Călătorie ~ 2015

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-31

    La Mulţi ani! An Nou fericit!
    ————- 2016 ————-

    Mă cuprinde nostalgia unui Revelion adevărat. Mi-e dor de emoţia ultimei nopţi din an, de agitaţia pregătirilor, de emoţia întîlnirilor, de căutarea unei rochii perfecte, de lista cu salatele de pregătit, de mănunchiul de vîsc, de dănţuit… Oraşul întreg viermuia, la Mercur se dădeau măsline verzi umplute cu ardei, migdale sau ustori, în borcane lungi. În alimentări se goleau rafturile cu vodcă Wyborowa, Bison Grass Vodka şi coniac Albanez Skenderbeu, şampania Alba-Iulia se vindea precum cornurile calde de 25 de bani. Toată lumea pregătea salată de boeuf, ciuperci chinezeşti din conservă în sos de maioneză cu smîntînă şi usturoi, chifteluţe, cîrnăciori prăjiţi, friptură de porc în tavă, sarmale. În vremea asta se vindeau pricomigdalele la kilogram şi fursecuri pe tăvi de carton. La Împăratul era totdeauna cîte o expoziţie culinară cu vînzare şi bucătarii vremii se lăudau cu limbă în aspic, peşte nobil la tavă cu garnitură de zarzavaturi, friptură de vînat, icre de Manciuria, torturi diplomat cu frişcă albă albă şi portocale zaharisite şi Doboş tort dichisit cu plăci lucioase de zahăr ars.
    Coafezele aveau cearcăne negre, doamnele mirosind a fixativ îşi purtau cocurile prin centru şi unghiile bine lăcuite în mănuşi. Jumătate de zi Oraşul zumzăia ca un stup sub un clopot de sticlă, apoi se lasă o linişte tensionată pînă cînd, spre seară, taxiuri tăiau zăpada fleaşcă încolo şi încoace, băieţii duceau platouri, fetele purtau pantofi înalţi în plase. Se întindeau mese cu familii serioase ce mîncau conştiincioşi gustări, friptură, sarmale şi ciorbă cu ochii lipiţi de televizor şi varietăţi. Se stingeau luminile pentru slowuri îmbrăţişate. Se cutremurau geamurile la cîte un rock îndrăcit. Se plîngea pe blues şi se iubea la 12 noaptea înduioşaţi de alcool şi trecerea anului.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    La miezul nopţii, un discurs macabru, graseiat, ne trimitea într-un nou cincinal cu avînt muncitoresc şi, în timp ce cînta imnul, toate realizările patriei alergau pe ecran ca amintirile omului în agonie înaintea morţii şi un ceas măsura secundele… „La mulţi ani dragi tovarăşi! La mulţi ani trăiască Republica Socialistă România! Uraaaa!“… Bum-Bum răspundeau dopurile de şampanie şi noi răsuflam uşuraţi! Lumina crudă a dimineţii dezvăluia feţele boţite, părul vraişte, hainele pătate, masa în dezordine, sticlele aruncate prin colţuri. Cu ochi grei ne tîram în căutarea unui pat, apoi linişte. Şi totuşi, mi-e dor de oboseala aceea, de bucuria trecerii anului. „Tombe la neige“ hîrşia uneori banda magnetofonului, „Shine on you crazy diamond“, „Wish you were here“…

    Noaptea din cumpăna anilor este acum un Silvester sobru şi tăcut.
    Dar amintirile ţopăie mereu în noi ca o chemare…

    La Mulţi ani! An Nou fericit!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-27

    împreună

    lunecăm în amintire ca printre nămeţi.
    de-o vreme iarna mea e doar o curgere verde
    crinoline baletează sub un ger imaginar
    panglici flutură prin vis ca o chemare la bal .

    prin pieţe mai şuieră un vînt solitar
    ecou de glasuri vesele prin cotloane şi foşnet de brocart.
    au fost ierni elegante cu trăsuri apoi cu tramvaie,
    am trecut cu ochii închişi şi trup încorsetat,
    doar vorbele năzdrăvane în salturi mortale
    trupul oraşului au disecat.

    desigur toate ideile tale încăpeau sub ţilinder
    ca sub un clopot de sticlă la păstrat.
    şi palma odihnită în mănuşă păstra urma pietrii
    ce ai mîngîiat.

    cîte secole am trecut aşa pe străzi
    cîte secole am fost doar lumină
    acum iarna cerne doar aşteptări
    timpul ne cîntă la ureche în surdină.

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-25

    toată ziua am colindat şi zăpadă am căutat
    la căşile voastre ne-am adunat,
    cu iarnă din amintiri şi stea pe înserat.
    primiţi colinda?
    Steaua sus răsare
    Ca o taină mare
    Steaua străluceşte
    Şi lumii vesteşte
    Şi lumii vesteşte
    Că astăzi
    Curată Preanevinovată
    Fecioara Maria
    Naşte pe Mesia
    Naşte pe Mesia
    Magii cum zăriră
    Steaua şi porniră
    Mergând după rază
    Pe Hristos să-l vază
    Pe Hristos să-l vază
    Şi dacă porniră
    Îndată-l găsiră
    La Dansul intrară
    Şi se închinară
    Şi se închinară
    Cu daruri gătite
    Lui Hristos menite
    Luând fiecare
    Bucurie mare
    Bucurie mare
    Care bucurie
    Şi aici să fie
    De la tinereţe
    Pân-la bătrâneţe
    Pân-la bătrâneţe.

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-24

    deschide uşa…

    povestea nopţii acesteia este despre om şi simţire, despre drum şi speranţă. Deschideţi uşa, atît cît să pătrundă o rază, atît cît să se audă un cuvînt, să se înşurubeze un gînd, să se nască un zîmbet. Oamenii au învăţat să se ţină de mînă, ca şi cum prin degete şi prin palma toată s-ar scurge putere şi alinare şi iubire. Omul se naşte cu pumnii strînşi şi,cu primul strigăt, palmele zvîcnesc deschizîndu-se în căutare. Şi toate fricile şi toate singurătăţile caută o mînă, o atingere, împreună. Noaptea aceasta este despre iubire şi lumină. Deschideţi uşa şi iubiţi!

    Crăciun fericit! Frohe Weihnachten! Boldog Karácsonyt! Merry Christmas! Joyeux Noël!
    חַג מוֹלָד שָׂמֵח!
    Adriana Moscicki

    sursa foto: www.facebook.com/GallicaBnF/photos/

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-24

    cum să desenezi un vis?

    Dimineaţa de Ajun era o amestecătură de aşteptare şi agitaţie. În bucătării duduiau sobele. Devreme deja se aducea varză acră din pivniţă şi moare. Un-doi- trei se umplea oala de sarmale, cîrnaţii fierbeau în moare, salata de boeuf dichisită sub maioneză şi flori din gogoşari, chiftele, salamuri şi telemea pe platouri, măsline rare într-o piramidă nobilă la mijloc, saleuri, prăjituri, cozonaci, bomboane, mîncare, mîncare…

     

     

     

     

     

     

     

     

    Prin magazine foşneau celofane, hîrtii cu dungi şi clopoţei, pe Centru ţopăiau flăcăi cu zurgălăi. Într-un sertar zăceau desene albastre în cerneală. Făcusem fulgi albi şi copaci cu pic. Erau puţin strîmbi şi puţin trişti. Niciodată nu i-am trimis Moşului vreun plic. Ce ne doream? Nici filmele nu erau colorate dar totul era, totuşi, frumos. Închideam ochii să visam. Apoi se lasa o mare linişte peste zi. Acum visăm să fim copii!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-23

    florile dalbe…

    Stau şi mă gîndesc acum, cît de frumos ningea acasă în Noaptea de Crăciun! Rari au fost anii lipsiţi de zăpadă, măcar de o pojghiţa simbolică. Toată noaptea forfoteam, grupuri grupuri dintr-o parte în cealaltă a Oraşului. Ne salutam şi rîdeam. Fetele de la Goga cu băieţii de la Lazăr. În geam sclipeau luminiţele pomilor şi lumînărele în sfeşnicele dantelate din traforaj, cu căluţi şi îngeri care se roteau, aduse direct din Germania.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    „O ce veste minunată, de la Viflaim se arată, cerul strălucea, îngerii venea pe-o rază curată!“… cîntam noi în tonuri înalte şi convingătoare, să acoperim uneori chiotele şi pufniturile de rîs din spate. Îl auzeam pe vărul Florin mormăind în barbă şi iscînd veselie generală. Fetele stăteau lipite de el ca nişte zîne bune. Aşa colindam oraşul prin zăpezi, cîini ne pîndeau pe lîngă vreo poartă şi ne lătrau conştiincioşi. Atunci şi cîinii aveau un rost şi un adăpost. Şi-mi amintesc mesele întinse în Lazaret, într-un demisol luminat de becuri, dar plin de voie bună, unde Lili ne cînta „Io sînt fată Sibiană“, apoi în duet cu Dan colinzi de plîngeau mame şi bunici şi unchii ridicau paharele cu vin suspinînd. Şi era peste Oraşul întreg o lumină aurie. Suflarea caldă şi veselie abureau geamurile caselor. Ici colo în pervaz stăteau conuri de brad, nuci şi mere. Cîte-un Moş Crăciun cherchelit mai trecea cu barba trasă pe piept, roşu şi asudat. Copiii ascunşi în căldurica plapumelor, aşteaptau cu urechile ciulite. „Trei păstori se întîlniră şi aşa se sfătuiră, raza Soarelui, floarea soarelui“… Ce noapte bogată. Se naşte pruncul în „Casa pâinii“ (Beit=casă, lehem=pâine), El Soarele, lumină, hrană, durere şi suferinţă, fericirea, el veşnicia. Credinciosul a postit şi a aşteptat momentul acesta misterios al ivirii pe lume a Izbăvitorului. Ce noapte bogată, ce masă îmbelşugată se va întinde a doua zi, mă gîndesc încercînd să găsesc firul ce leagă „spiritul Crăciunului“ cu ghiftuiala aferentă.
    Florile dalbe… erau atunci petale îngheţate din ramurile copacilor golaşi, se revărsau peste faţa noastră curată şi puţin naivă. Rîdeam. Toată noaptea aceasta este despre copilărie şi curăţenie.
    La mii de kilometri depărtare, într-o peşteră cu praf roşu, într-un pustiu de pietre se năştea Pruncul speranţei, o stea aninată în cerul înalt şi florile dalbe ale migdalilor ningeau trupul lui fraged.
    Da, este o noapte minunată, în fiecare din noi se trezeşte un copil ce învaţă să rîdă!

    Crăciun fericit! // Frohe Weihnachten! // Boldog Karácsonyt! // Merry Christmas! // Joyeux Noël!
    חַג מוֹלָד שָׂמֵח!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-22

    O brad frumos! O Tannenbaum!

    Aveam degetele lipicioase şi şorţuleţul murdar. Lopăţica de plastic alb cu care întindeam pasta aceea de lipit era rigidă, mai rupeam citeo bucată din zala de hîrtie colorată dar lanţul meu strîmb, purtat cu glorie pe mînă, rezista totuşi pînă acasă. Aveam cu siguranţă două mâini stîngi, mama îmi îmbunătăţea „operele de artă“ căci era specialistă în desenat găini şi copii din profil! Şi totuşi, la împodobirea bradului mă transformam în decoratoare şef! Globurile îşi petreceau anul închise în cutii legate cu panglica, comori din sticlă suflate în culori. Pentru vîrful bradului se folosea un glob spectaculos, ce glisa în ramura tînără şi uneori o îndoia sub greutatea lui, de trebuia tăiată! Cum împodobirea era un eveniment, trebuia aşteptat tata cu suportul din pivniţă, apoi cioplită tulpina, ancorat bine trupul zvelt şi iuhuuu… chiuind de nerăbdare intram în atribuţiuni! Cutiile cu bomboane de pom erau cumpărate dinainte. Stăteau cuminţi în straturi, forme de zahăr în culori pastelate, le atîrnam cu aţă de papiotă de ramuri, în cazul cel mai bun, cînd nu dădeam iama în ele şi supravieţuiau pînă în momentul decorării. Au fost ani cînd mama a descoperit cu stupoare că vînzătoarea ne-a dat o cutie mult prea goală! Îmi amintesc, cînd au apărut bomboanele de ciocolată, neapărat au trebuit cumpărate, date mamei în custodie, dar Îngerul meu păzitor a făcut ca aţa să le taie fiind înmuiate de căldură şi aşa, repede de tot, m-am regalat cu decorul. Mai erau şi bomboanele acelea ovale, învelite în staniol colorat. O invenţie genială, căci se puteau mînca din pom fără să bage cineva de seamă, ambalajul rămînea frumos la locul lui! Nu mi-au plăcut niciodată norii de vată care se presărau pe ramuri să pară ninşi, nici lumînările prinse în clips, erau atît de triste peste zi. Dar stelele colorate de plexigas cu luminiţe le iubeam. Seara le priveam strălucind în întuneric şi visam.

    Pomul se cumpăra la piaţă şi preţul era după înălţime. Îmi amintesc cum stăteau aranjaţi, ca nişte suluri verzi legate cu sfoară. Taţi străbăteau oraşul trăgînd sănii cu brazi. Mamele erau tot o zdroabă între cozonaci, fripturi şi sarmale. Zăpezile transformau oraşul întreg într-un derdeluş. Maşini erau puţine, motorina îngheţată, autobuzele rare. Stăpîni peste Cetate, armate de copii trăgeam sănii încolo şi încoace, cu mîinile îngheţate şi ciorapii uzi, zăpada se întărea în romburi şi pătrate pe pantaloni, ne trăgeam nasul sau îl ştergeam grăbiţi cu mîneca şi porneam în viteză strigînd: Pîrtieeee!!!!! Aşa ne lăsam pe spate şi puneam frînă cu picioarele. Seara, ne tîram greoi spre casă şi, hămesiţi, înfulecam griş cald, orez fiert în lapte dulce cu un praf de scorţişoară, lapte de pasăre, sau poate frigărui de pîine cu zahăr. Dar eu aş fi mîncat de trei ori pe zi varză a la Cluj, doar era preferata mea! Cu obraji încinşi şi trup dureros adormeam învăluiţi de aroma de cetină a pomului împodobit! Aşa spuneau oamenii pe vremea aceea: nu e Crăciun fără miros de brad în casă! O brad frumos! O Tannenbaum! Tante îmi dădea cu linia peste degete cînd încurcam der, die, das, drept pentru care am pedepsit-o şi nu m-am mai dus la ore!
    Dar cîntecul acesta, primul pe care-l învăţăm cu toţii încă din grădiniţă, a rămas în noi, precum veşnicia într-un copac!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-20

    Duminica de Ignat

    În bătrînul oraş, după ce s-a făcut „dreptate“ şi majoritatea caselor au fost naţionalizate şi repartizate, şi-a dus veacul, de-a lungul coridoarelor lungi de lemn, o adunătură pestriţă de oameni, de toate confesiunile şi convingerile. Împărţeala uşilor şi camerelor făcea ca viaţa lor să se ducă mai mult în comun, frecîndu-se unul de altul prin bucătării comune şi băi, în aceeaşi curte parcelată în straturi sau petece de iarbă şi flori şi tufe de agrişe, cu zmeură căţărătoare şi nuc de umbrit jocul copiilor. Pe vremea asta a anului, la geamul evreiilor fremăta flacăra luminiţelor din Hanukkia, copiii se întreceau în învîrtitul titirezului (dreidel), din bucătărie urca miros de ulei încins şi latkes şi aromă de gogoşi. Opt zile ardeau lumînărelele de Hanukka şi opt zile copiii din curte mîncau gogoşi pe săturate. Cîte un ofiţer solitar se bărbierea cu geamul deschis şi mai fluiera un marş umflîndu-şi obrajii plini de spumă. În casa românului ardea candela sub icoana mică a Maicii şi a Pruncului, în noapte aura ei roşie pîlpîia pe pereţii scorojiţi. Pe plită fierbea fasolea, varza de post, şi cartofi săţioşi. Bărbaţii ascuţeau cuţitele pentru Ignat. Atunci se întîlneau cu toţii în jurul pomenii porcului şi la jumeri calde cu ceapă. Toţi, cu evreu cu tot.
    Şi pe alte mese, patru lumînări de Advent aprinse împreună luminau coroana verde a bradului, cercuri cecuri de viaţă, la infinit. Ultima lumînare e cea a Îngerilor. Şi copiii ronţăiau keksuri mici şi aromate, doar şi ei sînt nişte îngeri.
    Şi deasupra curţii, un singur cer spre care toţi, în aşteptare ridicau priviri de speranţă, ori de bucurie.

    Azi este Ignat. Poate în Cetate se mai aude strigătul porcilor sacrificaţi. Mă bucur că eu nu-l mai aud. Azi este ultima Duminică de Advent. Cu mic şi mare vor sta roată în jurul coroanei de brad, aşa cum au stat alţii înaintea lor, aşa cum vor mai sta alţii, cît e lumea şi credinţa în inimă, cît e cerul deasupra capului. Într-o iarnă din trecut voi luneca şi eu pe-o săniuţă, în propria mea amintire, pe un derdeluş ce nu mai este.

    Duminică în tihnă! 1, 2, 3, 4… Advent fericit!

    Adriana Moscicki

    fotografie personală

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-18

    agora pentru iarnă

    Am capul plin de amintiri. Unele sînt atît de „bătrîne“ că mă întreb dacă or fi ale mele sau doar le-am visat, sau poate le-am văzut în vreun film şi mi le-am însuşit! Aşa îmi amintesc televizorul în surdină, în mijlocul nopţii cu imagini în alb-negru de la Campionatele Mondiale de Patinaj artistic. În mod ciudat, nefiind cu nimic periculoase transmiterile aceastea „live“, ne bucuram de educaţie sportivă de prim rang, în vremurile acelea cenuşii. Am învăţat să patinez cu toate filmele Sonjei Henie în cap, cu sheksenele albe de piele de la un „Moş Gerilă“ invizibil. O iarnă întreagă am muncit pe lacul îngheţat din Sub Arini pînă cînd am îndrăznit să apar, plină de vînătăi, la Patinoarul de pe Şcoala de Înot. Dar noi, ăştia mici ne ţineam pe lîngă mantinelă, doar centrul era ocupat deja de cei mari cu patine de viteză şi de hochei primite „de sus“ (von oben).

     

     

     

     

     

     

    Era mic patinoarul nostru, uneori gheaţa nu era decit o fleşcăială, dar toţi ne mîndream cu marea realizare a urbei. Nu ştiam că, nu departe de aici, pe locul ce se numea odată Grădina Flora, Asociaţia de Patinaj (Eislaufverein) înfiinţată în 1876, deschidea în 23 Decembrie 1877 primul Patinoar al Oraşului. Patinoarul se afla pe Bulevardul Victoriei, pe arealul unde astăzi se gaseşte clădirea şi curtea Universităţii Lucian Blaga. Sibiul nostru era bine ancorat în viaţa Imperiului, noutăţile ajungeau aici cu repeziciune, zic eu descoperind că, nu foarte mulţi ani înainte (după 1864), patinatorul american Jackson Haines înfiinţează o şcoală de patinaj în Austria, revoluţionează tehnica patinatului introducînd figuri de dans şi creează moda patinelor prinse în şuruburi.

    Nu am avut campioni la patinaj, din păcate, dar activitatea aceasta a fost multă vreme principala distracţie în zilele de iarnă. Nici rochiile lungi cu falduri, nici pălăriile nu au împiedicat frumoasele galante să se avînte pe gheaţă la braţul vreunui chipeş ofiţer. „Cu căţel şi cu purcel“, toată lumea pe patine şi, cine nu poate, cu scaunul-sanie la plimbare. Nu era o găselniţă nouă scaunul ce luneca pe gheaţă. E de ajuns să arunci un ochi în pictura Olandeză din sec. XVII, în litografiile şi picturile Americane din sec XVIII – XIX. Gheaţa şi patinatul este un subiect frecvent şi prilej de a prezenta societatea şi obiceiurile vremii. Şi luciul gheţii este o Agora, o piaţă, o scenă în care personaje diverse se intersectează şi socializează, un ring de dans în care partenerii pot evolua şi se pot evalua reciproc, un joc, iniţiere dar şi prilej de bună dispoziţie. Apoi, la marginea ringului se găseşte întotdeauna o cofetărie sau o restauraţie care să ofere băuturi calde şi întăritoare într-o clipă de răgaz sau de pură plăcere voyeuristă. Şi de veţi merge la patinat, Sfînta Lidwina să va aibă în pază!

    Adriana Moscicki

    Patinoarul de lîngă Casa Societății // Gesellschaftshaus – fotografie de Oskar van Zel von Arlo din anul 1888

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-15

    o fotografie perfectă

    A nins bogat în noapte peste oraş. Piaţa toată e învelită bine în pături grele de omăt. Din cerul gri-alburiu se lasă o boare fină ca zahărul pudră peste prăjitură. Nu departe de aici, din curtea în care îşi are studioul, fotograful adulmecă zăpada proaspătă aşa cum apaşii iau urmele vietăţilor prin pustie, ridică privirea spre cerul compact şi iasă la vînătoare de imagini. Întinderea Pieţii e dominată de Sfîntul adoptat cu greu de orăşeni. Totdeauna le-a stat în gît ca un os de peşte. Ba l-au păzit jandarmii pe vremuri, ba i-au făcut gard protector şi ridicat pe un soclu înalt. Nepomuk tace chitic, doar e sfîntul purtător de secrete! L-au plimbat prin urbe şi prin Piaţă oamenii pînă cînd l-au lăsat să se odihnească aici.. o vreme.
    Fischer îl cîntăreşte din cap pînă în picioare zîmbind. Om şi statuie se privesc în ochi. Doar privirea fotografului e zglobie şi sare din vîrful coroanei înstelate a Sfîntului, pe cupola Turnului Sfatului, pe felinarul din dreapta, pe felinarul din stînga, într-un zig-zag ce dă adincime şi dinamism întregului cadru. Cu un click scena întreagă trece în eternitate. O dimineaţă de iarnă cu zăpadă neîncepută, o fotografie perfectă. Cine a încercat vreodată să picteze iarna, chiar şi la şcoală în copilărie, îşi aminteşte frustrarea pe care o oferă această non-culoare.Cine a fotografiat iarna ştie că hîrtia fotografică nu redă întreaga frumuseţe pe care o cuprinde ochiul. Dar Fischer e un vrăjitor. El găseşte mereu unghiul potrivit, încadrarea perfectă într-o compoziţie echilibrată. Statuia Sfîntului e poziţionată spre dreapta, linia paralelă a Turnului are steagul spre stînga. Verticala turnului îşi are pendantul în felinarul din dreapta îngreunat de zăpadă, apoi în cel mai îndepărtat din stînga imaginii. Şi, după fuga aceasta, ochiul se odihneşte pe chipul nins şi faţa se destinde într-un zîmbet. Fischer are simţul umorului! Nepomuk îşi învîrte fustele pe sub zăpadă şi mîinile care ţin sfînta cruce, par mîinile unui trubadur îndrăgostit ce-şi cîntă iubirea pe vreo mandolină, ori chitară, zîmbind cu ochii închişi.

    Doar o clipă, într-o dimineaţă cu zăpadă neîncepută, un fotograf a zîmbit statuii şi i-a dat viaţă într-o fotografie perfectă! Aceasta este o operă de artă!

    Adriana Moscicki

    Sf. Nepomuk – fotografie Emil Fischer

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-12

    amintiri pe luciul unui glob

    Ştiu că timpul şterge conturul clar al imaginilor. Ştiu cum cerne amintirile. Ca într-o oglindă, privesc lumea pe luciul unui glob, atîrnat de creanga pomului de Crăciun. Defapt, acolo nici nu există ceea ce văd, doar culorile lumii învîrtite, doar chipul meu contorsionat. Văd doar în mine. Aşa mă cuprinde o nostalgie în Decembrie. Nici iernile nu mai sînt ca în trecut. Zăpada de altă dată e doar în poze vechi şi-n amintiri. Nămeţii stăteau de-o parte şi de alta a drumului. Tata trăgea sania parcă pe alt tărîm. La sfîrşit de săptămînă mergeam în Piaţa Mică, în Orăşelul Copiilor. Căsuţele de lemn spuneau poveşti doar seara, în lumina becurilor, cînd apele staniolului şi fulgii de vată, şi cutiile legate în panglici cu fundă mare, ne făceau să visam. Peste zi erau doar cutii goale de carton, căsuţe de placaj cu obloanele trase. Era şi o ciupercuţă, îmi amintesc vag. Şi omul cu ligheanul de aluminiu în care se învîrtea vata pe băţ.Vata pe băţ era uneori roz. Îmi amintesc cum turnau dintr-o sticluţa culoare şi tot zahărul acela topit se transforma într-un nor dulce ca amintirea de zmeură văratecă. Un leu costa vata pe băţ. Ni se lipea de nas şi in jurul gurii şi degetele rămîneau lipicioase, căci delicatesa aceasta de sărbători şi de Duminici, se topea pe limbă ca un fulg.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Pomul din mijlocul pieţei era tare mîndru, în ochii mei de atunci, deşi ştiu cum atîrnau în el doar cutii goale învelite în hîrtii colorate. Moşul acela care striga copiii în piaţă, pe mine nu m-a strigat niciodată! I se spunea pe vremea mea „Moş Gerilă“, dar noi l-am chemat totdeauna pe şleau „Moş Crăciun! Nimeni nu ne-a certat vreodată. Aşa cum nimeni nu ne-a interzis vreodată să aprindem luminile în Biserică. Sau candela acasă. Deşi pe vremuri icoanele erau rare şi oamenii se închinau la hîrtiile acelea frumos tipărite în Italia, le vindeau ţigăncile din casă în casă şi puteai vedea peste tot Isuşi cu ochi gînditori ridicaţi spre un cer ireal de albastru. De obicei se odihneau peste vreo carpetă cu cerbi sau Răpirea din Serai. Aşa, imaginea colorată de pe un glob, mă poartă în amintiri în vremea Adventului, vreme de post înainte de Sărbătoare.
    Acum pot călători prin Târguri de Crăciun în lume, cu globuri şi moşi adevăraţi, cu vinul fiert şi aromă de scorţişoară, cu explozie de lumini şi culori, dar Orăşelul acela modest din copilărie, va rămîne veşnic în mine, căci l-am trăit!

    Adriana Moscicki

    sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-10

    în manej

    Mă întorc în cetate ca într-un oraş străin, cu gîndul să-l văd cu ochii turistului. Merg de-a lungul zidului bătrîn.Strada Manejului. Numele acesta mă duce cu gîndul la Viena şi cai. Desigur, Cetatea noastră a fost parte din Imperiu şi, ce era la modă în Imperiu, era şi în Provincie, cu atît mai mult cu cît ne aflăm în fosta capitală a Transilvaniei. Dacă Manejul din Viena construit în sec XVI mai funcţionează şi azi, al nostru rămîne învăluit în mister. Deşi Sibiul a fost o Cetate garnizoană, închisă de ziduri şi apărată de zeci de turnuri, deşi om şi cal au fost alături în lupta, muncă şi zi de zi, singurele toponime ce amintesc de existenţa cailor în Cetate sînt Strada Manejului şi cartierele Hipodrom.

     

     

     

     

     

     

    Prima Şcoală de călărie a oraşului Sibiu a fost construită în 1771 în arealul Bastionul Haller. În 1864 se mută în parcul Tineretului, într-o clădire nouă, ciudată, ce seamănă mai degrabă cu un mare hambar şi primeşte numele „Şcoala militară de călărie“. După aceste informaţii, am rămas total în ceaţa ignoranţei. Îmi imaginez că, şi în Cetatea noastră, precum în metropola Vieneză, se dresau şi antrenau rase diferite de cai, în funcţie de armă şi de utilitate. Eu nu am găsit informaţii. Îmi las deci imaginaţia să zburde singură. Cît de impresionantă trebuie să fi fost vederea mîndrilor cavaleri pe cai, trecînd pe „Heltauergasse“ şi toate doamnele suspinînd pe sub volanele de mătase şi visînd. Pe vremuri, pe Nicolae Bălcescu, se plimbau în sus şi în jos domnişoarele cu umbreluţe, se aruncau ocheade tinerilor ofiţeri, poate ei se înclinau uşor şi ridicau chipiul, loveau călcîiele milităreşte salutîndu-le. Doamnele întindeau mîini delicat înmănuşate şi roşeau pudic pe sub borul pălăriilor.
    În jurul garnizoanei se concentra interesul vieţii sociale, se organizau serbări dansante, baluri mascate, concerte. Armata defila prin cetate pe cai sau pe jos cu fanfară. Copiii alergau pe margini şi în urmă imitînd pasul bărbătesc şi sacadat, cu beţe în loc de armă şi cu mîinile făcute pumni în care suflau vreun marş. Toţi băieţii visau să fie ofiţeri, toate fetele să danseze la bal şi să cucerească inimi de ofiţeri. Locurile din oraş se numeau, pe vremuri, în funcţie de un reper în spaţiu, precum: „casa de lîngă“, „străduţa sub“ sau „curtea de pe“ etc. Abia în anul 1872 majoritatea străzilor primesc nume , unele legate şi de evenimente istorice sau personalităţi. Aşa se face că, şi locul acesta primeşte denumirea de „Gasse“ // stradă: „Reitschulgasse“ // strada Manejului, datorită vecinătăţii cu Şcoala de călărie. Chiar dacă azi strada Manejului nu mai duce decît spre un loc părăsit, parte parcare, parte nimic cu iarbă ce creşte de-a lungul cicatricilor de beton, pe mine, timp de o oră, m-a purtat în poveste.

    Adriana Moscicki

    „Şcoală militară de călărie“ // „Städtische Militär Reitschule“ // „Városi katona lovarda“ – în dreapta fotografiei se vede Mănăstirea Ursulinelor şi turnul Bărbierilor. Sursă foto, Helmut Wolff – „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-08

    de-a lungul zidurilor…

    Pasajul sub galeria de trecere spre „Grădina calugărilor“ și zidul de apărare al incintei a III-a de fortificație de pe strada Manejului. În stînga imaginii se vede colțul format de zidul incintei a III-a si al incintei a IV-a, (la intersecția străzilor Manejului și Funarilor) unde se afla Turnul Bărbierilor.

    Adriana Moscicki

    Acuarela de Juliana Fabritius-Dancu

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-05

    doar un moş cu barbă de nea şi ochi buni

    Gata! azi a fost ziua universală a lustruirii papucilor.
    Şiruri stau aşezaţi frumos la uşă în astepatarea cadourilor. Şi ciorapi, care mai de care, lungi şi groşi, şi împodobiţi şi împletiţi, atîrnaţi deasupra căminului. Desigur, toţi copii stau pitiţi pe sub plăpumi în aşteptare şi se prefac că dorm, dar cu urechile ciulite şi ochii mijiţi. Eu cel puţin, aşa făceam. Nu l-am văzut niciodată dar venea punctual cu punga de dulciuri şi jordiţă. Ştiam eu că jordiţele sînt de la ţigăncile din colţ, ba îi mai şopteam lui Moş Niculaie dacă vreau aurită sau argintie şi neapărat cu fundă roşie de hîrtie.
    Cum Pămîntul e un sat mare, Sfîntul Nicolae merge prin lume cu toiagul învîrtit, cînd călare, cînd pe jos, cînd pe pămînt şi cînd pe mare. În Olanda debarcă din corabie însoţit de asistentul său maur Zwarte Piet care duce sacul cu daruri, dar mai ţine o matură de nuiele, tocmai bună de altoit copiii neascultători. Prin Franţa merge Pere Nicolas în spatele măgăruşului şi nu vine singur, doar are ajutor în Pere Fouettard, responsabil cu biciul care pedepseşte neastimpăratii. Prin Germania şi Austria, stă în spatele Bischopului altă arătare – Krampus, zis şi Knecht Ruprecht, un fel de Diavol ce sperie copiii şi-i bagă în sac, ori, drept pedeapsă, înlocuieşte cadourile cu jordiţe. La noi vine pe un cal alb şi lasă în urma lui zăpadă, căci se spune, din 6 Decembrie începe iarna. Nu are nici un diavol care-l însoţească, este doar un moş cu barbă de nea şi ochi buni, dar lasă ca avertizare jordiţă împodobită. Desigur, există şi la noi sperietoarea cu moşul care ia copiii răi şi-i bagă în sac, dovadă că toate legendele acestea au un fond comun. Se mai păstrează încă, în folclorul românesc, tradiţia dansului cu măşti înfiorătoare, chipuri cu coarne, capete îmblănite, cu o conotaţie şi un simbol aparte, amintind de acei „Krampusi“ sălbatici din satele germane şi austrice.
    Obiceiul de Sf. Nicolae îşi are originea într-o tradiţie foarte veche, catolică, sărbătorită la 28 Decembrie, Sărbătoarea Inocenţilor (martirul copiilor ucişi de Irod – Herod). Mai tîrziu a fost mutată pe 5-6 dec şi a devenit o zi sfînta în cinstirea Arhiepiscopului Nicolae din Mira, care, predînd copiilor catehismul, îi răsplătea cu un dar sau le dădea o pedeapsă.
    Odată cu reforma în Biserică, Martin Luther interzice această sărbătoare şi rolul de „sfînt“ e îndeplinit de însuşi Isus (der Heilige Christ), apoi numit „copilul Isus“ (das Christkindl).
    Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi în religia ortodoxă, el este apărătorul dreptăţii, al nevoiaşilor, şi patronul marinarilor. Se spune că, strecurînd punga cu bani pe fereastra unei familii sărace cu trei fete de măritat, punga cu bani ar fi lunecat în ciorapi sau în pantofi, de aici tradiţia din Ajunul de Sărbătoare. Să ne bucurăm de daruri şi de jordiţă şi să urăm tuturor celor ce-i poartă numele: multă sănătate şi la mulţi ani!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-03

    Grădina pitită între ziduri…

    O clipă se arată în lama de lumină şi dispar în negrul încăperilor. Umbre se lungesc pe zid şi se fac din ce în ce mari în murmur de psalmi, pocnet sec de rosariu, ciucurii togii joacă în mers, în tăcere. În chilii pîlpîie flacăra lumînării cînd pagina cărţii se întoarce. Din colţuri urcă iz de umezeală, aromă de ierburi şi flori. „Cîinii lui Dumnezeu“ sînt mereu de pază. Sub glugile negre stau pitite chipurile palide şi trase, ochi obosiţi, gură cumpătată la vorbit. Cerneala şi puţin pămînt s-a furişat pe sub unghiile lor. Drumul lor e măsurat în paşi, fusta albă fîlfîie cu fiecare dintre ei. Pe sub galerii şi prin coridoare ascunse se furişează, din strîmtoarea zidurilor în nemarginerea verde, precum în grădinile Edenului.

    „Grădina Călugărilor“ se numea locul acesta, azi, o mare tristă de nimic cu pete de pămînt şi bitum… Aici cîntau păsările cerului, pomii îşi desfăceau ramuri, fructele se pîrguiau. Pitită între zidul incintei a 3-a şi dublura lui, Grădina hrănea trupul omului şi hrănea sufletul lui, pe unul cu roadele pămîntului, pe celălalt cu frumuseţea creaţiei divine. Nu ştim prea multe despre Dominicanii din Cetate. Hramul lor era instruit şi menirea lor a fost propovăduirea învăţăturii. Biblioteca lor era una din cele mai vechi şi bogate din oraş. Spirite riguroase şi rigide, deschise spre cunoaştere şi gîndire, Dominicanii şi-au clădit mănăstire trainică, impunătoare în incinta oraşului în anul 1474. Vechea lor mănăstire, din faţa gării, a fost transformată în leprozerie, apoi distrusă. Doar crucea, salvată după zeci de ani din glod, stă şi azi în Bisericuţa cu clopoţel… Dar vînt de schimbare a bătut în religia după 1543. Se spune că Domnicanii catolici au fost alungaţi. Şi atunci, cum se explică prezenţa Nonelor (maicilor) Dominicane mai apoi în aceeaşi locaţie? Doar erau de aceeaşi confesiune? Cu siguranţă ştim însă că după Reforma Protestantă, în 1546 oraşul vinde Grădina Călugărilor. Cui? Secole de necunoaştere ne despart de maicile Ursuline, care, la 1728 se instalează aici, schimbă faţa Bisericii, transformă fostele chilii în orfelinat şi şcoală de fete. Mă gîndesc, într-un fel e o continuare a drumului Dominicanilor, drum prin şi spre învăţătură. Pînă şi grădina şterge numele călugărilor, căci în 1845 apare ca „Nonnen Garten“. Poate creşteau acolo flori aromate şi ierburi de făcut licori, cocteiluri amare de lecuit trup bolnav, poate tufişuri verzi în sălbăticie, stăvilite doar de „cuşca“ zidurilor.

    Dar azi, nimic din toate astea nu mai este. Grădina goală, mănăstirea închisă, şcoala uitată. Am privit prin ferastruica porţii şi am gîndit, poate umbrele călugărilor de altă dată, să treacă îndurerate şi tăcute, fantome triste din trecut. Ubi sunt?

    Adtriana Moscicki

    acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-12-01

    Nu iasă locu‘ din om.
    Veşnic înfipt în el rămîne şi prin vene-i curge dor de seacă inima. Pune-i omului cîntările de acasă şi o să lăcrămeze ca un prunc şi o să bată palma pe picior şi paharu o să închine cu un oftat. Sîntem apa ce-am băut, ţîţa ce am supt, limba ce am vorbit. Nu iasă locu din om. La mulţi ani Români şi Românie!

    Adriana Moscicki

    Fotografie premiată la expoziţia de fotografii din 14 octombrie 1906 în Apold – fotograf Wilhelm Auerlich / Sibiu (sursă: Adrian-Silvan Ionescu)

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-29

    cum se întîlneşte Sfîntul Andrei cu Adventul pe o banca în Burg…

    Oraşul meu e colorat şi amestecat, cu oameni simpli veniţi de prin sate şi orăşeni nobili de generaţii. Banca din faţa casei, sau din curtea comună, ţinea locul „agorei“. Acolo se difuzau adevăratele buletine de ştiri, piperate cu păreri personale, şoptite. Acolo am auzit poveşti despre strigoi şi vrăjitoare ce umblă cu picioarele unse, atît de uşor că nu le auzi şi femeile se închinau cruci mari de alungat Satana, dar mult mai rar decît se fac azi, cruci iuţi şi zgîrcite la fiecare colţ de stradă!
    Am auzit şi despre cîntecul lupilor în noaptea de sfîntul Andrei, cînd au voie să mănînce cît poftesc, despre fetele ce se culcă pieptănate aşteptînd în vis chipul iubitului sortit. Sincer, nu am visat niciodată asemenea vise şi n-aveam nici cozi de împletit.Mă fascina mai degrabă noaptea lupului şi-l vedeam, în cap, venind tiptil, cu paşi moi şi tăcuţi de zăpadă, cu ochi lucitori. Dar cînd mergeam dincolo de Podul Gării, în Lazaret, în căsuţa din curtea mătuşii unde locuia Cathy, cuminte şi harnică, mîinile ei meştereau mereu cîte ceva şi avea cozi frumos împletite. Pe vremea asta, de Advent, îmi arăta calendarul cu surprize primit din Germania şi şerveţele cu Moş Crăciun. Şi cît de cumpătată era Cathy, niciodată nu deschidea uşita calendarului înainte de vreme! O singură dată am primit şi eu un asemenea Calendar dar, din curiozitate şi nerăbdare, l-am dat gata în 5 minute!
    Apoi Adventul a fost pentru mine Gerda, imaginea ideală a unei secretare, spatele drept, picioare frumoase, pedantă şi răbdătoare. Gerda nu era o femeia frumoasă, ci incitantă, stîrnea în om dorinţa de a vedea dicolo de prezenţa aceasta corectă şi privirea metalică. La Gerda totul era perfect, măsurat milimetric, prăjiturelele păreau mici sculputuri de zahăr şi aluat, coroniţa o capodoperă de artă în simplitatea decorului şi armonia culorilor.Gerda stătea perfect, cu genunchii bine strînşi, doar mîinile mari cu degete pătrăţoase şi unghii scurte se agitau într-un ceremonial politicos şi rece. Din serile acelea atît de liniştite şi tăcute, am în cap lumina filtrată a lumînărilor şi armonii clasice în surdină.
    Şi, dacă românii pun azi cununa de usturoi să le apere casele şi animalele de rele şi boli, saşii din Cetate vor aprinde deja prima lumînare în cununa lor de brad, în numărătoarea Duminicilor pînă la Marea Sărbătoare. Aşa, aşteptarea nopţii de sfîntul Andrei se amestecă în misterul luminilor de Advent, căci în Oraşul meu de altă dată totul era posibil şi adevărat!

    La mulţi ani tuturor ce poartă numele sfîntului Apostol Andrei, ciobanul şi protectorul animalelor sălbatice şi al pescarilor! Advent fericit tuturor!

    Adriana Moscicki

    Vigneta iluminata – Sfîntul Andrei sec. XV – Adventkalender 1947

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-27

    Zid in timp

    Dacă Bobel s-ar fi plimbat azi pe strada Manejului, ne-ar fi lăsat, poate, aceleaşi imagini luminoase. Desigur, ar fi strîmbat din nas la mirosul de urină şi mizeria din colţuri, ar fi încercat să priceapă înţelesul unor grafitti de pe ziduri, ar fi ridicat din umeri indignat şi neputincios la degradarea generală a caselor, a pereţilor, dar zidul l-ar fi pictat la fel! Nimic nu s-a schmimbat pe strada Manejului! Poate ploi şi vînturi să fi erodat cărămida roşie, poate pămîntul să fi înghiţit centimetri din zid şi iedera să se fi prelins insistentă şi îngrijorătoare de-a lungul lui, poate rădăcini să-l fi săpat adînc, dar zidul a rămas neclintit. Azi nu mai apară oraşul decît de vînt.

    Adriana Moscicki

    „Zidul de apărare de pe strada Manejului“ // „Alte Stadtmauer in der Reitschulgasse“ și pasajul de trecere spre „Grădina calugărilor“ în zona unde se afla Turnul Bărbierilor. – Carte Poştală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-24

    În tradiţia lui Hochmeister…

    Strada picoteşte în lumina caldă de Septembrie. Porumbeii stau ciorchine pe obloane, scocuri şi firele lampioanelor şi, în fîlfîirea lor greoaie dincolo încoace, anunţă prezenţa vreunui trecător. Cîte un ochi mijit pe sub ţiglă se umbreşte o clipă de aripa lor în zbor. Linişte în spatele porţilor grele. Sori scrijeliti în lemn zîmbesc nemişcaţi. De te încumeţi să treci pe sub poarta boltită, te trezeşti în curţi pietruite, sub balcoane de lemn invadate de viţă. Ochi ageri stau de pază de sub frunze. Fotografiez cu sufletul la gură ca şi cum aş fura tihna întregii curţii într-un clic. Casele au crescut în jurul paviloanelor, a zidurilor, cuprinzînd fiecare colţişor. Ici colo pe zidurile coşcovite, plăci de tablă povestesc de cîte un locuitor celebru. Puţini au auzit de existenţa lor.

     

     

     

     

     

     

     

    Mă întreb de ce se numeşte Tipografilor? Singura legătură pe care o fac în cap este cu Ziarul spre a cărui redacţie mă îndrept „Hermannstädter Zeitung“. Şi tipograful Martin Hochmeister a locuit in apropiere, chiar acolo unde porumbeii şi-au făcut cartier general! Dar şi alţi Sibieni celebrii: Karl Engber, Daniil Popovici Barcianu, Merienescu Atanasie Marian, români şi saşi, oameni de cultură şi iubitori ai Cetăţii, au trăit prin curţile acestea liniştite.

    Cît de simbolică îmi pare acum sărbătorirea spre care am mers! În jurul unei oale imense cu gulash din bucătăria Diei, ne-am adunat de prin lume şi din Cetate, români, saşi, unguri şi germani care au făcut din oraş casă şi iubire. Şi fiecare în ritmul şi pe limba lui am privit înapoi pe drumul mers cu nostalgii şi tristeţe, ori cu bucurie, am rîs şi ne-am emoţionat, am închinat o ţuică în cinstea Gazdei. Cine nu o cunoaşte pe Bea? Spiriduş fără odihnă, muncitor fără limite de timp, spirit curios, cinică şi picantă în vorbe, modestă şi profundă, tăcută în duioşie, mereu şi pretutindeni prezenţă vie!
    Şi în insula asta poliglotă, în umezeala zidurilor, în camere modeste cu podea de scînduri vălurită şi scîrţîitoare, Ziarul trăieşte, fidel lui însuşi, prin munca Ei de Redactor-şef şi a oamenilor ce o înconjoară! A fost Sărbătoare pe str. Tipografilor la nr. 12. Poate un pic de hărmălaie cum făcea pe vremuri Târgul Olarilor, voie bună din iuţeala gulaşului, din tăria ţuicii şi din întîlnirea oamenilor!
    Şi vă spun, din oala cu gulaş a mîncat curtea întreagă, vecini şi străini aflaţi în trecere. Aşa îmi amintesc lumea acasă, pe vremuri! Iată, am fost într-o insula împietrită în timp!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-21

    Jocul umbrelor

    Pe sub vînzoleala fustelor şi tropotitul picioarelor, drumul pare un mare animal obosit, întins cît vezi cu ochii sub pălăriile de pai, sclipind ici colo cu trupul pîntecos al cănilor, oalelor şi ulcioarelor.
    O tîrgoveaţa ciucită chiar acolo pe trotuarul îngust, dusă pe gînduri sau poate concentrată peste cîteva ulcioare. Un zumzet cumpătat învăluie intreaga adunare. Înarmaţi cu beţe, tineri „soldaţei“ însoţesc ofiţerul mîndru cu caschetă. Un doi trei, grupul se adună şi se împrăştie… doar micuța „gardistă“ exclusă sprijină bosumflată zidul cu nemulţumire.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Spontan, sau savant surprinşi, figuranţii maestrului Fischer îşi îndeplinesc minunat misiunea şi umplu trotuarul cu mica lor poveste. Cocoţat sus sus pe o scară, la cîţiva metri înălţime să poată cuprinde într-un singur cadru strada întreagă cu toate detaliile, jocul umbrelor şi alternanţa alb-negru a lumii întregi, Fischer pîndeşte momentul prielnic să apese butonul de declanşare. Acum mai mult de un secol materialele fotografice şi fotografiile erau scumpe, produse de lux şi nu la îndemîna oricui. Pentru a fi sigur că obţine un rezultat bun, fotograful făcea uneori și două expuneri (fotografii) la interval scurt de cîteva minute, interval necesar pentru a schimba plăcuța de sticlă (clișeul). Aşa se explică prezenţa aceluiaşi motiv / loc / scene într-o altă fotografie cu schimbări minore de poziţie sau componentă a figuranţilor. Sînt celebre fotografiile cu cei doi băieţi pe Gen. Magheru la Turnul Sării şi grupul de copii aici, la Târgul Olarilor. Pe lîngă emoţia estetică pe care ne-o provoacă, fotografia ne oferă informaţii despre oamenii şi viaţă Cetăţii. Iată, Târgul Olarilor pe care sîntem obişnuiţi să-l căutăm în Piaţa Mare în zilele noastre, se ţinea odată de-a lungul străzii Tipografilor. Nici nu ne-ar fi trecut prin cap! Desigur, atunci era un tîrg cu obiecte strict uzuale, azi este mai mult o manifestare a spiritului creator, artistic. Pălăriile de pai au ajuns un accesoriu de modă stilat, ghetele de piele neagră cu şireturi un apanaj al rockerilor, iar fustele albe de pînză al grupurilor shanti căutătoare de frumuseţe şi pace în natură. De la 1495, strada aceasta era cunoscută sub numele de Dy Wyse, Auf der Wysen, Wiesengasse, și o perioadă scurtă de timp str. Livezii, căci pe vremuri era teren cu grădini şi pomi, pe care s-au ivit apoi case cu ochi mijiţi şi balcoane de lemn ascunse prin curţi. Şi liniştea locului era tulburată doar de tîrgul de oale, de forfota tîrgoveţilor şi tropotitul cailor pe piatra drumului.

    Azi, mai păstrează amintirea vremurilor trecute prin porţi şi pe sub viţa de vie dar cu greu îţi mai poţi imagina aici Târgul Olarilor de altă dată!

    Adriana Moscicki

    Târgul Olarilor, str. Tipografilor // Wiesen Gasse – fotografii din atelierul lui E. Fischer

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-18

    O posibilă poveste

    Fotografia, dincolo de valoarea sentimentală pe care o prezintă, este, de cele mai multe ori un document. Captarea unui chip, loc, întîmplări devine în timp dovada existenţei lor.
    Uneori însă, fotografia se îmbogăţeşte cu o valoare artistică şi devine metaforă. „Fotografia ca metaforă“ aş numi multe din clişeele lui Emil Fischer. Adesea privindu-i „opera“, mi-l imaginez străbătînd oraşul, cu un alai de personaje în urmă, aşa ca într-un film Felinian. Deîndată ce a găsit cadrul potrivit, fotograful îşi aranjează personajele în poziţii statice, teatrale, sau le amestecă alteori prin mulţime într-o falsă spontaneitate, într-o dinamică subtilă şi cochetînd cu spectatorul. Fischer are o panoplie de figuranţi fideli, foarte la modă în epocă, perechi de fete şi băieţi îmbrăcaţi în veştminte specifice vremii: costum cu buzunare aplicate, pălărie/rochiţe cu volane şi pălărie de pai. Privim aici Turnul Preoţilor şi Capela Sf. Ladislau, dispărute, demolate 1898. Iată unul din rarele documente fotografice, care ne aminteşte de existenţa lor.
    Dar personajele ce poveste spun? În căutarea unui liant, în contrastul clar obscur al scenei, privirea noastră descoperă armonia tocmai în alternanţa alb-negru a veşmintelor pe care le poartă figuranţii. Privirea aleargă de la o persoană la alta, desenînd două triunghiuri intercalate şi punctate în alb-negru şi se aşează în centrul de echilibru – coşul de nuiele. Dar, Fischer este şi mai complex, căci mijlocul acesta evident îşi are pendantul în alt coş micuţ, abia vizibil la picioarele figurantului din faţa Capelei.

    Fischer este genial: ne oferă o compoziţie picturală într-o fotografie ce pare doar un banal document, amintire pentru veşnicie a unui loc dispărut de pe harta Cetăţii! Jocul caracterelor, privirea, atitudinea, atmosfera, totul este sugestiv şi inteligent. Cred că abia în sec. al XX-lea, mari fotografi vor reuşi să construiască asemena scene într-o reprezentare ludică. M-am întrebat care este rostul coşurilor de patiserie, a personajelor ce poartă şorţuri? Ar putea foarte bine să fie o subtilă reclamă a unei brutării sau patiserii! Tocmai absenţa ei explicită şi doar sugerată este marea artă a fotografului: ne pune pe gînduri, ne încurcă! Cărţile de adresa ne spun că, în Piaţa Huet la nr 3 (azi casa Calfelor), a locuit la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, un patisier pe nume Thoiss Friederich. Pe strada Turnului la nr. 9 locuia brutarul Fabritius Gustav, iar la nr. 34 se găsea chiar o brutărie, filiala lui Uhl Jakob & Söhne: trei meşteri în pâine într-un triunghi plin cu arome. Desigur mirosul aluatului copt umplea intreaga uliţă şi se prelingea pe sub arcada turnului pînă în depărtare spre Oraşul de jos, şi pînă în Piaţă şi străzile Oraşului de sus.
    O posibilă poveste. În ochii mei Fischer este un fotograf genial!

    Adriana Moscicki

    Turnul Preoților și Capela Sf.Ladislau / Sft.. Jacob – fotografie ante 1898

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-16

    pacea din noi…

    Răul, ura şi moartea se preumblă prin lume.
    Pereţii cetăţilor sînt mînjiţi cu sînge, drumurile ciuruite.
    Cîntecul păsărilor s-a topit sub bubuitul armelor.
    Lumea îşi plînge morţii şi ridică pumnul spre un cer gol.
    Ubi sunt?

    Pe poarta aceasta se intra într-o lume cu oameni simpli şi bucurii mărunte, în trecut. Să fie ziua începutul unui drum în noi, drum spre pace, precum intrarea pe o poartă în inima cetăţii.

    Adriana Moscicki

    Turnul Scărilor, cîndva turn de poartă şi intrare în inima Cetăţii şi Scările Sag, cu un picior în Oraşul de Jos şi un picior în Oraşul de sus.

    Turnul Scărilor şi clădirea din Piaţă Huet nr 3 – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-13

    cu sudoarea frunţii

    Stîlpul calfelor a apărut tîrziu în Burg. Poate era altul, dar nimeni nu-l ştie. Şi totuşi, stîlpul acesta pare că stă de cînd lumea în acelaşi loc! M-am bucurat să-l cercetez de aproape, ba am găsit şi o calfă să-mi pozeze cu bunătate! Apoi am plecat şi m-am gîndit că nimic nu e întîmplător. De priveşti de departe (detaşat), vei găsi mereu logica lucrurilor sau măcar un simbol!

    Nu ştiu cine a hotărît locul lui, dar a fost înţelept! Stîlpul (Stock im Eisen) stă într-o piaţă istorică, Piaţa Huet, în faţa clădirii de la nr. 3, casă construită între fortificaţiile centurii a I-a şi a-III-a, cu un picior în Oraşul de Jos şi cu unul pe colina Oraşului de Sus, ca la răspîntie de drumuri şi timp, în locul de poartă şi intrare în Cetate, lîngă Turnul Scărilor. Calfele se plimbă de secole. Pe noi ne-au ocolit ceva vreme, căci graniţa le-a fost închisă şi însăşi existenţa lor negată. Dar calfele au umblat de jur împrejur cu privirea ascunsă sub borul pălăriei. Calfele au construit cetăţi şi oraşe sute de ani. Din colţurile Europei venite în tăcere, cu colbul în pantalonii largi prinşi în bumbi de metal, fără să cunoască limba sau geografia locului, cu metrul în buzunar şi bănuţul ce aminteşte de acasă, calfele au măsurat cu palma, cotul şi piciorul, au întins frînghii legate în 13 noduri, au scos echere de fier şi aţe cu plumb, au alianiat ziduri, au tăiat piatră, au sculptat lemnul, au bătut fierul aşa cum au făcut alţii înaintea lor. Drumul lor este cunoaştere. Fiecare şantier e o nouă probă şi trecere într-o nouă etapă spre cunoaştere. Calfele fac drumul acesta de iniţiere prin spaţiu şi în timp, drum spiritual spre cunoaşterea de sine.

    Credincioşii bat drumul Compostelellei cu un toiag şi în tăcere. Calfele se mişcă pe hartă cu spontaneitate căci drumul lor se termină acasă şi în sine. Bănuţul e singura amintire materială a familiei. Instrumentele lor sînt universale: măsuri vechi pe care corpul le dă lucrurilor (cot, pas, palmă, picior), limba uneori necunoscută, dar toţi sînt uniţi de un ideal: drumul este cunoaştere, împlinire. Şi atunci, cînd privesc Stîlpul Calfelor din Cetate, chiar dacă e încă un prunc (s-a ivit abia în 2004), simbolul lui e veşnic! Şi dintre cuie de scrijelit piatra şi de agăţat şi seceri de semănat, şi piroane de căţărat şi agăţători de atîrnat şi bumbi de legat eu văd mîini ce au meşterit, sudoarea frunţii şi a trupului, înverşunarea novicilor. Şi apoi nu întîmplător casa aceasta i-a primit! În trecut aici era o casă de „pîine“ (brutărie / patiserie). Pîinea „cea de toate zilele“ este viaţa prin muncă a omului pe pămînt. „Şi-ţi vei cîştigă pîinea cu sudoarea frunţii“ spune Cartea Sfîntă.
    Atîta vreme cît vor bătea un cui în carnea lemnului, Calfele vor desăvîrsi drumul spre pîine, spre viaţă şi cetatea noastră va dăinui, veşnică!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-10

    mică poveste despre o casă mare

    Din negura timpului, omul a încercat să facă o legătură între lumea văzută, materială şi cea spirtuală, nevăzută. Omul şi-a construit toteme, amulete, a desenat pereţii peşterilor, a meşterit figurine. Omul a inventat zei şi le-a construit temple. Apoi a construit case pentru trup şi case pentru suflet. Biserica a devenit, pentru creştini, casa întregii comunităţi, locul în care profan şi sacru se puteau întîlni. În Evul Mediu, constructorii de biserici trebuiau să respecte reguli stricte: forma geometrică, orientarea, dimensiunea, armonia.

    O veche legendă ne povesteşte despre un meşter constructor în Cetatea Sibiului, căruia i s-a încredinţat clădirea unei Biserici impunătoare. Meşterul nostru se pune pe treabă şi ridică ziduri măreţe. Din cauza greutăţii însă, terenul spre Pasajul Scărilor începe să cedeze. De teamă că intreaga construcţie se va prăbuşi şi va plăti eşecul cu însăşi viaţă, meşterul dispare din oraş. Zidurile rămîn însă bine înfipte în pămînt şi, dupa o lungă aşteptare, meşterul se întoarce să-şi desăvîrşească opera. Aşa explică povestea noastră lunga pauză între începutul construcţiei Bisericii Evanghelice şi terminarea ei. Se ştie că lucrările la Biserica Evanghelică au fost începute în anii 60 ai sec. al XIV-lea şi reluate abia cîteva decenii după aceea la 1424. După 1474 bazilica gotică a fost modificată şi transformată într-o biserică-hală. În 1494 a fost terminat turnul bisericii. Este meşterul din legendă un laş? Acesta a fost primul meu gînd. „Fugă de răspundere“ s-ar putea califica dispariţia lui. Dar meşterul se întoarce şi-şi continuă munca.

    Desigur, este doar o legendă, dar închide în sine un simbol: construirea unei biserici este o aventură umană şi spirituală în acelaşi timp. Între începutul construcţiei şi terminarea ei se scurge timpul. Aşa cum aluatul are nevoie de timp de creştere pentru a deveni pufos şi gustos, toate creaţiile au nevoie de un timp pentru împlinire. Uneori se întîmplă, alteori niciodată. Din fericire pentru Cetatea noastră, Biserica nu s-a dărîmat. Ea s-a clădit după legile timpului: să întreacă toate clădirile în înălţime căci este centrul lumii (oraşului) şi ea este Ierusalimul terestru. Şi din semeţia turnului, peste acoperişul glazurat, suspendat între pămînt şi cer omul poate avea, pentru o clipă, conştiinţa propriei dimensiuni.

    Adriana Moscicki

    Biserica Evanghelică cu hramul Sf. Maria – Litografie cca.1854

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-08

    „Citadela“

    …ar putea fi foarte bine numele unei povești fantastice sau de aventuri. Dar ea este o realitate istorică, poate, din fericire pentru Sibiu, niciodată desavîrșită!
    În sec. XVII ajung la modă fortificații în formă de poligoane regulate, sisteme de apărare perfecționate de Sébastien Le Prestre de Vauban. În contextul politic al Transilvaniei din sec. XVII, după semnarea Tratatului de la Carlovița (în 1699), comandantul militar al armatei Austriece, generalul conte Rabutin de Bussy propune construirea unei fortărețe de tip Vauban în partea de sud-vest a orașului Sibiu. Proiectarea ei i-a fost încredințată arhitectului italian Giovanni Morando Visconti. Citadela desenată de Visconti avea formă stelară cu cinci bastioane. Construcția ei ar fi costat 450.000 de galbeni și ar fi durat trei ani. În anul 1702 Rabutin înaintează propunerea Regelui Leopol I, care iși da aprobarea 27 de zile mai tîrziu.

    Citadela urma să fie ridicată extra muros, între poarta Cisnadiei și bastionul Soldisch. Pe acest areal se aflau grădini cu pomi fructiferi. Proprietarii sînt despăgubiți cu bani puțini (3.598 de galbeni), jumătate sub adevărata valoare a terenurilor. Canalul Gura Rîului-Sibiu era deja terminat și astfel se începe transportarea materialelor de construcţie necesare, nisip si pietriș. Barjele de lemn fac drumul cu încărcătură din munte pîna in portul Sibian. În 1702 incep pregătirile de nivelare și amenajare și lucrările propriu-zise.
    După izbucnirea Răscoalei lui Rakoczi în 1703 se întrerupe construirea Citadelei și nu se va relua nici in 1711, la sfîrşitul acesteia. În anul 1717 meseriașii aduși aici din diverse zone și chiar din afara ţării, sînt obligați să părăsească arealul Citadelei în care locuiau împreună cu familile, iar casele lor au fost incendiate. Pe terenul Citadelei, rămas în posesia armatei austriece, orașul a construit un depozit temporar de fîn și lemne, iar restul terenului a fost dat în folosință orășenilor ca ”păşune pentru porci, capre si alte animale”. O parte din zidurile citadelei, deja ridicate, au fost demolate de breasla Olarilor. Din perioada aceea, zona din preajma străzilor Dobrogea și Th. Neculuța, poartă numele de „Pămîntul Olarilor“. După vizita Împaratului Josef II., în 28 mai 1773 în Sibiu, terenul, pe care era planificată ridicarea Citadelei, a intrat în posesia orașului și a fost oferit pentru construirea unui nou cartier, cartierul Iosefin.

    Aceasta este pe scurt istoria Citadelei care nu s-a construit niciodată. Amintirea ei a rămas scrisă-n tuş negru pe o hartă, zidurile ridicate au fost demolate, iar canalul a fost înghițit de pamînt și ierburi. O vreme a curs un fir de apă prin Grădina Trandafirilor, spre încîntarea unor tineri visători. Poate a fost șansa Cetătii să crească în armonie, să respire prin văile ei energia munților și să se desfășoare in echilibru… făra Citadelă.

    Adriana Moscicki

    Planul orașului Sibiu cu citadela – c.1735 (sursa hartă: www.kepkonyvtar.hu)

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-06

    Cîntări din Grădina Trandafirilor

    Pentru că privighetoarea cînta aici și aroma trandafirilor o învăluia precum mătasa umerii femeilor, pe înserat… m-am încăpățînat sa caut edenul acesta uitat, Grădina Trandafirilor!
    Am citit despre ea, știam unde se afla, știam ce a fost acolo și atît. Aș fi putut să construiesc în cap povestea, dar m-am încăpățînat să caut istoria ei mică, atmosfera, aroma, sensul. O grădină de trandafiri te face să visezi. O grădină de trandafiri este spațiu de evadare din rutina de zi cu zi…

     

    În perioada Interbelică, exista în Sibiu un restaurant mic și modest, renumit pentru atmosfera intimă și plăcută, cunoscut sub denumirea de „Grădina Trandafirilor“ (Rosengarten). Emilia Seibold, zisă domnișoara Mitzi, era proprietăreasă și ospătăriță. Clientela era, în majoritate, formată din studenți, muzicieni, artiști, tineri Sibieni neconvenționali, boemi, plin de vise și dornici de viață. Unii din ei se intorseseră de pe front și nu doreau altceva decît sa uite grozăviile trăite în timpul primului Război Mondial. Restaurantul avea, pe lîngă sala de mese, și o grădină mare ințesată de trandafiri, cu mese și bănci și o popicărie proprie. Prin grădină curgea un pîrîu într-un canal relativ adînc, rămășita Citadelei ce nu s-a construit niciodată.
    Ospătăreasa Mitzi baleta printre mese, servea băuturi, vinur și d-ale gurii, gustări simple dar apetisante, felii de pîine cu unt sau pastă picantă din brinză de burduf sau proaspătă, amestecată cu unt și boia dulce. Vinurile erau din zona Oraștie-Sebeș-Apold cumpărate de la vinăria lui Fronius. În luna mai se consuma o bautură tradițională, un punch din vin alb, vin spumos și aromată cu Vinariță, plantă ale cărei frunze îi dădeau un gust aparte.
    Dar nu gustările acestea frugale, nici vinul nu erau motivul prezenței în Grădina Trandafirilor, ci întîlnirea cu prietenii, schimbul de idei, muzica, atmosfera. Aici se adunau seară de seară și ascultau, între altele, cîntecul ”Privighetoarea“, poezie de Thedor Storm, recitau și citeau poeziile lui Hermann Löns, aici Fritz Gierlich, Dolf Hienz, Pua Kristyn, Gottlieb Brantsch și prietenii lor Sibieni se intreceau în a cînta, acompaniați de ghitări sau lăute, cintece studențești și cîntece din repertoriul popular. Georg Hienz va păstra amintirea vremurilor și a propriului tată, Dolf Hienz, într-o cărticică apărută în 2001 sub titlul „Cîntece din Grădina Trandafirilor“. Volumul cuprinde, cîntece cu note și versuri auzite și cîntate în Grădina Trandafirilor.
    Și sînt convinsă că, undeva, în adîncul cuferelor sau în vreun sertar uitat, între fotografiile bunicilor, zace, fără să știm și să o recunoaștem, o imagine îngălbenită, poate puțin boțită, cu colțuri îndoite, din care zîmbește domnișoara Mitzi, purtîndu-și platourile cu gustări, din care ne privesc, cîntînd vesel, tineri ce au visat vrăjiți de trandafiri.

    Adriana Moscicki

    Intrarea în Grădina Trandafirilor, str. Dealului 23/25 – desen de Juliana Fabritius-Dancu

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-11-03

    De treci Podul…

    Ca o bronhie respiră uşa Băcăniei cu efluvii de mirodenii dulci şi delicatese picante. Şi odată ajunse în drum, se înfig în nara omului şi pun stăpînire pe simţuri: oamenii zîmbesc, devin pofticioşi, flămînzi, dornici, alţii se întreabă ce este zgîndăreala asta, mulţi nu ştiu şi foarte mulţi visează.
    Dincolo de uşă este altă lume. Podul e pustiu şi ziua întîrziată în toamna. Pe podul acesta s-au născut poveşti, „istorii“ de spus la ureche, istorii rostogolite din gură în gură, zemoase pentru deliciul altora. Altă dată se îngrămădeau aici băncile măcelarilor. Șușotele şi rîsetele se auzeau dintr-o parte în alta. Astăzi, în zadar Podul ciulește urechi de fontă, neclintit în tăcere, doar balustrada lui dantelată e mîngaiată de șopăiala vîntului.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    O arătare chircită la buza podului şi-a întins taraba minusculă direct pe pămînt. Ce se vinde şi ce se cumpără? În pustietatea după-amiezii, doar visele omului. Poate o fărîmă de aromă s-a lipit de nara lui, atît cît să viseze focul din vatră, blidul plin cu zamă şi carne aburindă pe masă, mîini care să mîngîie, haine curate, frumos mirositoare. „Cheia raiului – săpunul pentru dumneata“ spune reclama de pe geamul magazinului. „Săpunul spumos Cheia“ îţi deschide calea spre o viaţă bună şi prosperă, iată, folosiţi săpunul Cheia! Dar poate omul nostru nici nu ştie a citi ce repede şi cu uşurinţă ar intra în rai. El ştie doar că nu s-a născut unde trebuie, că-i chiorăie maţele, că e frig şi piatra drumului rece, că haina lui nu deschide nici o uşă, că nici măcar nu există pentru cei din jur, este invizibil sau deranjant şi ceilalţi se fac invizibili. Poate de aceea e pustiu de jur împrejur! O arătare stă chircită la capăt de pod în aşteptare. Nu departe, chiar în spatele ei, ca un înger de pază, zîmbeşte o reclamă şi cheia succesului aşteaptă doar a fi culeasă: Cheia pentru rai! Și mă gîndesc, oare e un înţeles, totuşi, în ceea ce crezi… sau, ajunge doar să deschizi ochii.

    Adrina Moscicki

    „Podul suspendat – Liegenbrücke – Fekvöhid“ / Podul Minciunilor – Carte Poștală din perioada interbelică, tipărită la tipografia „Kraff & Drotleff A.G.“

  • Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2015-10-31

    arome din trecut

    Am apucat să văd cum arată o băcănie! Aveam o anumită imagine în cap. Aşa se întîmplă cu toate cuvintele: le rosteşti şi hop, în cap se iveşte o imagine născută din asociaţii literare, experienţe sau imaginaţie. Sincer, am fost dezamăgită să văd o băcănie adevărată, poate pentru că era vraişte, dezordine şi căutarea unui anumit obiect poate fi o aventură, dar nu atunci cînd doreşti să cumperi în grabă! Băcan şi băcănie sînt cuvinte turceşti, iar ordinea din băcănia mea adevărată era una strict orientală! Nu am văzut băcăniile de acasă, dar am auzit poveşti. Cu ochii închişi am văzut spaţiul acela încărcat de comori aduse din depărtări, sigilate în borcane şi cutii de tablă colorate! Apoi băcănia a devenit nobil „magazin de coloniale“ şi numai rostirea acestui nume te invită la visare! Au fost vremuri în care, chiar în mijlocul Transilvaniei, departe de Oceane şi Mare, pe drumuri bătătorite călătoreau mirodenii exotice, sticle sigilate cu licori, dulciuri înşirate pe sfoară şi pudrate în zahăr, fructe uscate, coji de copaci plini de aromă, cutii şi desagi plini de comori!

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Un astfel de magazin de delicatesuri şi coloniale, băcănie și vinărie se găsea pe vremuri chiar în buricul tîrgului, lipit de Podul Minciunilor! Se ştie că în Piaţa Mică îşi aveau arcade şi magazin tot felul de negustori, de la aurari și măcelari pînă la vînzători de brînză! Dar aici, la parterul casei nr. 1 din strada Huet, puteai găsi marfă nobilă, pentru serate şi palatele gurii delicate, pentru aperitv şi digestive, pentru voie bună şi pentru tihna stomacului. Migdale, fistic, curmale şi stafide, lichioruri şi vinuri rare, poate cafea în saci de sfoară din depărtare şi cacao din Colonii, vanilie închisă în borcane, floare de anason, şafran preţios, piper şi nucşoară, cuişoare de Madagascar, rînduite toate în rafturi şi sertare, în damigene şi butoaie. Podul Minciunilor nu era numai legătură între două părţi de Piaţă ci şi punte imaginară spre o lume nouă, ideală. Deschizi uşa unui magazin şi ea se adevereşte a fi drum de mirodenii. Aroma lor te catapultează într-un tărîm de frumuseţe. Ajunge doar să închizi ochii.

    Adriana Moscicki

    Magazinul de delicatesuri și coloniale, băcănia și vinăria lui Johann Billes a funcționat la această adresa, Piața Huet 1, între anii 1868-1912. – Carte Poștală din tipografia lui Josef Drotleff după o fotografie de Emil Fischer de la începutul sec.al XX-lea.