La mulți ani Adriana Moscicki !
Happy Birthday ! – Alles gute zum Geburtstag ! – Boldog születésnapot ! – Bon anniversaire ! – Buon compleanno ! – יום הולדת שמח

Dragă Adriana, din adâncul sufletului meu îți doresc la mulți ani binecuvântați cu sănătate și împlinirea viselor tale. Pe drumul tău să ai parte doar de oameni care vor aduce în viața ta armonie, frumusețe și bineînțeles iubire, cel mai frumos sentiment din lume.
În urmă cu 2.840 de zile am pornit împreună într-o călătorie în cuvinte în căutarea clipelor scurse din clepsidra spartă, păstrate și ocrotite în amintirile noastre de altădată! În aceste 405 de săptămâni am avut deosebita plăcere de a citi peste 650 de articole scrise și publicate de tine pe minunata pagină „Călătorie în timp” administrată de tine.
Îți mulțumesc pentru prețioasele și fermecătoarele amintiri, sentimente, trăiri și emoții strânse și împletite într-un buchet de mirabile texte literare în proză și versuri, adevărate evocări în cuvinte aurite, împărtășite cu mine în această feerică călătorie efemeră.

cu drag, al tău fidel petrecător | vizitiul cuvintelor aurite

„De ridic ochii spre cer în albastru înfășurată sunt, ca un zbor de cocor brațele mele se înalță…”  Carpe diem! | a.m.

17

(pentru că e Octombrie)

scări…

Oraşul se întinsese peste colină şi oamenii urcau cu desagi în spinare, din rădăcină pînă în creştetul lui, din Oraşul de jos spre cel de sus. Cu butoaie săltînd în trapul armăsarilor, căruţele treceau în viteză graniţa nevăzută. Trepte urcă şi coboară din miezul oraşului ca dintr-un şvaiţer găurit. Porţile dădeau buzna şi deşertau tîrgoveţii prin pieţe. Şi noi le urcam, şi noi le coboram ţopăind. Cu limba bine lipită de cerul gurii şi numărînd în cap: un-doi-trei-hop, un-doi hop, hop hop! pariul cu sine era cîştigat de cîte ori scările se terminau la numărătoarea exactă.

Frunze galbene se lipiseră pe pietre, bălţi mici se adunaseră ici-colo, ciorapii erau stropiţi cu noroi în spatele pulpelor. Uneori, ciorapii se toceau în vîrful pantofilor şi, cînd scoteam picioarele afară, degetul mare ieşea caragios din ciorap şi spuneam „am un cartof”!
Femeile coborau şi urcau legănat, apăsat ori săltat. Tocurile ticăiau pe piatră, carnea juca pe şolduri în ritmul lor. Bărbaţii veneau serioşi şi molcomi, rumegînd cîte un gînd, cu ochii ţintiţi înainte.
Bunicile se ţineau pe lîngă zid, trecînd cu palma peste cărămizi, opintindu-se şi făcînd pauze dese să-şi tragă sufletul. Şi noi, doar noi copiii aveam taine şi numărători misterioase. Uneori paşii se nimereau perfect şi zîmbet mare lăbărţea faţa. Alteori, numărătoarea era zadarnică, doar urcatul, ori coborîtul se săvîrşeau, jocul rămînea suspendat şi mîna noastră tăia aerul, enervată la culme.
Scările se însăilează în oraş şi-l tivesc cu dinţi de piatră. În mers oamenii se depărtează ca nişte furnici mici de cerneală, trecînd necontenit în timp.

Adriana Moscicki
Pasajul Scarilor (ca.1980)

10

vînzători de ocazie…

Ades, la marginea şoselei, oameni cu găleţi şi coşuri pline îmbie călătorul a cumpăra din fructele pădurii, ori din roadele grădinii. Nu e nimic nou în obiceiul acesta. Drumul spre Bucureşti şi spre Mare, cunoştea puncte populare de vînzare a fructelor şi legumelor, mai ales a roşiilor de grădină. Cu cît coborai spre Sud, se adăugau vinetele şi ardeii graşi, lubeniţele şi cantalupii, apoi, pe malurile Dunării, peştii înşiraţi pe aţă.
Trenul cu aburi intra tutuind în gara Ionesti şi, învelit într-un abur alb şi cald, făcea o pauză lungă de alimentare cu apă. Peronul se umplea de ţărani şi coşurile lor de nuiele: prune măsurate în cană, piersici de vie cu carne roşie şi aromată, nuci la grămadă, ciorchini dulci şi lipicioşi, proaspăt culeşi din vie şi, ades, umbriţi de frunze încă verzi cu vreji subţiri îmbîrligaţi, dulci-acrişori.
Cînd conductorul îşi sufla fluiericea, tot zumzetul negustorilor se dezlipea de trupul trenului, ca un roi ce se îndreaptă spre altă scorbura şi noi treceam hurducaţi încetişor.
Uneori, cu coşul gol şi bănuţii aşezaţi frumos în vreo batistă, vînzătorii aceştia îşi lăsau trupul moale pe bancă şi, preţ de o clipă, privirea le juca departe, purtată de gînd.
Cînd am zărit fotografia aceasta, mi-am amintit privirea pierdută în reverie a vînzătorilor de fructe, clipa aceea mică de intimitate totală, departe de curiozitatea vecinilor ori a familiei.
Iată o copilă, toată primăvară, cîntărind roadele toamnei în talerele mîinilor molatice. Ca o pasăre în agonie, ciorchinele se odihneşte în mijlocul palmei căutînd adăpost. Şi privirea aceea plecată în depărtarea unei amintiri, ori a unei dureri.
Copilă cu trupul mic ferecat în pînză, spre ce vis depărtat ochiul tău întors?

Adriana Moscicki
Fotografie din atelierul lui Albert Schievert (ca.1869)

6

Scrisoare către Sara

Dragă Sara,

Am ajuns azi în Piață, în sfârșit. Știam că nu vei fi acolo, dar, vederea locului gol, m-a durut…
Da, pe tarabe e bogăție mare, piramide colorate de legume cu prețuri mari, poate mai gustoase decât în alte părți, dar nu mai au nimic în comun cu sacii de pânza și rafie pe care Oltenii îi cărau pe tren în trecut, printre care dormeau în nopțile reci și mâncau din brișcă în amiezile de Toamnă.
Sunt zile frumoase, cu dimineți umede și amiezi dogoritoare. Nu pot opri amintirea ce urcă în mine: zeci de ani de Septembrie în care, pălării de paie cu funde negre făceau umbră peste coșuri, cheltauă, cărucioare și căni de tablă zincată pline ochi de flori și legume. Of, buchetele de garofițe parfumate și diafane, ochiul-boului și dalii, cu pompon ferm și în culori fantastice! 5 lei buchetul, ori două cu 5! De câte ori oi fi cumpărat chiar de la mama ta! Doar noi știm, la primele mese din Piață (la Cibin și la Teatru), căutam Săsoicile din Neppendorf (Turnișor) și Hammersdorf (Gușterița), acolo erau grădinile din care veneau delicatese și trufandale! Acolo am învățat despre finchen – înainte să gust bulbul celebru, numit Fenicul de Veneția, acolo am cunoscut pătrunjelul creț, varza creață, varza de Bruxelles, mugurii de hamei. De acolo mâncam primii morcovi de Primăvară, fragezi si dulci, și-îi crănțăneam pe loc, necurățați!
Acum, locul acesta e plin de afine, ciuperci și cătină. Nici pălării de paie, nici vorbă săsească nu mai auzi pe aici! Doar tu, acolo, în picioare, cu zâmbet larg și căruciorul înflorat, ofereai buchete în cea mai curată limbă română! Tu, Müncheneză de atâția zeci de ani! Doar noi, cei care te-am cunoscut de aproape și înțeles, știm că nu era vorba despre bani și flori, ci despre tradiție, simbol, iubire, casă!
Te-am numit „Regina florilor” și, în ritmul grădinii tale, am măsurat Primăvara, când bulbii se întorceau frumos în straturi, și Vara, când se perindau prin cărucior buchetele alcătuite pe culori, fiecare cu vremea lui, și Toamna, cu marea pregătire a pământului, cina de rămas bun și parcarea căruciorului în bezna și răcoarea șoprului!
Anul acesta, mi s-au încurcat anotimpurile! Și tu, Sara, femeie puternică, luptătoare, care te-ai încrezut mereu doar în puterile tale, nu ai plâns și nu te-ai plâns nimănui (nici atunci când trebuia!), îmi zâmbești cuminte de pe un pat, în spital! Ai slăbit, Sara! Dar, ochii tăi măriți de suferință, poartă în ei speranța! Ești frumoasă, Sara! Chipul tău poartă urmele timpului dar, e atât de tânăr! E tinerețea inimii, care te luminează!
Am fost azi în Piață, cu gândul la tine, cu gândul la copilărie. Nu, nu trăiesc în trecut dar, eu știu, noi, cei născuți în anii ’50-60, suntem în linia întâi, carne de tun pentru timp și ultimii purtători ai amintirii Orașului! Trăim printre chipuri străine ce nu știu că orașul a fost clădit pentru căruțe, de oameni ce vorbeau (și) altă limbă! Și, atât cât suntem, atâți câți suntem, ducem cu noi iubirea și amintirea.
Iar tu -Sara- ești simbol al orașului!
Mereu în gândul și inima noastră, te așteptăm cu drag, plină de energie și sănătate!

Adriana Moscicki

5

Târgul Olarilor 2022

Două zile n-a contenit ploaia, și dacă ești Sibian, știi că soarele e prezent totdeauna în Târg! Așa intră Toamna în Cetate, printre oale și ulcele, scăpărând peste pântecele lor rotunde. Nu a fost soare plin, dar ploaia s-a domolit ca prin minune, iar Piața și-a primit vizitatorii. Numeroși turiști, colecționari, obișnuiții locului și mulți alții ajunși întâmplător, dar norocoși – zic eu. Cred că este o ediție de excepție, prin calitatea și abundență. Pe lângă ceramica, deja clasică, de Corund și Horezu, anul acesta am văzut multe creații moderne, forme elegante și culori inspirate: excepțională prezentare din Nocrich (celebră deja), Rux Sta cu micile boluri înflorate și vaze suple pentru o floare. Buchetele de flori, aricii și spiridușii glazurați s-au vândut ca buchetele din grădina Sarei! (Sibienii o cunosc bine pe Sara din Neppendorf!)
Dacă nu ați apucat să dați o tură, mai aveți mâine o ocazie, până la anul… Doar noi, așa numărăm Toamnele și anii, din Târg în Târg, totdeauna în prima săptămână din Septembrie!

Adriana Moscicki

8

Sibiul în festival

Festivaluri, concerte, târguri, expoziții, evenimentele se țin lanț în oraș, suprapunându-se și înlănțuindu-se că le-am pierdut șirul și ordinea. Nu suntem Manhattan și nici Tel-Aviv, orașe „ce nu dorm”, dar toată vânzoleala, setea de viață și defularea de după pandemie, mie-om simplu și profan-îmi par o reeditare a „anilor nebuni” 1920!
Ca și atunci, după pandemia de gripă Spaniolă, după un război, fața istoriei s-a schimbat în bine și în rău în aceeași măsură: emanciparea femeilor și a modei, modernizarea, o foame nestăvilită de viață și nou, o bucurie de a trăi și experimenta dar, în același timp, zorii unei epoci noi, în care negura recesiunii, comunismului și fascismului, a cuprins lumea!
Am fost la acest festival al „țuicii și brânzei” (Curmatură – Sibiu) pentru prima oară în viață. Mi-am imaginat munți de brânză, butoaie de țuică. Au fost câteva standuri, dar depășite cu mult de cele cu mâncare: cocoloș , mici, steakuri, frigărui , ciolane, ceaune cu tocană de berbec și porc.
Pe scenă s-au perindat ansambluri și tineri interpreți locali, spre deliciul publicului. Și, în timp ce Jiana făcea să tremure scena, Kürtöskalács sfărâia deasupra jarului, în altă parte a țării (Măciuca, jud. Vâlcea), tremura pământul sub cizma neagră a unei nunți pur „Românești”, neolegionare, cu dar și faimă. Săltau iile de bucuria uniunii pe trupurile încălzite de ideologie și mândrie națională.
Trăim vremuri noi/ vechi/ și tulburi.
Să ne ajute Dumnezeu!

Adriana Moscicki

1

Cisnădie – Heltau

Am traversat atât de des orășelul acesta, în fuga mașinii, iarna, când luminițele de Crăciun îl fac să pară o bomboană învelită în staniol, prin ploi triste de toamnă ori primăvara, când pare trist și gol, sub dogoarea verii, învăluit în lumină și multe flori. Un orășel cochet și curat, să-l cuprinzi într-o batistă. Pe vremuri, când Fabrica de covoare lucra non-stop, colcăia de nuri și tinerețe. I se spunea în fel și chip, o pepinieră de corpuri tinere și puternice. Frumoase.
Treburi administrative m-au transformat, pentru câteva ore, în turist. L-am bătut cu piciorul-nu e greu și nici mult – zeci de minute. Câini mici traversând de-o parte și alta a trotuarului, fântâna arteziană cu șprițul ei regulat, statuia lui Mihai Viteazul la mare modă și nefirească în peisaj, farmacii, terase goale, viață ascunsă în spatele porților înalte. Cafenele cu nume de „Insomnia”, „Euforia” creează, pentru o clipă, sentimentul că te afli într-o metropolă ce colcăie de viață și distracție nocturnă.
Pitit aproape de Piață și lipit de Poliția locală, se găsește un magazin „universal”, ca o peșteră a lui Ali Baba, așa cum am văzut prin shuckurile Orientale. Acolo domnește Vlada, cu plete albe pe umeri, cu puternic accent moldovenesc și foarte suspicioasă la apariția mea. Nu mi-a permis să fotografiez, ca nu cumva să o spun la Poliția din vecini, dar mi-a oferit pe loc câteva leacuri pe bază de frunze de ceapă, sub privirea protectoare a soțului personal, bărbat cu plete eminesciene și privire de poet exilat între jucării, bidoane, mături și alte mărunțișuri, toate învelite protector în pungi de plastic.
Pe strada principală, magazinele stau cu ușile deschise. Bluze înflorate și rochii de vară turcești, se decolorează trist, în soare. Un deja vu, de prin anii ’90. Rar mai auzi săsește. Doar pe la Primărie, câte un sas venit să plătească impozitul pe grădină, dintre cei care au mai păstrat un picior în țară și nu s-au desprins cu totul, din nostalgie, ori alte motive personale, străine mie.
Doar barza, singura din oraș, se întoarce punctual, în fiecare an, indiferentă și conștiinciosă la același cuib, din centru.
În spatele porților colorate, viața se scurge în rutina zilelor și nopților, închisă ochilor străini și curioși. Casele au rămas, încă, neschimbate și mute.

Adriana Moscicki

4

Sibiutiful

Nu știu cum sunteți voi, localnici ori doar în vizită pe aici, dar eu, de câte ori o iau pieptiș, din Orașul de jos spre Piața Mare, ori Mică, repet mereu, spre disperarea unora: „ce frumos e Sibiul meu”! De aceea, „Sibiutiful” îmi pare o găselniță inspirată!
Sibiutiful vă invită la un „picnic” în Piața Mare: muzică plăcută, în surdină, bere bună, altfel de mâncăruri ce merită încercate. Poate unii veți fi dezamăgiți: fără mici și fără ciolan!
Tineri tolăniți în soare, porumbei harnici prin labirintul de mese și șezlonguri și noi, în ochii lor azi „moși și babe”… Îi privesc cu nostalgia altor vremuri, zâmbesc și trec mai departe prin Orașul meu, atât de intim dar, atât de străin acum. El va rămâne Sibiutiful, chiar dacă amintirea noastră se va pierde!

Adriana Moscicki
Invitație la Street food, Sibiu 2022

5

Un text la care revin cu drag în această Duminică de Mai!

cu cinci ochi privea Perla

Sarailie inundată de sos dulce, miere și nuci, Doboș – tort cu acoperiș de zahăr ars, Joffre în ciocolată pură, Diplomat alb și fin, presărat cu pătrățele minuscule de portocală confiată, Profiterol clădit pe o piramidă de înghețată de vanilie, din care răsăreau bulbi pufoși de choux a la creme, cu lacrimi lungi de sos de ciocolată, Savarina cu trup greu de zeamă, Cafe-frappe în pahare înalte, cu pai, Eclair ușor umplut cu creme patissier și o atingere de frișcă, glazat în ciocolată, sunetul linguritelor, teama cu care, la început, orice provincial se așeza pe scaunul de catifea roșie, mesele albe, vederea „de la înălțime” spre Piață, ochiadele lungi între mândrele din Goga și flăcăii din Lazăr, crizele noastre de râs, de nestăpânit, din orele de latină și fizică, chiulind în gașcă tânără și rebelă, la Perla! Mai erau pe tejghea și borcane înalte cu bezele în tul alb și roz, pricomigdale aerisite și fine – un vis!, platouri cu fondante în rochii pastelate roz, verzui și alb, la prețul absorbitant de una sută lei kilogramul – noblesse oblige!, bomboane amandine tăvălite în pudră de cacao și sticle lungi, ce păreau mari, dar le sorbeai prea repede, cu inscripție ovală, clar Americană, în roșu, albastru și alb: Pepsi!
Niciodată n-am căutat motivul numelui localului și nimeni nu și-a bătut capul cu vreun simbol, dar, la Perla era totul în alb și roșu, elegant, inhibant (cel puțin la deschidere) și scump, căci pe vremea aceea exista o relație logică între preț și calitate.
Locul purta în pereți arome de vanilie, zahăr și scorțișoară, adieri ale trecutului, când protipendada își sorbea cafeluța, ori ciocolata fierbinte, când, doamne învăluite în mătase și dantelă, feliau delicat foietajul vienez, prăfuindu-și discret voaletele. Locul se numea simplu: Julius Boda, apoi Oscar Seiser, după numele proprietarilor și, deși și-a schimbat destinația de-a lungul timpului, a rămas impregnat cu aromă dulce și amintiri, adevărată „perlă” a orașului. Abia acum îi înțeleg pe deplin numele: perla este singura „gemă” vie, organică și sensibilă, maltratată devine mată și moare…

Adriana Moscicki
Piața Mare / Str. N. Bălcescu // Großer Ring / Heltauer Gasse
„Julius Wermescher Mode-, Schnitt- und Weisswarenhändler” & „Conditorei Julius Boda” – Foto Emil Fischer c.1900

5

„Rîde iarăşi primăvara!”

Nimic nou sub soare, doar un război ce nu ne schimbă trecutul! Reiau acest text scris acum mulți ani pentru că, încă, mi se pare relevant.
Cu un singur click putem afla azi întreaga istorie a zilei de 1 Mai. Şi vă asigur, veţi fi dezamăgiţi! În mintea noastră, ziua aceasta era încă o născocire a fanteziei comuniste! Doar parţial adevărat, căci ziua muncitorului vine tocmai de peste ocean, din marea democraţie Americană! Muncitorii s-au luptat pentru drepturi şi pentru o zi de muncă de 8 ore (1872 New York, 1886 Chicago). Din America, ideea unei zile a muncii şi solidarităţii trece oceanul şi se împrăştie în întreaga Europă. Americanii sînt, însă, cei care se dezic de ea (pentru spălarea păcatelor înăbuşirii revoltelor cu gloanţe şi morţi). Aşa se face că în America apare Labor Day – sărbătorită cu picnicuri şi bere, vara, dar fără marşuri şi manifestaţii.

În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890, fiind numită „Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii”. După instaurarea regimului bolşevic însă, evenimentul a căpătat proporţii şi a devenit o sărbătoare care cuprindea manifestaţii de mare amploare, organizate pe bulevardele şi chiar pe stadioanele din marile oraşe.
Noi am cunoscut defilările, panourile, steagurile, ovaţiile, tribuna, fluturatul de garoafe şi de steguleţe de hîrtie prinse pe un beţigaş. Ce forfotă! Muncitorii treceau rînduri rînduri prin faţa tribunei aranjată în faţa hotelului Bulevard. Toată lumea rîdea şi glumea codificat. O ţineam pe mama de mînă, aveam balon şi steguleţ de hîrtie. Femeile purtau pardesie. Erau şi muncitori în salopete. Nu-mi amintesc cine scanda, dar ştiu cu siguranţă că adunarea trecea veselă din alte motive. La Colţul străzii toate pancardele la care asudaseră pictorii oraşului erau adunate şi urcate în camion. Pe jos zăceau steguleţele de hîrtie rupte, cozi de garoafe şi baloane dezumflate. Autobuzele se umpleau de oameni şi duduiau în sus pe Calea Dumbrăvii. Defilarea era mai de soi şi mai veselă spre pădurea Dumbrava. Acolo se înroşeau grătarele de două ori pe an de 1 Mai şi de 23 August.
După ceva vreme însă, o idee genială de a sărbători „prin muncă”, ne va lipsi de reuniunea tradiţională la mititei. Dar zilele acelea erau într-adevăr de solidariate: solidaritatea în ură şi înjurătură. Pe vremea aceea români, saşi, unguri, evrei şi ţigani aveau în comun ura împotriva comunismului şi a servililor ei reprezentanţi. Uite aşa eram o naţiune unită: defilam şi înjuram împreună! Mîncam aceeaşi mici şi beam aceeaşi bere, împreună!

Mă uit acum de jur împrejur, aici, în ziare, la televiziuni, după zeci de ani de Democraţie, toţi cei care defilau împreună şi urau împreună, acum se urăsc şi se înjură reciproc. Se nasc teorii aberante despre istoria poporului român, istoria şterge amintirea celor ce s-au împrăştiat în lume ca şi cum n-ar fi construit cetăţi şi drumuri şi săpat pămîntul. Ţiganii sînt rromi, evreii sînt responsabilii universali pentru nenorocirile lumii, saşii nu mai există, ungurii sînt doar niste venetici care trebuie să dispară, poporul român defilează prin lume plîngînd toate relele pămîntului şi plîngîndu-şi de milă.
Şi aşa, în timp, mă cuprinde nostalgia pentru defilarea aceea în care toţi erau români, mîncau aceeaşi pită semi şi beau nechezol.

Şi Un, doi, trei… cîntînd „Rîde iarăşi primăvară”… treceam rînduri, rînduri visînd!
Ştiaţi că acest imn vesel şi revoluţionar a fost compus de Ciprian Porumbescu? Era un cîntec voios, scris în 1880 şi dedicat primăverii, renaşterii naturii. Dar după 70 de ani de la creare, versurile originale (scrise de Porumbescu însuşi!) au fost schimbate şi întregul cîntec a căpătat altă conotaţie.
Şi iată cum Sărbătoarea muncii şi muncitorilor şi cîntecul de primăvară au fost furate şi s-au deghizat în mascaradă comunistă!
Ce-a mai rămas din vise, idealuri, unitate??? Amintiri… şi acelea doar disparate, înfrumuseţate de trecerea vremii sau urîţite tot de ea…

Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.

Peste mari şi peste ţări
Se adună pe cărări
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.
(vesuri Maria Rantes)

Adriana Moscicki
(fotografie personala)

6

„c-a venit 1 de mai… la la la la” – mereu ne întoarcem în amintire

Am mai rămas câțiva pentru care Hanul era destinația de sfârșit de săptămâna, dar mai ales de 1 mai și 23 August. Distracțiile noastre erau simple și proletare: grătar, mici, bere, țopăială în fața scenelor de ciment pe care evoluau dansatori în costume populare, pătura întinsă pe iarbă, jocuri cu mingea, umbra deasă a stejarilor, coronițe din flori de păpădie sau lanțuri lungi din tulpinele lor, pe care ni le atârnăm la gât și deveneam regi și regine, oboseala taților ce cădeau secerați și sforăiau cu spor, sporovăitul mamelor, mătușilor și prietenelor, care se pierdea repede în urechea noastră și rămânea doar ca un zumzet îndepărtat.

Cât de mult timp a trecut și totul s-a schimbat doar la vedere, căci în profunzime, nimic nu s-a schimbat! Familiile evoluează la fel, dar în alte locuri: Jakob’s grill ori restaurante fancy, unde carnea e mai gustoasă și adusă direct la masă. Tinerii nu mai hălăduie prin campinguri și păduri, ci direct în cluburi de fițe cu vin adus „cu roaba”, șampanii scumpe și DJ de faimă.

Ziua Muncitorilor, hulită drept „sărbătoare comunistă”, a devenit în Democrație „mini-vacanța de 1 Mai”, cu hoteluri pline până la refuz și cozi interminabile în vamă. Șoselele au rămas aceleași, deși sînt străbătute de mașini de lux (spre invidia întregii Europe!). Hainele sînt de marcă, deși multe vin din „second hand”… Dar noi, învățați că sîntem „un popor harnic, bun și primitor”, am devenit harnici prin alte locuri (și nici nu-i de mirare!), am învățat să respectăm legile altor locuri – și aici lăsăm amintiri de neșters prin parcări și păduri, ne-am uitat gramatica și limba – dar nu stăpânim nici alte limbi și, puri descendenți din daci – care au făcut lumea și minunile ei (citiți cu cinism), am rămas tot îndrăgostiți de mici și bere!

„A venit 1 de Mai” la Hanul de altă dată e doar o amintire… la la la la la

Adriana Moscicki

5

„Săptămîna mare” sau săptămîna liniştită… una la români, cealaltă la saşi.

Uneori se suprapuneau şi sărbătoream cu toţii împreună. Cel mai bine era cînd urmau una după alta şi aşa se bucura Burgul de o continuă sărbătoare!
Au fost vremuri în care religia şi respectul erau în inimă şi tăcute, neimpuse de şcoli şi nici de legi. Români, saşi, unguri, evrei şi ţigani, sărbătoream împreună şi în paralel fiecare sărbătoarea celuilalt cu veselie şi inima curată. Şi nu conta în ce limbă se cîntă în biserica – deasupra același cer!
De Paști soseau pachetele din Germania şi rudele în vizită. Atunci veneau şi noile abtzibilde (Abziehbilder) ce se lipeau pe ouă, sau culorile pastel sau cele amestecate curcubeu şi şerveţelele cu iepuraşi şi ciocolata şi cafeaua Jacobs şi ţigările Ernte23 şi berea la cutie.
În ziua de Paşti lumea se îmbrăca de sărbătoare, fetele după Confirmare se mişcau mîndre de Bortenul nou nouţ. Clopotele se dezlănţuiau după săptămîna de tăcere şi soarele strălucea totdeauna pe cer. Sub Arin-ul era galben de floare şi ochiul cuprindea verde crud.
A două zi se pornea la stropit, căci Primăvara fiecare floare trebuie udată şi parfumată. La ţară se mai ţinea încă obiceiul stropitului cu apă şi sărman era cel ce trecea pe drum. În oraş băieţii plecau cu sticluţele de parfum în buzunar… eram copii şi parfumul era Maşinuţa cu un leu, sau sticluţa de Viorele. Apoi, în timp s-a transformat în Apă de Cologne 4711 sau spray Bac, Rexona şi Quikfresh.
Şi dacă în săptămînă saşilor mîncam Hanklich, în următoarea mîncam cozonaci cu nucă. Şi dacă la saşi ouăle colorate se ascundeau în iarbă, sau se atîrnau frumos în pom, în săptămîna următoare se rostogoleau în coşuri şi mîndre impodobeaua mesele noastre, ale românilor. Nimic nu umbrea bucuria acelor zile, nici magazinele goale, lipsa banilor, a maşinilor de lux, sau vilelor etajate…
Bucuria era în inima şi pe faţă, bucatele aveau gust şi noi eram cu toţii prieteni, eram cu toţii oameni.
Sărbătoarea Învierii lumina Burgul nostru medieval.
Paște – Florii-Pesah

Scriam acest text acum vreo 5 ani. Multe s-au petrecut în timp, bune și rele, doar amintirile rămân aceleași, dacă nu cumva chiar mai frumoase, prin învechire!
Vă doresc Sărbători fericite, indiferent cum se numesc ele și în ce limbă vă rugați!

Adriana Moscicki
Sibiu – Piața Mare, anii ´30

4

Suflu…

Așteptându-l pe Nepomuk în Piața Mare, Brukenthal îi arată – puțin ironic, puțin plouat – pătratul roșu în care să se așeze cuminte. Se pare că a înțeles cel mai bine gluma de 1 Aprilie (Hermannstädter Zeitung 31 Martie) și va sta singuratic, dar sobru, cu mâna întinsă, spre veșnicie.
Puțin turiști prin ploaie, câțiva refugiați Ukraineani plimbându- și câinii. Sunt oameni frumoși, cu o lumină specială în chipuri, cu speranță. Localnicii îi privesc curios, doar – doar or descoperi niște coarne, ori niște haine de lux, ceva să le dea apă la moara conspirațiilor… Dar sunt femei tinere, îmbrăcate simplu, corect. Poate pentru că simplitatea și mândria le dă acel aer special, pe care sunt atât de geloase femeile (unele) autohtone! Un suflu nou!
Pentru că exact „suflu” e cuvântul acestor zile: de la explozia bombelor, la explozia inflorescențelor de Primăvară.
Am fost și la expoziție : Suflu – Ferula Bisericii Evanghelice Sibiu. Expoziție ikebana dar cu filozofie. Puteți petrece câteva clipe de tihnă și bucurie, dacă sufletul vostru rezonează mai degrabă cu natura, decât cu umplerea burții.
Oricum, prezentarea ei (mai mult decât realizarea) este un prilej de meditație. Impecabilă. Nu cred că aș fi găsit cuvinte mai potrivite.
Se întâmplă, totuși, câte ceva în micul nostru oraș.
Chiar și ploaia a devenit un eveniment, departe de război!

Adriana Moscicki

• despre Suflu •
„Feathers on my breath. E imaginea transmisă prin cuvânt și sunet de Elizabeth Fraser în cântecul Teardrop (Massive Attack). Fraser spune că s-a lăsat inspirată de scrierile lui Gaston Bachelard, filosoful care a descris cum se țes visele din toate senzațiile semiconştiente care prind formă din experiența noastră cu aerul, vântul și spațiul vast. Bachelard a scris și despre imaginația materiei dure, a focului și a apei, dar artista visa la imponderabilitate, la adiere, și poate la iluzia levitaţiei pe care o resimțim degajându-se din povara unei oboseli extreme, cum se întâmplă în preajma nașterii și a morții.
Nu e și societatea noastră marcată de o oboseală extremă? Doi ani am respirat forțat prin textura densă a măștilor și ne-au bombardat zilnic cifrele unei odioase boli a aparatului respirator. Și fiindcă trăim concomitent în spațiul realității dure și al simbolului, această pneumo-oboseală a devenit o istovire a pneuma, a spiritului (în greaca veche). Dacă avem o pneuma colectivă, trebuie să deschidem larg o fereastră și să-i dam drumul, să se lase dusă de vânt. Avem nevoie să respirăm.
Vă propunem meditație pe tema răsuflării. Plecăm, așa cum ne îndeamnă imaginația atunci când o eliberăm din armura, de la constatările intuitive. Orice oftat ne ușurează, orice suspin invită noi emoții. Să trecem deci din vocabularul literal al procesului biologic la constelația de înțelesuri pe care o dezvăluie respirația: să visăm cu ochii deschiși la fâlfăiri de aripi, la fulgi sau puf sau zâne lăsate în voia curenților de aer (there must be an angel playing with my heart), dar și la disciplina atât de poetică a prana și pranayama, a conștiinței respirației în tehnicile yoga. Să nu visam căderi, ci plutiri. Să vedem vălătuci de abur dansând în raze de soare și dând dimensiune spațiului, stoluri aerate de pasări mișcându-se în aer ca liniile melodice într-o fugă barocă, fiecare cu ritmul și conturul ei, toate în armonie.
Și să ne amintim că plantele respiră și ele. Într-o lume echilibrată, oamenii și animalele ar fi fost în conversația ideală cu florile și copacii: ele respiră invers față noi. Dar tot respirație e, această dublă energie care menține viața și prin care pătrunde în noi spiritul. Putem face asta mergând foarte departe în timp, o călătorie de care avem urgentă nevoie după tirania prezentului bont. Să mergem, poate ajutați de formele lui William Blake, la acel moment de grație descris în Vechiul Testament, dar și în multe alte tradiții, în care duhul lui Dumnezeu se purta – plutea – pe deasupra apelor infinite. Duhul lui Dumnezeu, în ebraică ruach ha-kodesh. În care ruach înseamnă duh, dar și vânt.”
text de Anca Serbănuță, antropolg
• expoziție cu scop caritabil •

5

8 Martie…

A nins bogat peste urâțenia Lumii. Ca și cum zăpada ar putea acoperi zornăitoarea Mașină de război, urletul, plânsul, sângele. Lacrimile să fie țurțuri, sângele să fie maci culcușiți la căldură până când… Cine să știe?
Lipiți cu ochii de știri, lipiți cu urechea de marele megafon al cerului, căutând liniștea și albastrul, poate aripa obosită a unui porumbel disperat, ce caută și el, ramura uscată de măslin. Nu e vreme de sărbătoare. Doar vreme de iubire, atât. Clipe.
M-am tot gândit ce ar mai fi de spus, ce nu s-a spus. Prea mici cuvintele și prea multe.
Vă dăruiesc cuvintele Marietei. Merită să le citiți!

„Astăzi, femeile fac sfinți.
Împletesc aluat în formă de om și îl însiropează cu miere si nuci.
E Ziua Femeii.
O zi aiurea, în care multe doamne sunt nevoite să fugă de o lume răsturnată.
Altele… ajută solidar, în încercarea de a îndrepta forma lumii, cum ar face-o cu aluatul din care modeleaza sfinții.
E un alt mod de a confecționa… sfinți.
Din case vine aroma de aluat, care se coace.
Urările mele de astăzi au forma sfinților modelați de femeile ce visează.
Doresc tuturor doamnelor să aibă parte de „acasă”! Oriunde s-ar afla!
Doamne, ajută binelui, păcii și femeilor ce se roagă în aceste clipe!”
Ioniți Marieta – Iași
8 Martie de Război!

Adriana Moscicki
Foto credit Behence – Petrykivka (Ukrainian folk art)

2