2016-03-22
Eşti copil al Oraşului
Din depărtare îţi scriu acum. Piciorul meu a uitat forma pietrei de rîu în talpă. Acum talpa mea pe nisip se umple de apă pînă piere înghiţită de spumă. Şi totuşi, cu ochii închişi pe sub soarele Orientului, nu am uitat nimic. În cap am construit treceri şi porţi arcuite, conuri de umbră pentru sărut, pod dantelat. Cum ţopăiam într-un picior, îmi spuneai poveşti şi trebuia să ghicesc adevăr ori minciună. Florile decupau umbre jos pe asfalt. O noapte întreagă am mers aşa pe lîngă zidurile Cetăţii, pipăind fiecare cărămidă, adulmecînd. Nu-mi era teamă, ochii oraşului stăteau ţinti peste noi. Eşti copil al Oraşului, mi-ai spus.
Am rîs cu poza asta în mînă, în întuneric. Am tăcut zeci de ani. Hîrtia îngălbenită păstrează conturul trupurior: copiii oraşului au trecut pe aceleaşi străzi, acum îi văd obsesiv, fantome tăcute cu buze reci şi ochi mari deschişi. Băieţii cu pălărie poartă coşuri, îmi urcă în nară mirosul de cornuri calde şi de lăcrimioare legate în buchet. N-am mai văzut de atunci lăcrimioare. Nu am uitat nimic, nici căuşul palmei în care-mi prindeai o mămăruţă. În fiecare an primăvara curge prin mine cu amintiri, doar oraşul de atunci a murit.
Adriana Moscicki
„Salutări din Sibiu“ sfîrşitul sec al XIX-lea
