bei jeder Gelegenheit unsere Lebensbedürfnisse mit barem Geld zahlen wollen und auch in allen anderen Dingen, welche sich auf die Treue gegen die Pforte und die Erhaltung des Landes Siebenbürgen beziehen, in einem Sinne mit Euch handeln wollen. Zur Aufrechthaltung alles dessen verpflichten wir uns in gutem christlichen Glauben. Blasendorf den 16. Dezember 1659.“

    25 ungarische Edelleute unterfertigten dieses Schriftstück und drückten ihr Siegel darauf. Selbst der Kanzler Johann Bethlen mußte sich zu einem ähnlichen Schriftstück bequemen, worin er beschwor, eines Sinnes mit dem Stadtrat seien zu wollen und ohne dessen Wissen und Willen keinerlei Unterhandlungen mit dem Feinde zu führen.

    Nun erst öffneten sich für den Fürsten die Stadttore und den 18. Dezember 1659 zog er mit großem Gefolge und 1500 Janitscharen in die Stadt. „Der Fürst“, schreibt der nachmalige Stadtpfarrer Johann Graffius, „ist von unserer Obrigkeit stattlich empfangen worden. Man hat auf den Bastein und Türmen brav Feuer gegeben“. Auch an einem Ehrentrunk ließ es der Rat nicht fehlen; acht 40 Eimerfässer Wein wurden den unwillkommennen Gästen dargebracht. Die Türken wurden in der Unterstadt einquartiert; ihr Pascha „ein feiner, hübscher Mann“ wohnte auf dem Weinanger; dort erlag er am 19. Mai des nächsten Jahres der Grippe.

    Den 3. Jänner 1660 begann Rakoczi die Stadt zu umschließen. Die ungarischen Edelleute mußten, gleich den Bürgern und den Türken an der Stadtverteidigung teilnehmen. Mitte Mai hob Rakoczi, der von dem Herannahen eines türkischen Heeres Kunde bekam, die Belagerung auf. Den 28. Mai 1660 verließ dann Fürst Barcsai mit den Magnaten und Türken die Stadt.

    Die Chronisten jener Tage erzählen von manchen Streitigkeiten zwischen der Bürgerschaft und den Magnaten. So ist es begreiflich, daß die Hermannstädter auch weiterhin strenge darauf sahen, daß kein Fremdnationaler bleibend in der Stadt sich niederließ.

    Es ist kaum mehr, als ein Fall bekannt, daß es einem Volksfremden, also Nichtdeutschen gelang, sich Grund in der Stadt zu erwerben und ein Haus zu erbauen. Eben dieser Fall trat 1777 ein, als in diesem Jahre der Hofkriegsrat dem Obristwachtmeister Josef Theseo ein großes Grundstück innerhalb der aufgelassenen Zitadelle übergab, um dort ein Haus zu bauen. Der Magistrat protestierte dagegen, daß dieser „nicht grundfähige Wällische“ baue. Aber Macht geht vor Recht. Theseo baute. Es möge ihm dazu auch seine Freimaurerbrüder verholfen haben (s.I,S.26).

    Die ungarischen Edelleute kamen immer wieder darauf zurück, sich Eingang in die sächsischen Städte zu erwirken. Dabei hatten sie es vornehmlich auf Hermannstadt abgesehen. Nicht bloß seiner vortrefflichen Befestigungswerke wegen, wollten sie sich dort Häuser erwerben. Seit Siebenbürgen unter Habsburgers Zepter stand, befand sich in Hermannstadt, der Hauptstadt, die höchsten Ämter des Landes. Die Stadt war der Sitz des kommandierenden Generals. In der höchsten zivilen Behörde, dem Landesgubernium, waren als Räte vorherrschend ungarische Edelleute angestellt. Diese mußten in Miete wohnen und diese Mietwohnungen waren meist so beschränkt, daß die reichen Magnaten da nicht den gewohnten Luxus entfalten konnten. Sie mußten sich eben einschränken, was ihnen aber ebenso unbequem als ungewohnt war. So kam es denn, daß der ungarische Adel bei den siebenbürgischen Landtagen immerfort wieder auf die Einführung der Konzivilität, d. h. das Recht auch Fremdnationalen Grundbesitz auf freiem Sachsenboden zu erwerben, zurückkam. Um diesem ein Ende zu machen, sandten die Sachsen eine Deputation an die Kaiserin. Am 23. März 1753 entschied Maria Theresia zugunsten der Sachsen. „Angesichts der feierlichen Verträge müsse sie sich wundern, wie die Frage überhaupt in Zweifel gezogen werden könne.“ Aber damit war diese Angelegenheit noch nicht aus der Welt geschaffen. 1776 begann der Leiter der Hofkanzlei Graf Kornis, dem es nicht gelungen war, einen Garten vor dem Elisabethtor in seine Besitz zu bringen, der Kaiserin Vorstellungen zu machen über den Wert der Konzivilität und ließ, als schlauer Staatsmann, auch durchleuchten, daß dadurch die Ausbreitung der katholischen Religion gefördert werde. So verlockend das Letztere für die Kaiserin auch gewesen sein mag, übergab sie dennoch den Antrag Kornis zur Begutachtung an Brukenthal weiter. „Brukenthals Vortrag an die Kaiserin war eine Staatsschrift ersten Ranges, kühl, scharf, überlegen, nur zuweilen klang der warme Ton für sein Volk aus den klaren Sätzen vernehmlich heraus.“ 21). Maria Theresia entschied gegen Kornis!

    Doch kaum ein Jahr nach dem Tode der großen Kaiserin ward diesem jahrhundertelangen Streit von Kaiser Josef II. ein ganz unerwartetes Ende bereitet. Wornach durch all‘ die lange Zeit der ungarische Adel vergebliche strebte, das brachte die eine Entschließung von 4. Juli 1781 des Kaisers zuwege. Er befahl damit die Einführung der Konzivilität. Das war ein Donnerschlag, der in Hermannstadt die größte Bestürzung hervorbrachte! Welchen Eindruck diese k. Entschließung auf die Hermannstädter machte, läßt sich aus einem Brief Johann Theodor von Herrmann, der zu jener Zeit Gubernialregistrator in Hermannstadt war, ersehen. „Mit voriger Post“, schreibt er, „kam hier die letzte Allerhöchste Entschließung an, datiert vom 4. Juli aus Brüssel, die wichtigste und bedenklichste, welche in den 500 Jahren seit dem wir unseren freien Königsboden bewohnen, vom Throne herabgekommen ist. Seither schlagen sich in mir die Gedanken wie Wasserwogen. Stundenweise finde ich manche schöne und menschenwürdige Ansicht in der Sache, wenn sie im ganzen betrachtet wird, aber bald überschwemmt mich wieder ein anderes Heer, von den bängsten Vorstellungen, von Bildern, die mich ganz beklemmt machen und beinahe den Ausruf des Herrn Gubernialrats von Hannenheim mir abringen, der, wie ich ihm die erste Nachricht von der Resolution mitteilte, ganz kläglich ausrief: ,Nun wünsche ich von Herzen nicht zu leben.‘ Wahrscheinlicherweis werden in 40-50 Jahren kaum noch Spuren von der alten Sächsischen Nation angetroffen werden. Kronstadt wird eine walachische Stadt, Mediasch eine armenische, Hermannstadt eine Gemisch von beiden werden. Schon haben sich hier auf einmal drei Issekutzische Handlungsbediente gemeldet, die Häuser kaufen wollen. Wie es bei diesen Umständen zuletzt auch um die Religion aussehen wird, das stehe bei Gott, zumal da es mir mit dem Klerus aus zu sein scheint …“

    So schwarz sah man damals! Der Untergang der sächsischen Nation schien mit dieser schreckenerregenden k. Entschließung besiegelt zu sein! Man wollte voraussehen, daß aus den freien Sachsen „ein träges Sklavenvolk und aus einer deutschen Nation ein wildes, buntscheckiges Gemisch von allerhand Nationen ohne Vaterlandsliebe, ohne Nationalcharakter und Kultur“ werde. Wie Michael von Heydendorff schreibt, brachte dieser Erlaß „ein sonderbare bisher in diesem Vaterlande zu unsern Zeiten unerhörte Wirkung und Veränderung der Gemüter hervor, die in der Geschichte Siebenbürgens wenig oder vielleicht gar nicht ihresgleichen haben mag“.

    Natürlich ging die Kunde von diesem kaiselichen Schlag gegen die sächsische Nation wie ein Lauffeuer durch die Stadt und war den Magistratsherrn längst bekannt, als am 26. September 1781 das hohe Landesgubernium den k. Erlaß dem Magistrat übersandte. Für den nächsten Tag berief der Bürgermeister eine Sitzung ein, in der es wohl lebhaft zugegangen sein mag. Eine gewisse Ratlosigkeit griff um sich und schließlich „wird resolviret an ein hochl. Landesgubernium eine untertänigste Vorstellung und Bitte gelangen zu lassen dem Magistrat zu gestatten, daß selbiger die Publikation dieser allerhöchsten Resolution bis zum nächstkünftigen National-Konflux verschieben zu dürfen“. Aber schon den nächsten Tag erfolgte die abschlägige Antwort des Guberniums, „Der allerhöchste Befehl wegen einzuführender Konzivilität sei positiv und stehe also nicht in der Macht der Guberniums hierinnenfalls eine Frist zu gestatten. Der Magistrat werde also vermahnet, umsomehr seine Schuldigkeit zu tun, als die Publikation der allerhöchsten Resolution bis Dato schon hätte vollzogen werden sollen“. So wurde denn am 6. Oktober der versammelten Kommunität „die allerhöchste Resolution verlesen, explizier und der Comunität bedeutet, sich dieser allerhöchsten Resolution in vorkommenden Fällen gehorsamlich zu fügen; auch wird beschlossen, solche auch mittels gedruckter Zettel in Stadt und Stuhl bekannt zu machen“.

    Es war eine Zeit voller Trauer, denn jeder sah das nahe Ende der sächsischen Nation. Aber „dieses Gesetz, welches seither in ununterbrochener Geltung gewesen ist, hat die befürchteten verderblichen Wirkungen für das sächsische Volk nicht gaben … Vor allem hatte der Adel in den seitherigen ruhigen, von keinem inneren Krieg gestörten Zeiten kein Interesse mehr, sich in den festen sächsischen Städten anzukaufen, um in Fällen der Not einen Zufluchtsort zu haben … Die Städte hatten ihre ehemalige Bedeutung eingebüßt … Andererseits hatte das städtische, kleinbürgerliche und dazu deutsche Leben für den Adel keinen Reiz … Auch hatten die Sachsen jedenfalls ihre eigene Widerstandskraft unterschätzt“.22)

    Indessen hatte Hermannstadt seine „ehemalige hohe Bedeutung” damals noch nicht eingebüßt. Noch war es die Hauptstadt des Landes und so kam es, daß eine ganze reihe von Magnaten das Bürgerrecht erwarben, um ungestört in den Besitz von Häusern zu gelangen.

    1783 ward Graf Alexius Kendeffi Bürger der Stadt; ihm folgten dann 1785 die Grafen Sigismund Tholdi, Joh. Lazar, Nicolaus Miko, Georg Bethlen, Baron Franz Banffi, Baronin Nalaczi, Gräfin G. Bethlen; 1786 Baron Simon Kemeny; 1787 Baron Anton Horvath, Graf Franz Miko, Graf Kun; 1788 Graf Koloman Miko, Graf Ludwig Teleki, Baron Ladislaus Banffi: 1789 Bischof Graf Batthyani. Noch am 8. Mai 1815 wird bei dem Baron Radak auf der Wiese „großer Aldomasch getrunken”.

    Meist waren es hohe Gubernialbeamte, die nach Hausbesitz strebten, um der Enge der Mietswohnung zu entfliehen und im eigenen Heim ihre gewohnte Prachtliebe zu entfalten. So entstanden eine Reihe schöner Häuser, die der Stadt zur Zierde gereichten. In der Fleischergasse ließ 1787 Gräfin Gergely ihr kleines Palais aufführen, dessen Gassenseite mit einem, von steinernen Statuen getragenen Erker geschmückt war. In derselben Gasse erbaute der reiche Hofrat Ladislaus von Türi ein schönen, zweistöckiges Haus, das er 1826 seinem Neffen Graf Sigis. Toldalagi hinterließ. Ferner erwarben hier Graf Franz Banffi und Gräfin Kendeffi Hausbesitz.

    In der Heltauergasse ließen sich die Grafen Georg Bethlen, Ludwig Teleki und Miko, sowie Baron Nalanczi nieder. Die Nachbarschaft der Sporergasse zählte zu ihren Mitgliedern die Grafen Ladislaus Banffi, Miko, Toldi, Szekely, Baron Anton Horvath.

    Auf der Kleinen Erde kauften sich Michael von Oroß und Gräfin Harauncour an und auf dem Kleinen Ring Graf Lazar, Graf Batthyani, Gräfin Kendeffi und Johann von Wassi. Mit Schluß des 18. Jahrhunderts hatten also die ungarische Edelleute eine ganz stattliche Anzahl von Häusern in ihrem Besitz. 23)

    Da sich unter den Magnaten stets viele zur reformierten Kirche bekannten, so wollten sie bereits 1735 ein reformiertes Gotteshaus in der Stadt errichten. Doch der Magistrat lehnte damals das Ansuchen der Ungarn ab, weil sie sich in der Stadt nicht „festsetzen” dürften, sondern nur „geduldet” sein. Jetzt, 1784 mußte die Erlaubnis zu einem solchen Kirchenbau gegeben werden und als diese Kirche in der Fleischergasse fertig stand, kam die reformierte Kirchengemeinde darum ein, die Gasse, die neben der Kirche aus der Heltauergasse hinführte, zu verlegen, um an der Kirche das Pfarrhaus bauen zu können. Auch dazu ward die Bewilligung erteilt mit der Bedingung, daß die ganzen diesbezüglichen Kosten von der Bittstellerin zu tragen sein. Damals ward das enge Gäßchen angelegt, daß die Fleischergasse mit der Brukenthalgasse verbindet.

    Doch lange währte die ungarische „Überflutung” nicht. Als Hermannstadt seines Ranges als Landeshauptstadt entkleidet wurde, das Gubernium und die die anderen hohen Zivilämter nach Klausenburg übersiedelten, da verloren die ungarische Edelleute all‘ ihr Interesse an ihrem, so lange her ersehnten Hermannstädter Hausbesitz, welcher nun zum größten Teil wieder von Sachsen angekauft wurde. Das Haus „zu den steinernen Jungfrauen” in der Fleischergasse kam an die Familie von Sachsenheim. Nach dem Brande dieses Hauses 1849 wurde der Erker nicht wieder aufgebaut und bloß ein Balkon, der in keinem Verhältnis zu den großen steinernen Jungfrauen steht, an die Fassade des Hauses angebracht. Das große gräflich Toldalagische Haus in der Fleischergasse diente längere Zeit als Militärspital, ward dann von dem gr.-or. Bischof erworben und darin das gr.-or. Priesterseminar errichtet. Graf Miko verkaufte sein Haus in der Heltauergasse Nr. 137 (jetzt Nr. 20) 1827 um 9000 Gulden an Dr. Friedrich Artzt. Ebenso schnell, wie dieser ungarische Häuserbesitz entstanden war, verschwand er auch wieder. Bereits im ersten Viertel des 19. Jahrhundert konnten die Häuser, die noch im Besitz der Magnaten sich befanden, an den Fingern einer Hand aufgezählt werden.

    Anders verhielt es sich mit jenem Grundbesitz, der infolge der Einführung der Konzivilität in armenische, griechische und rumänische Hände gelangte.

    Kaum war die Entschließung Kaiser Josefs II. Bekannt gemacht worden. So bewarben sich die armenischen Handelsleute Gregor und Christoph Bogdanfi aus Elisabethstadt um das Bürgerrecht. Schon lange vorher hatten Armenier, bekannt als geriebene Handelsleute, versucht, in der Stadt festen Fuß zu fassen. Sie wurden darin von den ungarischen Gubernialräten unterstützt, die angaben, sie fänden bei Hermannstädter Kaufleuten nicht, was sie für ihren Haushalt benötigten und was ihnen die Armenier beschafften. Der Magistrat wehrte sich und ging schließlich mit seiner Beschwerde an die Kaiserin. Diese aber entschied, das jeder Armenier mit einem vermögen von 6000 Gulden sich in der Stadt niederlassen könne. Die Hermannstädter „Kaufmann-Societät“ protestierte dagegen, aber in einer so „anstößigen Repräsentation“, das das Gubernium sie zu einer Strafe von fl. 7000 verurteilt, die allerdings nach untertänigsten Bitten nachgesehen wird. Nun griff Brukenthal ein. Seinen Vorstellungen gelang es, die Kaiserin zur Rücknahme ihres Erlasses zu bewegen. Auch ein Bulgare, Josef Faroli, der sich auf die dem General Rabutin und dem Hause Habsburg geleisteten Verdienste seines Vaters berief, erhielt von der Kaiserin 1774 die Bewilligung, sich in der Stadt niederzulassen. Der Magistrat machte bei der Kaiserin Vorstellungen dagegen. „Von undenklichen Jahren“, schrieb er, „sei es ein Recht gewesen, das Bürgerrecht nebst denselben anklebigen Freiheiten, Häuser und anderen Grundstücken ankaufen und eigentümlich besitzen zu können, nie jemanden anderes, als lediglich nur solchen Personen conferiret und gestattet worden seie, welche ihr echtes deutsches Herkommen gründlich dartun und beweisen können.“ Die Kaiserin erkannte nun das recht an und wies den Bulgaren ab.

    Die beiden Bogdanfi waren die ersten Fremdnationalen, die am 12. Dezember 1781 das Hermannstädter Bürgerrecht durch Ablegung des Bürgereides erwarben.

    Im März des nächsten Jahres wurden die griechischen Handelsleute Johann und Carl Bardan Bürger, ebenso der Galanteriewarenhändler Franz Bordoli aus Como „im Mailändischen“. Im folgenden Jahr meldeten sich zum Bürgereid die Armenier G. Issekutz und M. Patruban, der Grieche Joh. Esinge, der Rumäne Radul Stoica und der Italiener Josef Bordoli „Coffe-Sieder aus Mailand“. Dann wurden Bewerbungen um das Bürgerrecht dieser Fremdnationalen immer häufiger; die Rumänen ließen sich vorherrschend in den Vorstädten nieder. Schon 1787 wurde ihnen die Erlaubnis zur Erbauung einer Kirche in der Langgasse erteilt. Die griechischen und armenischen Kaufleute suchten sich im Stadtzentrum festzusetzen. Issekutz kaufte das Haus in der Fleischergasse Nr. 5, der Grieche Constantin Pop in der gleichen Gasse Nr. 21, dann das Haus auf dem großen Ring 123 (jetzt 12).

    Sehr lange ließ der erste jüdische Bürger auf sich warten. Den Juden war der Aufenthalt in den Städten des Landes mit Ausnahme von Karlsburg verboten, das Toleranzedikt Kaisers Josef II. nahm von den Juden keine Notiz. Mit dem k. Reskript vom 4. Juli 1781 wurde den Juden nur Karlsburg zum Wohnaufenthalt zugestanden, jedoch mit der Einschränkung, daß nur eingeborene Juden und solche, die wenigstens 30 Jahre in Siebenbürgen sind, von dem angeführten Wohnrecht Gebrauch machen dürfen. Während noch 1781 kein Jude in Hermannstadt und dem Hermannstädter Stuhl sich aufhält, teilt 1798 der Orator der versammelten Kommunität mit, daß Juden, den Landesgesetzen entgegen, sich nicht nur 3 Tage vorübergehen in der Stadt aufhalten, sondern in den Vorstädten sich Jahreswohnungen gemietet hätten. Auf Beschluß der Kommunität werden diese Juden sofort ausgewiesen. Den 13. Juli 1845 wird dem ersten Juden J. Aron aus Bödön das Bürgerrecht erteilt. Er sollte nicht lange allein bleiben! Mit dem ungarischen Insurgentenheer kamen 1849 die Kinder Israels so zahlreich in die Stadt, daß, als sie keine Anstalten trafen, mit den Ungarn auch wieder abzuziehen, die Hermannstädter Bürgerschaft an den Magistrat eine Eingabe um Abschaffung der Juden machte. „Während der kurzen Dauer der ungarischen Regierung“, heißt es in diesem Schriftstück, „haben sich die Juden in unserer Stadt in Mengen eingefunden und zum Nachteil des hiesigen Handelsstandes und der ganzen hiesigen Bevölkerung Handelsgeschäfte aller Art betrieben… da die frühere Ordnung aller Dinge wieder eingeführt sei, wolle der Magistrat die Juden den Ungarn nachschicken“. Und der „Siebenbürger Bote“ knüpft daran folgende Bemerkung: „Wir haben kein Bedürfnis zu einem Ansatz einer künftigen Judenbevölkerung in Hermannstadt oder sonstwo im Sachsenlande. Das mag sehr illiberal klingen; aber wir haben unsere guten gründe dafür. Die vor der magyarischen Plünderung herrschenden Wohlhabenheit des sächsischen Landbauers rührt nicht allein von dem Fleiße und der Sparsamkeit desselben her, sondern auch von dem gesetzlichen verbot der Judenansässigkeit auf Sachsenboden. In ganz Siebenbürgen gibt es überhaupt wenig Juden (zwischen 3-4000), weil das Gesetz nur wenige Orte nennt, an denen es Juden gestattet ist, zu wohnen; Hermannstadt ist nicht darunter!“ Gewaltmittel gegen die zugewanderten Juden wurden nun zwar keine angewendet, aber es verließen viele freiwillig wieder die Stadt. Erst seit dem Ausgleich 1867 entstand eine größere Judengemeinde in Hermannstadt.

    Gegen die Konzivilität wurden von sächsischer Seite noch mancherlei Schritte unternommen. Als Kaiser Josef II. im Juni 1786 zum letztenmal in Hermannstadt weilte, unternahm es der Komes Cloos von Cronenthal dem Kaiser von der Aufhebung der Konzivilität in einer Audienz zu sprechen. Aber der Monarch winkte sofort ab und sagte, er wolle den Unterschied der Nationen im Land aufheben; er wünsche besonders, daß solches durch heiraten untereinander befördert werde. Kurz vor seinem Tode hob er alle „das Allgemeine betreffende Verordnungen und Veranlassungen“ auf, also auch die Verordnung bezüglich der Einführung der Konzivilität. Aber hiergegen sträubten sich die ungarischen und szekler Stände. So begann denn der Streit um die Gleichberechtigung auf Sachsenboden abermals und nicht weniger heftig, als früher!

    Endlich fand der kluge Komes Michael Brukenthal eine Lösung. Er sah ein, daß die Konzivilität nicht mehr zu umgehen sei, sie in irgendeiner Form zugestanden werden müsse. Daher brachte er in Vorschlag: „Es solle jeder, der das Bürgerrecht auf Sachsenboden erlange, dem Munizipalgesetz sich fügen, den Ortsbehörden sich unterwerfen, die Steuern zahlen und keine Vorrechte beanspruchen, daß sie die gesetzliche Ordnung stören könnten.“ Der siebenbürgische Landtag 1795 war hiermit einverstanden und damit ward diese Sache doch endlich zu Ende geführt. Doch gerade die, die s.Z. am hitzigsten für die Einführung der Gleichberechtigung auf Sachsenboden eintraten, die ungarischen Edelleute, haben von diesem recht den geringsten Gebrauch gemacht!

    ~~~o~~~

    partea stângă: Palatul Toldalagi ilustrație din cap. „Volksfremde Bürger“ // „Cetățeni străini“
    mijloc: coperta interioară a carții „Vom alte Hermannstadt” 3. Folge // „Despre vechiul Sibiu” vol. 3
    partea dreaptă: Fleischergasse // str. Măcelarilor Sibiu – detaliu din litografia lui Joseph Hoegg 1850

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Toldalagisches Palais zu Hermannstadt” // „Palatul Toldalagi (Tholdalaghy) din Sibiu”

    Palatul Toldalagi (Tholdalaghy) se afla de pe strada Măcelarilor (Mitropoliei) // Fleischergasse în Sibiu.
    Clădirea cunoscută sub denumirea de Palatul Toldalagi (Tholdalaghy) a fost ridicată de consilierul Ladislaus von Türi / László Türi (Türy), după ce acesta a dobândit cetățenia orașului Sibiu la sfârșitul sec al 18-lea. Casa consilierul Türi a fost moștenită de nepotul acestuia, contele Sigismund Toldalagi / Zsigmond Tholdalaghy (Toldolagy) în anul 1826.

    Episcopul Andrei Șaguna a cumpărat din banii proprii clădirea în anul 1864(*). În această clădire a funcționat în perioada anilor 1864-1913 Seminarului Teologic și pedagogic „Andreian” al Arhidiecezei Ortodoxe Române din Transilvania.

    De la cronicarul sibian Emil Sigerus aflam că această clădire a fost folosita ca spital militar înainte de a fi cumpărată de episcopul Andrei Șaguna.
    Casa mare a contelui Toldalagi de pe str. Măcelarilor a servit multă vreme ca spital militar, înainte de a fi dobândită de episcopul gr.-or. cu scopul de a înființa acolo un seminar teologic gr.-or. [gr.-or. Archidiecesan Seminar]”. // „Das große gräflich Toldalagische Haus în der Fleischergasse diente längere Zeit als Militärspital, ward dann von dem gr.-or. Bischof erworben und darin das gr.-or. Priesterseminar errichtet.”

    În cartea de adrese din 1873 Palatului Tordalagi apare la adresa str. Fleischergasse / Măcelarilor 24 (nr.15 ante 1872). Palatul Toldalagi a fost demolat 1913 împreună cu clădirile de la nr. 26 (17) și 28 (18). Pe cele trei parcele s-a construit în 1913-1914 clădirea Institutului Teologic Andrei Şaguna. Clădirea în stil neobrâncovenesc a fost ridicată de firma Duşoiu şi Leuca din Braşov.

    Mulțumim dlui Marian Bozdoc pentru umătoarele informații interesante: „Clădirea a fost folosită de armată la jumătatea sec. XIX, dar apare și ca sediul comandamentului pieței (Militär-Platz Commando). Posibil să fi fost o extensie a spitalului militar, care la vremea respectivă funcționa la Cazarma Kempel. Casa era de vânzare în vara anului 1844. Este cumpărată de Ioan Aaron și de la urmașii acestuia o cumpără Andrei Șaguna. Anul când intră în posesia lui Șaguna este diferit în funcție de sursă: unele indică anul 1853, altele 1858, altele 1864(*). Cert este că în 1864 Seminarul lui Șaguna este mutat aici.”

    Clădirea și curtea Palatului Toldalagi (Tholdalaghy). Două ilustrații din cartea cronicarului Emil Sigerus: Vom alten Hermannstadt (3. Folge) // Despre vechiul Sibiu (vol. 3).

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Quelle / Kurhaus „HOHE RINNE““ // „Izvor / Casa de cură PĂLTINIȘ”

    În această fotografie rară se vede izvorul (Quelle) lângă Casa de cură din Păltiniș. Fotografia realizată de notarul sibian Theis Gustav a fost publicată de Asociația Carpatine S.K.V. // Siebenbuergischer Karpathenverein în anuarul XXI tipărit 1901 la tipografia Josef Drotleff din Sibiu. În 10 iunie 2022 s-au împlinit 128 de ani de la inaugurarea Casei de cură Păltiniș (”Kurhaus auf der Hohen Rinne”). Ilustrație din colecția H. Wolff.

    Theis Gustav – senator și viceprimar al orașului Sibiu – a fost cel care a propus și înființat împreună cu renumitul fotograf sibian Emil Fischer și Guido von Kováts, Béla Hanák, Hermann Wagner în data de 17 noiembrie 1904 Fotoclubul Sibiu // Photoklub Hermannstadt.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Kurhaus Hohe Rinne (Einweihung 1894) // „Casa de Cură Păltiniş (Inaugurare 1894)“

    Fotografii realizate pe terasa clădirii cunoscută sub denumirea de Casa de Cură Păltiniș // Kurhaus Hohen Rinne. Pe fațada clădirii se distinge firma inscripționată cu textul: „Siebenbürgischer Karpathen – Verein” // Asociația Carpatină Ardeleană. (Ilustrații din arhiva grupului Alt-Hermannstadt)

    La 10 iunie 1894 Asociația Carpatină Ardeleană S.K.V. a inaugurat în munții din preajma Sibiului, pe un teren al comunei Cristian, prima Casă de Cură în climat de înălțime din Carpați – ”Kurhaus auf der Hohen Rinne”. Casa Turiștilor (1895), Căminul Medicilor (1898), Sanatoriul Militar (1898, cu extinderi în 1929 și 1939-1943), Schitul Păltiniș (1928), casele de vacanță ale unor persoane private construite în anii 1932-1944 și Casa Învățătorilor (1947) s-au adăugat în timp, conducând la dezvoltarea celei mai frumoase stațiuni de altitudine din Munții Carpați, numită de sași ”Hohe Rinne”, iar de români ”Păltiniș”.

    Mari personalități, în principal din comunitatea sașilor, au contribuit la înființarea stațiunii în 1892-1894 și apoi la dezvoltarea ei în primii săi ani – Carl Conradt, Julius Pildner von Steinburg, Robert Gutt, Gustav Conrad, Gustav Kiszling, Andreas Berger, August Roland von Spiess, Karl Ungar, Gustav Lindner, Josef Georg Konnerth. Proiectate de inspectorul forestier Gustav Conrad, ridicate de specialiști români în construcții din lemn conduși de meșterul rășinărean Șerban Cruciat, primele clădiri de la Kurhaus ”Hohe Rinne” au adus în Munții Cibinului frumoasa arhitectură alpină tiroleză a acelei vremi.

    Un rol important în dezvoltarea interbelică a stațiunii l-au avut Mitropolitul ortodox al Ardealului – Nicolae Bălan (ctitor al Schitului Păltiniș), generalii Henri Cihoski și Ioan Ilcușu (inițiatori ai extinderilor Sanatoriului Militar), primarul Sibiului Eugen Piso (cel care a aplicat Reforma Agrară la Păltiniș, oferind loturi pentru construcție unor personalități sibiene), promotorul cooperației ardelene Ioan Ciolan (inițiatorul Casei Învățătorilor). Dr-ul Karl Ziegler, soția sa, Margarethe și cei trei copii ai lor, familia Episcopului luteran Friedrich Mueller-Langenthal, guvernatorul B.N.R. Ion I. Lapedatu, campionul de schi Rolf Speck și familia sa, familiile industriașilor sibieni Viktor Hess și Leonhard Pantle, Emilia Rațiu, fiică a liderului memorandist, dr-ul Ioan Ittu, prefecții Nicolae Regman și Coriolan Ștefan, Erna Bedeus von Scharberg, Geza von Jakots, notarul Lionel Blaga, avocatul Liviu Turcu și nu în ultimul rând credinciosul intendent timp de o jumătate de secol al Casei de Cură – Michael Zeck (”Misch”) au marcat istoria stațiunii în perioada ei interbelică. Familii destoinice de cabanieri – Johann Renten, Adalbert Colceriu, Holzinger, au sfințit an de an locul prin munca și corectitudinea lor.

    În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, preluând prin licitație de la comuna Cristian concesiunea primelor clădiri ridicate la Păltiniș, Universitatea ”Regele Ferdinand I” din Cluj, refugiată la Sibiu după dictatul de la Viena, a scris foarte frumoase file în istoria stațiunii, înființând Căminul de Munte Păltiniș și dezvoltându-l prin strădania unor mari personalități ca rectorul Iuliu Hațieganu, prorectorul Ioan Lupaș, profesorii Leon Daniello, Aurelian Ionașcu, Ioachim Crăciun, Ion Gavrilă. Denumiri precum Izvorul ”Dorul Clujului” și ”Calea studenților” au rămas și azi relicve ale acelor vremuri de bejanie ale studenților clujeni în munții lui Octavian Goga.

    Naționalizările comuniste și abuzuri de tot felul au făcut ca stațiunea să decadă până pe la jumătatea anilor 1950. Ulterior, dragostea pentru munte, pentru sporturile de iarnă și pentru drumețiile verii, a readus Păltinișul la nivelul unei micuțe dar foarte iubite stațiuni montane unde mii și mii de oameni au putut să-și caute sănătatea, bucuria și un strop de libertate. Mari personalități culturale ca Lucian Blaga și Constantin Noica au înnobilat stațiunea prin prezența și creația lor.

    Jaful post-decembrist, problemele legate de statutul proprietății și debusolarea generală în materie de turism au aruncat o vreme stațiunea pe toboganul decăderii.

    Salvarea clădirilor Casei de Cură Păltiniș, cele mai vechi cabane turistice din Carpați, prin declararea lor Monument Istoric în 1997 ca urmare a unei acțiuni pe care am inițiat-o la Cluj, cu participarea Forumului Democrat German, a mai conservat ceva din farmecul de altădată al celei considerată cândva cea mai frumoasă stațiune montană de la răsărit de Karlovy Vary.“

    Text: MIRCEA DRAGOTEANU „A fost odată Hohe Rinne“.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Hermannstadt | Unterstadt” // „Sibiu | Orașul de Jos”

    În acestă fotografie realizată în perioada interbelică (anii 1920) se vede Biserica Ursulinelor, Piața Mare cu Turnul Sfatului și Biserica Catolică, Piața Mică și Piața Huet cu Biserica Evanghelică și o parte din Orașul de Jos cu str. Turnului // Saggasse, str. Ocnei // Burgergasse, str. 9 Mai // Elisabethgasse și Piața/ Straja Dragonilor // Dragonerwache.
    În partea de jos a fotografiei apare clădirea de pe str. Turnului // Saggasse 23, ridicată în stil neo-românesc de Ioan Petra Oasia 1919. Lângă clădire se vede o parte din Piața Lemnelor // Bauholzplatz – astăzi Piața Cibin.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Schneidergasse in Hermannstadt” // „Strada Croitorilor din Sibiu“

    În această fotografie realizată în anii 1920 se vede str. Croitorilor înainte de sistematizare. În clădirea mare din partea stângă a fotografiei a funcționat în perioada antebelică tăbăcăria lui Josef Möferdt, care apare în cartea de adrese din 1882 la categoria Tăbăcari // Rothgerber la adresa str. Saggasse nr.vechi 29 – astăzi str. Turnului 21.

    În cartea de adrese din 1873 parcela de pe str. Turnului nr. 21 (nr.vechi 29) se afla în proprietatea lui Möfer(d)t Johann iar cea de pe str. Croitorilor nr.vechi 6 în proprietatea lui Möfer(d)t Josef.
    Parcela de pe str. Turnului nr.vechi 29 și cea de pe str. Croitorilor nr.vechi 6 sunt marcate cu galben, clădirea cu tăbăcăria lui Josef Möferdt este marcată cu portocaliu în detaliul hărții postată la comentarii. Harta datată 1875 a fost copiată de Johann Böbel 1882/83.

    Clădirea mare cu tăbăcăria lui Josef Möferdt se afla lângă Canalul Morilor // Mühlkanal, un canal deviat din râul Cibin, care alimenta cu apă și energie cinetică ateliere meșteșugărești și mori aflate în Orașul de Jos intra și extra muros. Pe str. Turnului // Sag Gasse alimenta moara Sag Mühle – Pfarrersmühle // Moara Preoților (Popilor) din proprietatea Parohiei Evanghelice – cunoscută și sub denumirea de Moara românului deoarece a fost dată în arenda unui morar român pe nume Bobeș.
    Același canal alimenta cu apă atelierele de pe str. Vopsitorilor, cele două mori de la Poarta Ocnei // BurgertorMoara superioară // Obere Burgermühle și Moara inferioara // Untere Burgermühle – și o moară de scoarță (Lohmühle), de la care se trage denumirea străzii cu același nume: str. Moara de scoarță // Lohmühl Gasse.

    Traducerea denumirilor din harta Böbel:

    Bauholzplatz = Piața Lemnelor (Piața Cibin)
    Sag Gasse = Str. Turnului
    Schneider Gasse = Str. Croitorilor
    Bach Gasse = Str. Valea Mare
    Rosenanger = Târgu Peștelui
    Weinanger = Târgu Vinului

    Pe terenul unde a fost amenajată Piața Cibin se afla bastionul din fața Porții Turnului // Sag Tor Bastei. Linia roșie marchează zidul de fortificație al incintei a IV-a. Moara Preoților (Popilor) din intersecția străzii Sag Gasse // Turnului cu str. Bach Gasse // Valea Mare este marcată cu roșu.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Gartenrestaurant KENZEL ~ Harteneck Gasse/ Hermannstadt” // „Grădina-Restaurant KENZEL ~ str. Cetăţii/ Sibiu”

    În perioada interbelică a funcționat pe parcela actualului Muzeu de Istorie Naturală restaurantul cu grădina de vară KENZEL. Crâșmarul Franz Kenzel, proprietarul restaurantului Kenzel situat în clădirea de pe str. Cetății colț cu pasajul spre str. Tipografilor, închiriase o parte din parcela parcului pentru restaurantul cu grădina de vară, cu drag frecventată în lunile de vară de sibieni. În cele doua fotografii se distinge în fundal fațada Muzeului de Istorie Naturală. Ilustrații din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

    Câteva repere cronologice depre zona respectivă preluate și traduse în limba română din bibliografia cronicarului sibian – etnograful, colecționar, istoric și scriitor sas Emil Sigeru:
    1848 – Înființarea Societății Ardelene de Științe Naturale.
    1880 – Societatea de Înfrumusețare amenajează un parc între teatru și Poarta Leșurilor.
    1891 – 12.5. Comunitatea încredințează parcul teatrului Societății Ardelene de Științe Naturale pentru construirea muzeului acesteia.
    1895 – 25.4. Comunitatea decide să demoleze zidul de fortificație din str. Cetății // Harteneckgasse.
    1895 – 12.5. Societatea Ardeleană de Științe Naturale sărbătorește deschiderea muzeul.
    1924 – 29.5. Societatea Ardeleană de Științe Naturale sărbătorește 75 de ani de la înființare.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Hermannstadt ~ Theater in der Harteneckgasse“ // „Sibiu ~ Teatrul din strada Cetății“

    Carte poștală din perioada interbelică tipărită la tipografia Krafft & Drotleff S.A. din Sibiu. În partea dreaptă se vede reclama restaurantului KENZEL. Franz Kenzel, proprietarul restaurantului, închiriase în perioada interbelică o parte din grădina Muzeului de Istorie Naturală pentru grădina-restaurant KENZEL, cu drag frecventată de sibieni în lunile de vară. Carte poștală din colecția personală.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Museum und Sitz des Siebenbürgischen Vereins für Naturwissenschaften zu Hermannstadt” // „Muzeul și sediul Societății Ardelene pentru Științele Naturii din Sibiu”

    În data de 12 mai 1895 a fost inaugurată clădirea cu destinaţia de muzeu și sediu al Societăţii Ardelene pentru Ştiinţele Naturii // Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften. În discursul festiv Eduard Albert Bielz, pe vremea aceea președintele societății, și-a exprimat dorința ca noul muzeu: „…să devină un cămin pentru cele mai zeloase cercetări în toate domeniile istoriei naturale locale și un sălaș de studii științifice serioase, precum și un punct de plecare pentru răspândirea cunoștințelor caritabile.” // „…dass es eine Heimstätte eifrigster Forschung auf allen Gebieten der vaterländischen Naturkunde und ein Hort ernster wissenschaftlicher Studien, als auch ein Ausgangspunkt der Verbreitung gemeinnütziger Kenntnisse werde“!

    Clădirea Societății Ardelene pentru Științele Naturii – festivitatea de inaugurare a muzeului în 12 mai 1895

    Câteva repere cronologice depre Societatea Ardeleană pentru Științele Naturii // Siebenbürgischer Vereins für Naturwissenschaften preluate și traduse în limba română din bibliografia cronicarului sibian – etnograful, colecționar, istoric și scriitor sas Emil Sigeru:

    1849 – Se înființează Societatea Ardeleană pentru Științele Naturii (*).
    1880 – În anul 1880 a fost amenajat de către Asociaţia pentru înfrumuseţarea Oraşului un parc frumos între teatru și Poarta Promenadei(Johann Böbel) [este vorba de Poarta Leșurilor din zidul exterior]
    1891 – 12.5. Comunitatea încredințează Societății Ardelene pentru Științele Naturii parcul teatrului pentru a-și construi propriul muzeu.
    1895 – 25.4. Comunitatea decide să demoleze zidul de fortificație din str. Cetății // Harteneckgasse.
    1895 – 12.5. Societatea Ardeleană pentru Științele Naturii sărbătorește deschiderea muzeul.
    1924 – 29.5. Societatea Ardeleană pentru Științele Naturii sărbătorește 75 de ani de la înființare.

    1849 – Gründung des Siebenbürgischen Vereins für Naturwissenschaften.
    1880 – Im Jahre 1880 wurde vom Theaterplatz bis zum PromenadeThor vom Stadtverschönerungs-Verein ein schöner Park angelegt(Johann Böbel)
    1891 – 12.5. Die Kommunität überläßt den Theaterpark dem Siebenbürgischen Verein für Naturwissenschaften zur Erbauung seines Museums.
    1895 – 25.4. Die Kommunität beschließt die Abtragung der Stadtmauer in der Harteneckgasse.
    1895 – 12.5. Der Siebenbürgische Verein für Naturwissenschaften eröffnet feierlichst sein Museum.

    1924 – 29.5. Der Siebenbürgische Verein für Naturwissenschaften feiert sein 75. Stiftungsfest.

    (*) Societatea Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften // Societatea Ardeleană pentru Științele Naturii a fost înființată la Sibiu în anul 1849 de membrii societății Naturwissenschaflicher Leseverein (Lesezirkel naturwissenschaftlicher Zeitschriften) // Societatea de lectură științifică (Cercul de lectură reviste despre științele naturii) înființat cu doi ani înainte.

    Clădirea în stil neoclasicist a fost ridicată de către arhitectul clujean C.W. Friedrich Maetz cu destinaţia de muzeu și sediu al Societăţii Ardelene pentru Ştiinţele Naturii // Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften, dar și ca sediu al Asociației Carpatine Ardelene // Siebenbürgischer Karpathenverein (SKV), asociație înființată în data de 28 noiembrie 1880, până la desființarea acestora în 1948. Imobilul care găzduiește astăzi Muzeul de Istorie Naturală a fost prima clădire construită cu destinație de muzeu de pe actualul teritoriu al României.
    Antablamentul (atica) fațadei principale era inscripționat cu denumirea germană scrisă cu litere volumetrice:
    S. VEREIN FÜR NATURWISSENSCHAFTEN. și anul 1894 scris cu cifre romane MDCCCXCIV. (anul a supraviețuit).

    Informații detaliate despre înființarea Societății Ardelene pentru Științele Naturii se pot citi în articolul „Tratative și Comunicări ale Societății Ardelene pentru Științele Naturii din Sibiu din 1 noiembrie 1849” la link-ul accesat: LINK

    În planșa nr.10 din renumitul album „Die vormals bestanndenen Stadt-Thore von Hermannstadt nach der Natur gezeichnet” // „Porțile din Sibiu odinioară existente după natură desenate” realizat de Johann Böbel la începutul anilor 1880 autorul notează: „Asociaţiei pentru înfrumuseţarea Oraşului a amenajat în anul 1880 un parc frumos între piața teatrului și Poarta Promenadei” // „Im Jahre 1880 wurde vom Theaterplatz bis zum PromenadeThor vom Stadtverschönerungs-Verein ein schöner Park angelegt”. Parcela parcului este marcată cu galben în harta desenată de Johann Böbel în anii 1880. În detaliul hărților din 1911, 1921, 1926 și 1947 este marcată parcela pe care se află astăzi Muzeul de Istorie Naturală. Ilustrații din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

     

    Pe parcela actualului Muzeu de Istorie Naturală se afla în perioada interbelică Restaurantul cu grădina de vară KENZEL. Crâșmarul Franz Kenzel, proprietarul restaurantului „Kenzel” situat în clădirea de pe str. Cetății colț cu pasajul spre str. Tipografilor, închiriase o parte din parcela parcului pentru restaurantul cu grădina de vară, cu drag frecventată de sibieni. În fundalul fotografiei se distinge fațada Muzeului de Istorie Naturală.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Siebenbürgischer Vereins für Naturwissenschaften zu Hermannstadt” // „Societatea Ardelenă pentru Științele Naturii din Sibiu”

    Societatea Ardeleană pentru Științele Naturii // Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften a fost înființată în luna mai 1849 de membrii societății sibiene Naturwissenschaflicher Leseverein (Lesezirkel naturwissenschaftlicher Zeitschriften) // Societatea de lectură științifică (Cercul de lectură reviste despre științele naturii) – înființat cu doi ani înainte. Informații detaliate despre înființarea societății se pot citi mai jos în articolul „Tratative și Comunicări ale Societății Ardelene pentru Științele Naturii din Sibiu din 1 noiembrie 1849” tradus din limba germană, păstrând pe cât posibil sintaxa limbii germane folosită la mijlocul sec 19.
    În data de 12 mai 1895 a fost inaugurată clădirea cu destinaţia de muzeu și sediu al Societăţii Ardelene pentru Ştiinţele Naturii // Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften. În discursul festiv dl Eduard Albert Bielz (1827-1898), pe vremea aceea președintele societății, și-a exprimat dorința ca noul muzeu: „…să devină un cămin pentru cele mai zeloase cercetări în toate domeniile istoriei naturale locale și un sălaș de studii științifice serioase, precum și un punct de plecare pentru răspândirea cunoștințelor caritabile.” // „…dass es eine Heimstätte eifrigster Forschung auf allen Gebieten der vaterländischen Naturkunde und ein Hort ernster wissenschaftlicher Studien, als auch ein Ausgangspunkt der Verbreitung gemeinnütziger Kenntnisse werde“!
    Imobilul în stil neoclasicist ridicată de către arhitectul clujean C.W. Friedrich Maetz a fost prima clădire construită cu destinație de muzeu de pe actualul teritoriu al României. În clădirea care găzduiește astăzi Muzeul de Istorie Naturală se afla o perioadă de timp și sediul Asociației Carpatine Ardelene // Siebenbürgischer Karpathenverein (SKV), asociație înființată în data de 28 noiembrie 1880.
    Antablamentul (atica) fațadei principale era inscripționat cu denumirea germană scrisă cu litere volumetrice:
    S. VEREIN FÜR NATURWISSENSCHAFTEN. și anul 1894 scris cu cifre romane MDCCCXCIV. (anul a supraviețuit).

    Clădirea Societății Ardelene pentru Științele Naturii inaugurată în 12 mai 1895 – foto Emil Fischer (anii 1930)

    ~~~o~~~

    Tratative și Comunicări
    ale
    Societății Ardelene pentru Științele Naturii
    din
    Sibiu.
    N°.1. Noiembrie. 1849.

    Cuvânt înainte.

    Convingerea că în domeniul studiului științelor naturii comunicarea, sprijinul reciproc și unirea eforturilor pentru atingera unui scop comun, sunt o cerință principală a progresului, îi îndemnase pe câțiva prieteni ai acestor științe deja în toamna anului 1847 la organizarea unor întâlniri săptămânale și înființarea cercului de lectură Lesezirkel naturwissenschaftlicher Zeitschriften // Cercul de lectură reviste despre științele naturii, punct de sprijin în străduințele lor spre succes. Chiar dacă asociația de lectură nu era numeroasă, a stârnit totuși atât de mult interes, mai ales la stimații naturaliști din Viena care au încurajat-o, încât curând s-a ivit dorința de a extinde asociația și în celelalte orașe din întreaga patrie, și cerința prietenilor studiului științelor naturii de a se organiza într-o societate. Părea acum destul de evident să se căuta încorporarea în societatea Verein für Siebenbürgische Landeskunde // Societatea de Studii Transilvane, care exista de câțiva ani [din 1841], și anume în Secțiunea de istorie naturală a acesteia; dar luînd în considerare faptul că această secțiune, în calitate de asociație de drumeții [Wanderverein], prin însăși natura sa nu poate crea o societate, care reprezintă un mijloc principal de dobândire a cunoștințelor științifice, și faptul că s-ar întruni doar o dată pe an într-o adunare și având în vedere că necesitatea unor întâlnirilor frecvente, în cadrul cărora au loc schimbul de experiențe și discutarea materialului propriu este o cerință indispensabilă pentru diseminarea cunoștințelor respective, a sfătuit la renunțarea încorporării în Secțiunea de istorie naturală și a dat prioritate deciziei de a înființa o societate științifică proprie. S-au făcut imediat demersuri în acest sens și încă din martie 1848 statutele viitoarei societăți au putut fi înaintate Majestății Sale pentru prea inalta sa confirmare [Allerhöchsten Bestättigung], care, spre bucuria noastră, au fost acceptate și înapoiate de la Innsbruck în septembrie același an. Dar acele frământări triste din ultima vreme au stat în calea înființării societății; de mai multe ori au fost stabilite zile pentru organizarea unei întâlniri – în zadar, războiul din apropierea orașului nu a permis. În cele din urmă, și în mod ciudat, în cea mai apăsătoare perioadă a acelor evenimente, în mai 1849, într-un moment în care întâmplările dure ale lumii exterioare umpleau mintea atât de mult de dorul de ocupație pașnică și liniștitoare, prietenii studiului naturii, prezenți atunci, s-au alăturat primei reuniuni a societății și, în perspectiva reconfortantă a unui viitor mai favorabil, au constituit societatea Siebenbürgischer Verein für Naturwissenschaften // Societatea Ardeleană pentru Științele Naturii, cu scopul de a cultiva aceste științe cu o atenție deosebită pentru Ardeal (Transilvania), în mijlocul tumultului războiului, inamicul oricăror eforturi științifice.

    În această ședintă au fost aleși
    dl Michael Bielz în funcția de președinte al societății,
    dl Carl Fuss în funcția de secretar,
    dl Ludwig Neugeboren în funcția de conservator și casier,
    dl Michael Fuss în funcția de conservator,
    iar din cauza numărului încă mic de membri s-a decis să nu fie ales intregul număr statutar al membrilor comitetului societatii.

    Membrii societății, partial prezenți, parțial aparținând deja societății printr-o declarație anterioară, au fost domnii:
    Fridrich Acker, farmacist în Hunedoara,
    J. M. Ackner, pastor în Gușterița,
    Herrmann Ackner, economist în construcții de stat în Sibiu,
    Joseph Antos, montanist (specialist în exploatări miniere) în Sibiu,
    Franz Arz, pastor în Cârța,
    Samuel Benkner, farmscist în Craiova (Valahia),
    Joseph Bergleiter, agent fiscal orășenesc în Sibiu,
    E. Alb. Bielz, locotenent în armata cezaro-crăiască,
    Michael Bielz, litograf în Sibiu,
    J. Fridrich Binder, farmacist în Cisnădie,
    Gabriel v. Blagoevich, maistru pădurar cezaro-crăisc în Sibiu,
    Daniel Czekelius, funcționar contabil în Sibiu.
    Georg Conrad, secretar tezauriar cezaro-crăiesc în Sibiu.
    Dr. Ed. Decani, medic cezaro-crăiesc în Zlatna,
    Carl Dietrich, inginer orășenesc și de scaun în Sibiu,
    Joseph Felmer, farmacist în Sibiu,
    Engen Filtsch, profesor în învățământul gimnazial în Sibiu,
    Eugen v. Friedenfels, în Viena,
    Michael Fuss, profesor la Gimnaziul evanghelic din Sibiu,
    Carl Fuss, profesor la Gimnaziul evanghelic din Sibiu,
    Theodor Glatz, profesor de desen la Școala de meserii din Sibiu,
    Johann Göbbel, rector la Gimnaziul evanghelic din Sibiu,
    Joseph Jikeli, farmacist în Sibiu,
    Samuel Jikeli, stagiar montan în Sibiu,
    Dr. Gustav Kayser, farmacist în Sibiu,
    Fridrich Kladny, farmacist în Sibiu,
    Carl Klein, contabil montan în Sibiu,
    Carl Knöpfler, montanist în Sibiu,
    Dr. C. Wilhelm Knöpfler, medic Cameral cezaro-crăiesc în Zlatna,
    Robert Krabbs, librar în Sibiu,
    Johann Michaelis, pastor evanghelic în Sibiu,
    Carl Müller, farmacist în Sibiu,
    Dr. Gottfried Müller, profesor la Facultatea de drept din Sibiu,
    Michael Moekesch, pastor în Ruscior,
    Carl Neugeboren, funcționar cancelarist în Nocrich,
    Ludvig Neugeboren, pastor evanghelic în Sibiu,
    Alexander Petrich,
    Ludvig Reissenberger, cand. de teologie în Sibiu,
    Johann Roth, paroh evanghelic în Sibiu,
    Fridrich Rünagel, contabil montan în Sibiu,
    Carl Schobesberger, director de fabrică în Sibiu,
    Dr. Ferdinand Schur, director de fabrică în Sibiu,
    Joseph Seits, profesor la Școala de meserii din Sibiu,
    E. P. Szathmáry, pictor în București (Valahia),
    Carl Tanár,
    Anton Tribus, montanist în Sibiu,
    Andreas Wellmann, pastor evanghelic în Făgăraș,
    Carl v. Zechentmayer, directorul salinelor cezaro-crăiești în Sibiu.

    De atunci au fost acceptați ca membrii titulari următorii domni:
    Franz D’Andre, fabricant în Batiz,
    Gustav Arz, doctor de medicină în Sibiu,
    Anton Berde, profesor la Colegiul unitar din Cluj,
    Samuel Bergleiter, fabricant în Sadu,
    Ludvig Bertleff, montanist în Sibiu,
    Fridrich Berwerth, farmacist în Sighișoara,
    Wilhelm Berwerth, profesor la Gimnaziul evanghelic din Sighișoara,
    Carl Binder, funcționar public în Sibiu,
    Georg Binder, pastor în Vulcan,
    Samuel Brassai, rector și pref. la Colegiul unitar din Cluj,
    Joseph Bock, pastor în Hamba,
    Joseph v. Franzenau, administrator montan cezaro-crăisc în Săcărâmb.
    Christian Fuss, pastor în Șura Mare,
    Carl Gebauer, administrator de pădure în Făgăraș,
    Johann Haas, pastor la Apoldu în Sus,
    Carl Hederich, profesor la Ginaziul evanghelic din Mediaș,
    Michael Herbert, consilier municipal în Sibiu,
    Carl Hornung, farmacist în Brașov,
    Ludvig v. Huttern, inginer în Brașov,
    Ferdinand Jekelius, farmacist în Brașov,
    Stephan Kast, doctor de medicină în Brașov,
    Carl Krafft, profesor la Școala de meserii din Brașov,
    Fridrich Krasser, doctor de medicină în Sebeș,
    Joseph Leonhard, pastor evanghelic în Orăștie,
    Joseph Loreni, consilier municipal în Orăștie,
    Joseph Matthias, consilier municipal în Sibiu,
    Carl Misselbacher, farmacist în Sighișoara,
    Samuel Moekesch, pastor în Bungard,
    Daniel Roth, doctor de medicină în Râmnicu Vâlcea (Valahia),
    Peter Schnell, farmacist în Brașov,
    Martin Schuster, inginer în Rupea,
    Carl Sigerns, cancelar universitar în Sibiu,
    Ernst Sill, elev de gimnaziu în Sibiu,
    Moritz Steinburg, funcționar în Rupea,
    Carl v. Sternheim, doctor de medicină în Sighișoara,
    Joseph Sterzing, farmacist în Făgăraș,
    Fridrich Thellmann, doctor de medicină în Sibiu,
    Carl Voit, ofițer de mine în Ocnele Mari (Valahia),
    Thaddäus Weiss, stagiar montan în Săcărâmb,
    Gabriel Wolff, farmacist în Cluj,
    Fridrich Zikeli, pastor evanghelic în Sighișoara.

    Fundația pentru colecția societății a fost pusă prin contribuțiile membrilor: M. Ackner, Conrad, L. Neuborn, M. Fuss, Schur iar colecția oryctognostică are 50 de numere, geognostica 13, Petrefactele 37, inclusiv cea descoperită de pastorul Ackner și numită Neritina Scharbergiana.

    Despre scopul acestor foi se poate menționa urmatoarele; să facă cunoscut membrilor onorați situația activității societății, iar pe de altă parte, să le ofere posibilitatea de a-și comunica experiențele și observațiile în mod durabil membrilor locali și celor din depărtare. Ne simțim obligați să declarăm țărilor străine că încă ezităm să ne alăturăm numeroaselor societăți pentru stiințele naturii, nu pentru că am dori să vedem barierele deschise pentru competiții, ci pentru că situația noastră izolată și marea distanță de materiale literare [lipsa materialelor bibliografice] și alte materiale ajutătoare nu ne pot satisface decât cerințe moderate.

    Comitetul.

    ~~~o~~~

    Verhandlungen und Mitteilungen
    des
    siebenbürgischen Vereins für Naturwissenschaften
    zu
    Hermannstadt.
    N°.1. November. 1849.

    Vorwort.

    Die Ueberzeugung, dass wenn irgendwo so vorzüglich bei naturwissenschaftlichen Studien gegenseitige Mittheilung und Unterstützung, und ein vereintes Wirken zu einem Ziele hin ein Haupterforderniss zum Fortschritte und Gelingen des Ganzen sei, hatte schon im Herbst des Jahres 1847 einige Freunde dieser Wissenschaften bewogen durch wöchentliche Zusammenkünfte und Gründung eines Lesezirkels naturwissenschaftlicher Zeitschriften ihrem Streben einen Haltpunkt zugeben und es erfolgreicher zu machen. War gleich die Gesellschaft nicht zahlreich, so gewährte die Sache doch so viel Interesse, dass, zumal auch geschätzte Naturforscher Wiens dazu aufmunterten, bald der Wunsch entstand, den Bund auch über die andern Städte ja das ganze Vaterland auszudehnen, und die Freunde des Naturstudiums zu einem Vereine zu versammeln. Es lag nun nahe genug, diesen Vereinigungspunkt in dem schon durch mehrere Jahre bestehenden Verein für siebenbürgische Landeskunde und zwar der naturhistorischen Section desselben zu suchen; aber die Betrachtung des Umstandes, dass dieser als ein Wanderverein seiner Natur nach keine Vereinssammlung, die doch ein Hauptmittel zur Erwerbung naturwissenschaftlicher Kenntnisse ist, anlegen kann und dass er jährlich nur einmal zu einer Versammlung zusammentritt, während gerade Austausch der Erfahrungen und Besprechung dahin gehöriger Gegenstände in häufigen Zusammenkünften ein unerlässliches Erforderniss zur Verbreitung jener Kenntniss ist, widerrieth diesen Schritt und gab dem Entschluss eine eigene naturwissenschaftliche Gesellschaft zu gründen das Uebergewicht. Sofort wurden in diesem Sinne Verbindungen angeknüpft und schon im März 1848 konnten die Statuten des künftigen Vereins Sr. Majestät zur Allerhöchsten Bestättigung unterbreitet werden, welche auch zu unserer Freude schon im Sept. desselben Jahres von Innsbruck aus herabgelangte. Doch jene traurigen Wirren der Letztzeit standen einer Eröffnung des Vereins hindernd entgegen; schon mehrmal wurden Tage zur Abhaltung einer Versammlung bestimmt, – vergebens, der Krieg in der Nähe der Stadt erlaubte es nicht. Endlich, und seltsam, gerade in der drückendsten Periode jener Erlebnisse, im Mai 1849, aber einer Zeit, wo das rohe Treiben der Aussenwelt das Gemüth so sehr mit Sehnsucht nach friedlicher und beruhigender Beschäftigung erfüllten, traten die damals anwesenden Freunde der Naturstudien zu der ersten Vereinssitzung zusammen, und in der tröstenden Voraussicht einer künftigen günstigere Zukunft constituirte sich der siebenbürgische Verein für Naturwissenschaften zu Hermannstadt, mit dem Zweck diese Wissenschaften mit besonderer Berücksichtigung Siebenbürgens zu pflegen, inmitten des Kriegsgetümmels, sonst des Feindes alles wissenschaftlichen Strebens.

    In dieser Sitzung wurde
    Herr Michael Bielz zum Vereinsvorsteher,
    Herr Carl Fuss zum Secretär,
    Herr Ludwig Neugeboren zum Konservator u. Kassier,
    Herr Michael Fuss zum Konservator,
    gewählt, und wegen der noch geringen Zahl der Mitglieder beschlossen den Vereinsausschuss nicht in seiner ganzen statutenmässigen Anzahl zu wählen.

    Die Mitglieder des Vereins, theils selbst anwesend, theils schon durch frühere Erklärung dem Vereine angehörend, waren die Herrn:
    Fridrich Acker, Apotheker zu V. Hunyad,
    J. M. Ackner, Pfarrer in Hammersdorf,
    Herrmann Ackner, Landesbauökonom in Hermannstadt,
    Joseph Antos, Montanist in Hermannstadt,
    Franz Arz, Pfarrer in Kerz,
    Samuel Benkner, Apotheker in Kraiowa (Walachei),
    Joseph Bergleiter, städt. Friscal in Hermannstadt,
    E. Alb. Bielz, Lieutenant in der k. k. Armee,
    Michael Bielz, Lithograph in Hermannstadt,
    J. Fridrich Binder, Apotheker in. Heltau,
    Gabriel v. Blagoevich, k.k.Oberwaldmeister in Hermannstadt,
    Daniel Czekelius, Cam. Buchh. Rechn. Off. in Hermannstadt.
    Georg Conrad, k. k. Thesaurariats Secretär in Hermannstadt.
    Dr. Ed. Decani, k. k. Cameral Physikus in Zalathna,
    Carl Dietrich, Stadt- u. Stuhlsingenieur in Hermannstadt,
    Joseph Felmer, Apotheker in Hermannstadt,
    Engen Filtsch, Gymnasiallehrer in Hermannstadt,
    Eugen v. Friedenfels, in Wien,
    Michael Fuss, Prof. am. ev. Gymnas. zu Hermannstadt,
    Carl Fuss, Prof. am ev. Gymnasium zu Hermannstadt,
    Theodor Glatz, Zeichnenlehrer an der Gewerbsch. zu Hermannstadt,
    Johann Göbbel, Rector am ev. Gymnasium zu Hermannstadt,
    Joseph Jikeli, Apotheker in Hermannstadt,
    Samuel Jikeli, Bergpraktikant in Hermannstadt,
    Dr. Gustav Kayser, Apotheker in Hermannstadt,
    Fridrich Kladny, Apotheker in Hermannstadt,
    Carl Klein, Bergbuchh. Official in Hermannstadt,
    Carl Knöpfler, Montanist in Hermannstadt,
    Dr. C. Wilhelm Knöpfler, k. k. Cameral Arzt in Zalathna,
    Robert Krabbs, Buchhändler in Hermannstadt,
    Johann Michaelis, ev. Prediger in Hermannstadt,
    Carl Müller, Apotheker in Hermannstadt,
    Dr. Gottfried Müller, Prof. an der jur. Fakult. in Hermannstadt,
    Michael Moekesch, Pfarrer in Reussdörfchen,
    Carl Neugeboren, Officiolatskanzellist in Leschkirch,
    Ludvig Neugeboren, ev. Prediger in Hermannstadt,
    Alexander Petrich,
    Ludvig Reissenberger, Cand. der Theol. in Hermannstadt,
    Johann Roth, ev. Stadtpfarrer in Hermannstadt,
    Fridrich Rünagel, Bergbuchhalter in Hermannstadt,
    Carl Schobesberger, Fabr. Direct. in Hermannstadt,
    Dr. Ferdinand Schur, Fabr. Direct. in Hermannstadt,
    Joseph Seits, Lehrer an der Gewerbschule in Hermannstadt,
    E. P. Szathmáry, Maler in Bukarest (Walachei),
    Carl Tanár,
    Anton Tribus, Montanist in Hermannstadt,
    Andreas Wellmann, ev. Pfarrer in Fogarasch,
    Carl v. Zechentmayer, k. k. Salinen Director in Hermannstadt.

    Seit der Zeit sind als ordentliche Mitglieder aufgenommen worden die Herrn:
    Franz D’Andre, Fabriksbesitzer in Bátiz,
    Gustav Arz, Doctor der Medizin in Hermannstadt,
    Anton Berde, Prof. am unit. Collegium zu Clausenburg,
    Samuel Bergleiter, Fabriks Director in Zoodt,
    Ludvig Bertleff, Montanist in Hermannstadt,
    Fridrich Berwerth, Apotheker in Schässburg,
    Wilhelm Berwerth, Prof. am ev. Gymnnas. in Schässburg,
    Carl Binder, Comitialbeamter in Hermannstadt,
    Georg Binder, Pfarrer in Wolkendorf,
    Samuel Brassai, Rect. u. Präf. am unit. Coll. zu Clausenburg,
    Joseph Bock, Pfarrer in Hahnebach,
    Joseph v. Franzenau, k. k. Bergverwalter zu Nagyág.
    Christian Fuss, Pfarrer in Grosscheuern,
    Carl Gebauer, Forstmeister in Fogarasch,
    Johann Haas, Pfarrer in Grosspold,
    Carl Hederich, Prof. am ev. Gymnasium zu Mediasch,
    Michael Herbert, Magistratsrath in Hermannstadt,
    Carl Hornung, Apotheker in Cronstadt,
    Ludvig v. Huttern, Ingenieur in Cronstadt,
    Ferdinand Jekelius, Apotheker in Cronstadt,
    Stephan Kast, Doctor der Medizin in Hermannstadt,
    Carl Krafft, Lehrer an der Gewerbschule zu Cronstadt,
    Fridrich Krasser, Doctor der Medizin in Mühlbach,
    Joseph Leonhard, evang. Pfarrer in Broos,
    Joseph Loreni, Magistratsrath in Broos,
    Joseph Matthias, Magistratsrath in Hermannstadt,
    Carl Misselbacher, Apotheker in Schässburg,
    Samuel Moekesch, Pfarrer in Baumgarten,
    Daniel Roth, Doctor der Medizin in Rimnik (Walachei),
    Peter Schnell, Apotheker in Cronstadt,
    Martin Schuster, Ingenieur in Reps,
    Carl Sigerns, Universitäts-Kanzellist in Hermannstadt,
    Ernst Sill, Gymnasialschüller in Hermannstadt,
    Moritz Steinburg, Officiolatsbeamter in Reps,
    Carl v. Sternheim, Doctor der Medizin in Schässburg,
    Joseph Sterzing, Apotheker in Fogarasch,
    Fridrich Thellmann, Doctor der Medizin in. Hermannstadt,
    Carl Voit, Grubenofficier in Okna Mare (Walachei),
    Thaddäus Weiss, Bergpraktikant in Nagyág,
    Gabriel Wolff, Apotheker in Clausenburg,
    Fridrich Zikeli, evang. Prediger in Schässburg.

    Zur Vereinssammlung ist der Grund gelegt worden durch Beiträge der Herrn Mitglieder: M. Ackner, Conrad, L. Neugeboren, M. Fuss, Schur und es zählt die oryctognostische Sammlung 50 Nummern, die geognostische 13, die der Petrefacten 37, worunter auch die von Herrn Pfarrer Ackner entdeckte und benannte Neritina Scharbergiana.

    Ueber den Zweck dieser Blätter ist nur weniges zu bemerken; sie sollen die geehrten Mitglieder theils mit dem Stand der Vereinsangelegenheiten bekannt machen, theils ihnen Gelegenheit geben, ihre gemachten Erfahrungen und Beobachtungen bleibend und auch über ihre Umgebung hinaus mittheilen zu können. Dem Auslande gegenüber fühlen wir uns zu der Erklärung gedrungen, dass wir nur zagend in die Reihe seiner vielen naturhistorischen Vereine eintreten, nicht als wollten wir die Schranken zu einem Wettkampf zwischen uns geöffnet sehen, sondern als solche , deren isolirte Lage und grosse Entfernung von literärischen und sonstigen Hülfsmitteln nur mässigern Anforderungen genügen können.

    Der Ausschuss.

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-05-26

    Sibiutiful

    Nu știu cum sunteți voi, localnici ori doar în vizită pe aici, dar eu, de câte ori o iau pieptiș, din Orașul de jos spre Piața Mare, ori Mică, repet mereu, spre disperarea unora: „ce frumos e Sibiul meu”! De aceea, „Sibiutiful” îmi pare o găselniță inspirată!
    Sibiutiful vă invită la un „picnic” în Piața Mare: muzică plăcută, în surdină, bere bună, altfel de mâncăruri ce merită încercate. Poate unii veți fi dezamăgiți: fără mici și fără ciolan!
    Tineri tolăniți în soare, porumbei harnici prin labirintul de mese și șezlonguri și noi, în ochii lor azi „moși și babe”… Îi privesc cu nostalgia altor vremuri, zâmbesc și trec mai departe prin Orașul meu, atât de intim dar, atât de străin acum. El va rămâne Sibiutiful, chiar dacă amintirea noastră se va pierde!

    Adriana Moscicki
    Invitație la Street food, Sibiu 2022

  • Călătorie ~ 2022,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2022-05-22

    Un text la care revin cu drag în această Duminică de Mai!

    cu cinci ochi privea Perla

    Sarailie inundată de sos dulce, miere și nuci, Doboș – tort cu acoperiș de zahăr ars, Joffre în ciocolată pură, Diplomat alb și fin, presărat cu pătrățele minuscule de portocală confiată, Profiterol clădit pe o piramidă de înghețată de vanilie, din care răsăreau bulbi pufoși de choux a la creme, cu lacrimi lungi de sos de ciocolată, Savarina cu trup greu de zeamă, Cafe-frappe în pahare înalte, cu pai, Eclair ușor umplut cu creme patissier și o atingere de frișcă, glazat în ciocolată, sunetul linguritelor, teama cu care, la început, orice provincial se așeza pe scaunul de catifea roșie, mesele albe, vederea „de la înălțime” spre Piață, ochiadele lungi între mândrele din Goga și flăcăii din Lazăr, crizele noastre de râs, de nestăpânit, din orele de latină și fizică, chiulind în gașcă tânără și rebelă, la Perla! Mai erau pe tejghea și borcane înalte cu bezele în tul alb și roz, pricomigdale aerisite și fine – un vis!, platouri cu fondante în rochii pastelate roz, verzui și alb, la prețul absorbitant de una sută lei kilogramul – noblesse oblige!, bomboane amandine tăvălite în pudră de cacao și sticle lungi, ce păreau mari, dar le sorbeai prea repede, cu inscripție ovală, clar Americană, în roșu, albastru și alb: Pepsi!
    Niciodată n-am căutat motivul numelui localului și nimeni nu și-a bătut capul cu vreun simbol, dar, la Perla era totul în alb și roșu, elegant, inhibant (cel puțin la deschidere) și scump, căci pe vremea aceea exista o relație logică între preț și calitate.
    Locul purta în pereți arome de vanilie, zahăr și scorțișoară, adieri ale trecutului, când protipendada își sorbea cafeluța, ori ciocolata fierbinte, când, doamne învăluite în mătase și dantelă, feliau delicat foietajul vienez, prăfuindu-și discret voaletele. Locul se numea simplu: Julius Boda, apoi Oscar Seiser, după numele proprietarilor și, deși și-a schimbat destinația de-a lungul timpului, a rămas impregnat cu aromă dulce și amintiri, adevărată perlă a orașului. Abia acum îi înțeleg pe deplin numele: perla este singura gemăvie, organică și sensibilă, maltratată devine mată și moare…

    Adriana Moscicki
    Piața Mare / Str. N. Bălcescu // Großer Ring / Heltauer Gasse
    „Julius Wermescher Mode-, Schnitt- und Weisswarenhändler” & „Conditorei Julius Boda” – Foto Emil Fischer c.1900

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Fingerling Platz und Fingerling Stiege in Hermannstadt” // „Piațeta Fingerling și Scările Fingerling / Pasajul și Piața Aurarilor din Sibiu”

    Denumirea Piața Aurarilor este o creație din perioada comunistă.
    Până în anul 1947 Piața Aurarilor se numea Fingerling Platz // Piața Fingerling. În cartea „Noua nomenclatură a străzilor din SIBIU” din anul 1947(48) piața apare pentru prima oară sub denumirea nouă de „Piața I.C. Frimu”. Din anul 1970 piațeta se numește „Piața Aurarilor” (cu toate că în denumirile cunoscute pentru zona respectivă de-a lungul timpului nu apare niciodată expresia „aur” sau „aurar”!).

    În Sibiu existau trei piețe numite în limba germană RING (Ring înseamnă INEL): Piața Mare = Inelul Mare „Großer Ring”, Piața Mică = Inelul Mic „Kleiner Ring” și piațeta/ inelușul „Fingerling“ (Ringlein) deoarece locul era micuț cât un ineluș – astăzi Piața Aurarilor!
    Denumirea pieței s-a transformat cu timpul din cuvântul german Fingerlin = Ineluș în „Fingerling”, cuvânt care are cu totul alt înțeles: Fingerling se numește degetul (mare) de la o mănușă!
    Locul numit astăzi Piața Aurarilor apare într-un document din 1496 sub denumirea de: „beim Fingerligsbrunnen” – tradus: „la fântâna Fingerlig” dar și: „unter der Fingerlingstreppe” – tradus: „sub treptele Fingerling”. Pentru Treptele Fingerling (Pasajul Piața Aurarilor) se folosea în limba română și expresia populară: „trep de al porcarilor”!
    În documente din anii 1673 și 1683 zona piațetei este numită: „unter der Fernangels Treppe” – tradus: „sub treptele Fernangel” (de la numele de familie Fernengel al unei persoane care locuia acolo).

    În anul 1872 locul apare pentru prima data sub denumirea de piață / Platz: Fingerling Platz // Piața Fingerling.
    Pasajul (treptele, scările) Piața Aurarilor se numește în limba germană „Fingerlingstreppe” sau „Fingerlingstiege”.
    În 1642 treptele apar sub denumirea de „Fingerles Trep” sau „Gatchin Füßling“: tradus „Piciorul de pantalon” – deoarece se coborea din Piața Mică spre fântâna Fingerling pe trepte, parțial boltite, ca printr-un „picior de pantalon”!!! Cuvântul săsesc „gatch” înseamnă pantaloni. (Informații preluate din cartea lui Arnold Pancratz: Die Gassennamen Hermannstadts // Numele străzilor din Sibiu – editată 1935)
    Fotografia cu Piața și Treptele / Scara Fingerling a fost realizată la începutul sec al XX-lea. Ilustrația din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt a fost postată pe grup de Cristina RW.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Dragonerwache (Unterstadt)” // „Straja Dragoner (Orașul de Jos)”

    Sibiu la începutul sec al XX-lea – carte poștală tipărită 1918 la tipografia sibiană Josef Drotleff. Text verso: „Nr. 75 Kunstanstalt Jos. Drotleff, Hermannstadt. Nachdruck verboten 1918“. În clădirea cea mare din partea stângă, la adresa str. Elisabeta/ 9 Mai // Elisabeth Gasse nr. 2, se afla crâșma lui Johann Scheel, vezi reclama „Wein und Bierhaus | Johann Scheel” deasupra intrării. Carte poștală din colecția personală.

  • Alt-Hermannstadt ~ Sibiu ~ Nagyszeben

    „Gartenrestaurant Veneția ~ Hermannstadt“ // „Grădina Restaurant Veneția ~ Sibiu”

    Două poze în care se vede Piața Unirii și Grădina Restaurant „Veneția” fotografiate din clădirea hotelului Bulevard, astăzi Continental Forum Sibiu. Grădina restaurant Veneția a fost deschisă in anul 1938 și a cazut pradă unui incendiu la sfârșitul anilor 1960.

    Pe locul în care se afla restaurantul Veneția a fost ridicat Magazinul Dumbrava, deschis în data de 29 decembrie 1978. În spatele grădinii restaurant se văd vechile clădiri de pe Calea Dumbrăvii // Jungenwald Strasse, clădiri în care se aflau cofetăria Crizantema, o sifonărie și restaurantul Oltul. Pe amplasamentul acestor clădiri, demolate 1974-1976, s-a ridicat viitoarea Casa Modei inaugurată în decembrie 1980. Casa de Cultură a Sindicatelor a fost ridicată în anul 1973, Hotelul Continental, fost IBIS, astăzi MyContinental(?) a fost construit 1976. Ilustrații postate pe grupul de Facebook Alt-Hermannstadt.