„unde sunt zăpezile de altă dată…“

topite în ani, amintiri pe hârtie.
Imaginea lor ne bântuie, nălucă născută din ape adânci, limpezite în timp.
Bubuituri răzlețe în depărtare, încercări neizbutite să alunge anul – spre disperarea câinilor înspăimântați. Liniște și vânt. Nori grei se învârt pe cerul trist. O iarnă ciudată încheie un an la fel de ciudat. Amintirea lui, ori poate trauma lui, se va sedimenta cândva și va urca firesc, cercuri – cercuri din adâncuri în alt an, estompată, îndulcită…
La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne Année!
2021!
Adriana Moscicki

2

Tuturor vizitatorilor și cititorilor, vă mulțumesc pentru lectură și prezența în 6 ani de Călătorie.
An Nou cu sănătate, noroc și voie bună! La mulți ani! Frohes Neues Jahr! Boldog uj evet!
Adriana Moscicki

8

O brad frumos! O Tannenbaum!

Aveam degetele lipicioase şi şorţuleţul murdar. Lopăţica de plastic alb cu care întindeam pasta aceea de lipit era rigidă, mai rupeam câte o bucată din zala de hârtie colorată dar lanţul meu strâmb, purtat cu glorie pe mână, rezista totuşi până acasă. Aveam cu siguranţă două mâini stângi, mama îmi îmbunătăţea „operele de artă“ căci era specialistă în desenat găini şi copii din profil! Şi totuşi, la împodobirea bradului mă transformam în decoratoare şef!

Globurile îşi petreceau anul închise în cutii legate cu panglică, comori din sticlă suflate în culori. Pentru vârful bradului se folosea un glob spectaculos, ce glisa în ramura tânără şi uneori o îndoia sub greutatea lui, de trebuia tăiată! Cum împodobirea era un eveniment, trebuia aşteptat tata cu suportul din pivniţă, apoi cioplită tulpina, ancorat bine trupul zvelt şi iuhuuu… chiuind de nerăbdare intram în atribuţiuni!

Cutiile cu bomboane de pom erau cumpărate dinainte. Stăteau cuminţi în straturi, forme de zahăr în culori pastelate, le atârnam cu aţă de papiotă de ramuri, în cazul cel mai bun, când nu dădeam iama în ele şi supravieţuiau până în momentul decorării. Au fost ani când mama a descoperit cu stupoare că vânzătoarea ne-a dat o cutie mult prea goală! Îmi amintesc, când au apărut bomboanele de ciocolată, neapărat au trebuit cumpărate, date mamei în custodie, dar Îngerul meu păzitor a făcut ca aţa să le taie- înmuiate fiind de căldură- şi aşa, repede de tot, m-am regalat cu decorul.

Mai erau şi bomboanele acelea ovale, învelite în staniol colorat. O invenţie genială, căci se puteau mânca din pom fără să bage cineva de seamă, ambalajul rămînea frumos la locul lui!

Nu mi-au plăcut niciodată norii de vată care se presărau pe ramuri să pară ninşi, nici lumânările prinse în clips, erau atît de triste peste zi. Dar stelele colorate de plexigas cu luminiţe le iubeam. Seara le priveam strălucind în întuneric şi visam.

Pomul se cumpăra la piaţă şi preţul era după înălţime. Îmi amintesc cum stăteau aranjaţi, ca nişte suluri verzi legate cu sfoară. Taţi străbăteau oraşul trăgand sănii cu brazi. Mamele erau tot o zdroabă între cozonaci, fripturi şi sarmale. Zăpezile transformau oraşul întreg într-un derdeluş. Maşini erau puţine, motorina îngheţată, autobuzele rare. Stăpani peste Cetate, armate de copii trăgeam sănii încolo şi încoace, cu mâinile îngheţate şi ciorapii uzi, zăpada se întărea în romburi şi pătrate pe pantaloni, ne trăgeam nasul sau îl ştergeam grăbiţi cu mâneca şi porneam în viteză strigînd: Pârtieeee!!!!! Aşa ne lăsam pe spate şi puneam frână cu picioarele. Seara, ne târam greoi spre casă şi, hămesiţi, înfulecam griş cald, orez fiert în lapte dulce cu un praf de scorţişoară, lapte de pasăre, sau poate frigărui de pâine cu zahăr. Dar eu aş fi mâncat de trei ori pe zi varză a la Cluj, doar era preferata mea! Cu obraji încinşi şi trup dureros adormeam învăluiţi de aroma de cetină a pomului împodobit!

Aşa spuneau oamenii pe vremea aceea: nu e Crăciun fără miros de brad în casă! O brad frumos! O Tannenbaum! Tante îmi dădea cu linia peste degete cînd încurcam der, die, das, drept pentru care am pedepsit-o şi nu m-am mai dus la ore!
Dar cântecul acesta, primul pe care-l învăţam cu toţii încă din grădiniţă, a rămas în noi, precum veşnicia într-un copac!

Adriana Moscicki

3

fereastră spre Decembrie

Doar ieri au dănţuit la ultimul bal de Sf. Katerina şi iată cum se aşează azi, cu toții, în jurul mesei! Cununa de Advent – Adventskranz – aşteaptă cuminte, aprinderea luminilor, pe rând, în fiecare Duminică până la Marea Sărbătoare. Adventul (adventus-lat. venirea) este aşteptarea celor mari şi nerăbdarea celor mici!
Nu se cunosc cu exactitate originile Coroanei de Advent dar, în trecutul îndepărtat, încă păgân, în Nordul Europei, adânc în miezul iernii, oamenii aprindeau candele pe-o roată împodobită în ramuri verzi. Se aprindeau patru lumânări aşezate în patru direcţii, simbol pentru pământ, vânt, apă şi foc. Se celebrau rituri păgâne ce urmau să asigure continuitatea vieţii – reprezentată simbolic în ramurile verzi tot timpul anului.
Lumina făcliilor/lumânărilor ar fi fost speranţa în revenirea vremurilor calde şi a luminii solare, iar cercul de lemn îmbodobit, un simbol al infinitului.
În Evul Mediu, popoarele germanice au preluat acest obicei păgân şi l-au încorporat în cel creştin de Advent.
Şi, nu întâmplător, Lumina este miezul Sărbătorilor de iarnă creştine dar şi în Hanuka evreilor (Sărbătoarea luminilor), căci timpul le rânduieşte cam deodată…
Cum Adventul se deschide totdeauna în apropierea zilei Sf. Andrei (30 Noiembrie), poveştile se amestecă şi ele. Târgul nostru pestriț le-a cunoscut şi cinstit pe fiecare în parte, aşa cum se cuvine.
Pe mesele unora lumina de sărbătoare, pe mesele altora, așteptarea va strânge chingile poftelor în bucate cuminți, de post. Fiecare casă în legea ei, dar bucuria – una singură!

Advent fericit tuturor! Schöne Adventszeit!
La mulţi ani celor ce poartă numele Apostolului Andrei, ciobanul şi protectorul animalelor sălbatice şi al pescarilor!

Adriana Moscicki

2

Sibiul vechi

Călători din alte vremi luau cu sine amintirea locurilor doar în memorie. Artiștii schițau desene la fața locului. Când artistul și călătorul se întâlneau în una și aceeași persoană, rezultatul era un jurnal de călătorie în imagini: schiță, desen, gravură.

Din fericire, în intinerariul unora se găsea și Transilvania cu peisajele ei minunate, cetăți romantice urcate în susul dealului, orașe cetăți pitorești.
Unul din artiștii-călători deveniți faimoși peste timp a fost Balthasar Josef Ludwig Robhock (1824-1893), pictor peisagist, gravor german. A călătorit mult în Germania natală, Elveția, Austro-Ungaria. Din desenele lui s-au născut 204 gravuri dintre care 56 dedicate Transilvaniei.
Desenele au fost publicate pentru prima oară ca ilustrație în cartea geografului călător Hunfalvy János „Ungaria şi Transilvania în vederi pitoreşti originale ale zonelor celor mai interesante, localităţi de vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi”(1864)
Dincolo de valoarea lor documentară, sentimentală (pentru noi), valoarea lor artistică – atenția pentru detaliu, finețea execuției, armonia culorii, inteligența jocului de lumini – a rămas neștirbită peste timp transformându-le în „item”uri dorite și solicitate încă pe piața de artă a colecționarilor de pretutindeni.
Să ne bucurăm ochiul și sufletul cu vederea Sibiului de altă dată!

Biserica și Mânăstirea Ursulinelor – Turnul Bărbierilor privite dinspre strada Sării / astăzi str. Constituției – Gravură colorată (pe placă de oțel) realizată de Ludwig Rohbock 1885.

Adriana Moscicki

5

moda si cinema

Anii ’30 stau sub influenţa filmelor de la Holywood!
Femeile sînt inspirate de marile dive de pe ecran, silueta devine voluptoasă, rochiile tăiate în „bie”, din materiale uşoare, se lipesc de corp şi accentuează curbele. Elsa Schiaparelii are ideea folosirii fermoarului şi la haine (înainte se folosea exclusiv pentru pantofi!). Tot ea creează costmul bărbătesc cu umeri accenuati şi Marlene Dietrich îl poartă cu charm, misterioasă şi seducătoare.
Femeile se emancipează şi încep să lucreze. Ele poartă sacouri strînse pe corp, practice dar feminine.
Tot de pe pînza marelui ecran privesc cuceritor actori precum Cary Grant, Jean Gabin, Yves Montant şi zîmbetul lor enigmatic este umbrit de borul pălăriei. Accesoriul „must have” în moda masculină este pălăria.
Gentelmenii purtau nuanţe de bej şi ardezie, pantalonii au talie înaltă şi sînt asociaţi cu jachetă. Gangsterii purtau culori mai îndrăzneţe, pantaloni largi cu talia îngustă, ochelari şi pantofi în două culori.

Iată o fotografie care ne vorbeşte nu numai de o casă dispărută din peisajul urbei noastre, dar şi de o lume demult dusă.
În faţă reclamei „Cinema-Kino”, această adunare distinsă devine azi, ea însăşi, personaj dint-un film de altă dată. „Apollo” era al doilea cinematograf din oraş. Oamenii se îmbrăcau frumos şi trăiau povestea de pe ecran.
Bărbatul atinge mereu buzunarul pardesiului. Acolo în buzunar stau biletele. O aşteaptă. Pe sub borul pălăriei, nerăbdarea şi speranţa se joacă de ascunselea. Îşi aminteşte chipul ei senin şi plăcut şi saltul buclelor atunci cînd păşeşte apăsat şi vesel. Mai are în nară şi amintirea parfumului ei. Biletele ard în buzunar, aşa şi inima lui în aşteptare. O să se aşeze frumos şi poate o să-i ţină mîna. Şi-au dat întîlnire aici la colţ, chiar în faţa afişului.
Un bărbat aşteaptă o femeie. O poveste aşteaptă să fie trăită.
Pe ecranul de pînză, în ticăitul constant al rolei de film, inimile vor ticăi şi ele cu emoţie. Apoi atingerea aceea de mînă în semi-întunericul sălii.
În colţ pe Tribunei, un bărbat aşteaptă iubirea.

Adriana Moscicki

Casa de pe str. Tribunei, colț cu str. N. Bălcescu, cu trecerea boltită spre parcul Astra (demolată ca.1932).

2

De treci Podul…

Ca o bronhie respiră uşa Băcăniei cu efluvii de mirodenii dulci şi delicatese picante. Şi odată ajunse în drum, se înfig în nara omului şi pun stăpînire pe simţuri: oamenii zîmbesc, devin pofticioşi, flămînzi, dornici, alţii se întreabă ce este zgîndăreala asta, mulţi nu ştiu şi foarte mulţi visează.
Dincolo de uşă este altă lume. Podul e pustiu şi ziua întîrziată în toamna.
Pe podul acesta s-au născut poveşti, „istorii” de spus la ureche, istorii rostogolite din gură în gură, zemoase, pentru deliciul altora. Altă dată se îngrămădeau aici băncile măcelarilor. Șușotele şi rîsetele se auzeau dintr-o parte în alta. Astăzi, în zadar Podul ciulește urechi de fontă, neclintit în tăcere, doar balustrada lui dantelată e mîngaiată de șopăiala vîntului.

O arătare chircită la buza podului şi-a întins taraba minusculă direct pe pămînt. Ce se vinde şi ce se cumpără? În pustietatea după-amiezii, doar visele omului. Poate o fărîmă de aromă s-a lipit de nara lui, atît cît să viseze focul din vatră, blidul plin cu zamă şi carne aburindă pe masă, mîini care să mîngîie, haine curate, frumos mirositoare.
„Cheia raiului – săpunul pentru dumneata” spune reclama de pe geamul magazinului. „Săpunul spumos Cheia” îţi deschide calea spre o viaţă bună şi prosperă, iată, folosiţi săpunul Cheia! Poate omul nostru nici nu ştie a citi ce repede şi cu uşurinţă ar intra în rai. El ştie doar că nu s-a născut unde trebuie, că-i chiorăie maţele, că e frig şi piatra drumului rece, că haina lui nu deschide nici o uşă, că nici măcar nu există pentru cei din jur, este invizibil sau deranjant şi ceilalţi se fac invizibili. Poate de aceea e pustiu de jur împrejur!

O arătare stă chircită la capăt de pod în aşteptare. Nu departe, chiar în spatele ei, ca un înger de pază, zîmbeşte o reclamă şi cheia succesului aşteaptă doar a fi culeasă: Cheia pentru rai!
Ajunge doar să deschizi ochii.

Adriana Moscicki

„Podul Minciunilor” (Podul suspendat) – Carte Poștală din perioada interbelică, tipărită la tipografia „Kraff & Drotleff A.G.”, – detaliu

3

Viața la bloc: Pivnița „boierului” Ilie

Dincolo de decorul secular al caselor și zidurilor, Orașul este un organism viu, mereu în schimbare, mereu în mișcare. Îl văd așa, ca pe o pădure de neuroni, pulsând de viață. Rădăcinile se ating, se îmbrățișează ori se resping, cresc stufoși împreună, ori se usucă și mor.
Nu-l vom putea cuprinde niciodată în întregime, suntem puncte mici pe o ramură, prin anotimp, prin timp. Cât de multe puncte necunoscute – oameni, a căror poveste nu o vom știi niciodată, oamenii necunoscuți ai orașului: eu, tu, trecători.

Acum 46 de ani, după ani lungi de așteptare, am primit repartiția pentru apartamentul proprietate personală în noul cartier Hipodrom. Pe vremea aceea, un apartament la bloc era visul oricărei tinere familii. Adio coridor și baie comună, adio curții în care hălăduiam neastâmpărată, bătăușa, încăpățânată, băiețoasă. Crescusem, chiar dacă sălbatică, puțin nesigură și însingurată.
Blocul nostru era ultimul construit, în zare câmp deschis și flori. Greieri și păsări prin iarba înaltă, liniște tulburată rar de câte o mașină și de vânt. Eram cea mai mare din bloc. Vecinii noștri erau toți tineri, la început de drum, cu prunci nou născuți în brațe. Casele noastre semănau oarecum, aceeași mobilă cu vitrină și masă la mijloc, doar culorile difereau. Cineva primise un rol din Germania și toți ne-am împodobit camerele cu aceleași modele, frunze și flori, pe fond diferit, sus, la buza tavanului, o linie colorată ca un tiv. Scara noastră devenise o comunitate intimă și prietenoasă. Nu există sărbătoare pe care să n-o petrecem împreună. Ușile rămâneau deschise, colinda trecea din familie în famile, se cărau scaune și mese dintr-o parte în alta și ospățul se prelungea până dimineața târziu. În camerele mici de bloc era loc și pentru sârbă și pentru învârtită și pentru lungi discuții politice întretăiate de câte un saxofon. Mesele gemeau de chiftele, brânză, sarmale, fripturi, murături, salate, prăjituri de tot felul, dar mai ales vin.

Vinul era un subiect foarte important care începea de jos, din pivniță. De fapt, toamna, pivnița devenea centrul universului: apăreau sacii de struguri, teascul, butoaiele. Bărbații erau ocupați ore în șir cu procesul de fabricare dar și cu îndelungata degustare a vinului vechi de un an-doi, discuțiile erau aprinse și foarte serioase.
Bucătăriile duduiau, oalele clocoteau pe aragaz și scara întreagă se îmbrăca în mirosul toamnei: ardei, gogoșari și vinete coapte, zacuscă, bulion, fasole, pastă de legume, compot, dulcețuri, toate aromele pământului încapsulate în borcane, fierte în dunz și legate cu celofan, coborau apoi frumos în pivniță. Pivnița era seiful și mândria fiecărei familii.

Multă vreme comunitatea scării B a fost modelul și invidia celorlalte. Ne cunoșteam familiile, rudele, necazurile, bucuriile. Împreună am trecut cutremurul – desculți și în pijama, împreună am petrecut revelioanele și băut șampania Zarea la cumpăna anilor. Apoi a dat „democrația” peste noi.
Îmi amintesc cu multă duioșie anii aceia. În zecile de ani, departe, acolo unde nu era nevoie de provizii, iar pivnița doar o fantezie, amintirea pregătirilor de iarnă – cu toată oboseală – m-a urmărit multă vreme.
Viața și „democrația” au adus multe schimbări pe scara mea: mulți s-au dus la cele veșnice, familii s-au perindat și schimbat, ușile stau zăvorâte, oamenii sunt străini. Și totuși, pivnița continuă să lege oamenii în spațiul ei îngust, întunecos și prăfuit.
De fapt, voiam să vă povestesc despre pivnița „boierului Ilie” (o spun cu admirație). Se împlinesc 46 de ani de când îi cunosc pe Mărioara și Ilie Bârsan. Prima întâlnire a fost în scară, eu elevă – ei tineri căsătoriți, îl purtau în brațe pe Marius, adus de la maternitate, înfofolit în plăpumioară albă de satin și căciuliță albastră ștrencănită de mama Cheța. Multă vreme m-am bâlbâit între a le spune pe nume sau „dumneavoastră” (m-am eschivat cumva ani îndelungați, până când granițele de vârstă s-au estompat)!

De 46 de ani, vecinii mei, au devenit simplu „Ilie și Mărioara”, Cenade și Sărmășel puncte de referință pe harta României, iar pivnița lor un model. An de an facem contabilitatea borcanelor rânduite perfect ca soldații în pluton. Contabilitatea se repetă la început de toamnă, în iarnă și primăvară, cu intermezzouri de cercetat calitatea vinului la fața locului. Contabilitatea se numește simplu: „hai merem până-n pivniță!” Activitatea aceasta atât de extenuantă e urmată apoi de plăcinte calde (de tot felul) ori de un vailing plin ochi de gogoși – Mărioara este expertă! Se știe doar, în spatele unui „boier” harnic, stă o femeie și mai harnică!
Există vecini care-ți devin familie – iată o mică victorie asupra familiei pe care nu ți-o poți alege! Și pentru mine, Ilie și Mărioara au devenit familie, una cu care mă mândresc.

Adriana Moscicki

Hai, merem în pivniță!

3

pe Valea Hârtibaciului

3. scara lui Iacov
În 1984 candelabrul a căzut în mijlocul Bisericii fortificate și s-a înfipt în podea. Să fi fost un semn, o avertizare, o premoniție a întunericului ce-o va cuprinde? Nu știu. Pe vremea aceea, pentru mine exista doar Valea Hârtibaciului, fără detalii. Cum omul ajunge să aprecieze bogăția, ce-o avea, doar după ce o pierde (și nu vorbesc despre bani, ci metaforic!), pot să va spun că tristețea nu a cuprins doar biserica și satul, ci a trecut de mult granițele pe un drum fără întoarcere.

Am avut parte de o vizită privată și bucuria de a o descoperi în tăcere, de-a valma, fără explicații științifice, așa cum ochiul a cuprins-o, sărind de la una la alta într-o țopăială de uimire la simplitatea și frumusețea ei. Da, așa cum intri într-o casă necunoscută și ochiul e atras de un anumit obiect, colț. De fapt, acesta a și fost sentimentul meu, că intru într-o casă părăsită în grabă, în care au rămas uitate câteva obiecte, pe ici colo. Sau poate au fost lăsate așa, cu rânduială, în așteptare, ca enoriașii să știe exact mersul rugăciunilor, organistul să aibe cheia la îndemână, deși nu știu ce minune ar mai putea ieși atingând clapele descărnate, anchilozate, nu știu cum aerul va mai baleta în tuburile obișnuite de prea multă vreme cu șuieratul vântului.
Da, cu siguranță, mobilierul de lemn și panourile pictate m-au trimis imediat cu gândul la „o casă” săsească, la dulapurile, la lăzile pe care lalele* își etalează toată mândria înflorată.
Sigur, aceasta este o casă, una mare în care toți oamenii erau frați și egali și, în ciuda înălțimii tavanului, jos, în băncile de lemn comunitatea împărtășea intimitatea unei mari familii.
Apoi au plecat.
Cei care au îngrijit biserica, au păstrat cheile, au tras clopotele și-au scrijelit numele, peste tot, de la bănci până în înălțimea turnului. Instinctiv probabil, simțind că li se va păstra amintirea cât timp zidurile vor sta în picioare.

E o toamnă bogată în livada bisericii. Merii bătrâni au ramuri grele. Lanul de porumb înalt și fremătător – cineva îl îngrijește, desigur.
Grădina se bucură de umbră și-și întinde verdele peste muchia pietrelor, că doar iedera mai urcă azi în turnul slăninii.
Lenuța îmi arată locul unde se ridica Maibaum. Pietrele se pierd încet în verde. Lenuța își amintește ce frumos dansau pe esplanada din fața bisericii și toată lumea purta trachten, era o minune. Exista și o balustradă de lemn, de care se țineau enoriașii la venire și plecare și care, mai pe seară, rămânea în totala stăpânire a tinerilor.
Urc încet scările tocite de lemn, credeți-mă, e o adevărată încercare scara veche și îngustă, lemnul tocit. Sus, o adiere binefăcătoare dă buzna pe gurile de lemn larg deschise, se furișează mângâind clopotele și dispare. Eu caut în depărtări ieșirile secrete ale tunelului subteran, așa spun oamenii, că ar fi pe acolo și-ar duce taman în dealurile Noistat-ului. În urmă cu mulți ani au descoperit o fântână în mijlocul bisericii, cineva a coborât pe sub pământ câțiva metri și atât, restul era surpat. Nimeni n-a cercetat.
În fața mea stă o scară veche, cu cuie de lemn. O scară frumoasă și veche, cum nu mai vezi prin ograzi. Și eu mă gândesc la Scara lui Iacov.
Movile, într-o frumoasă zi vară, m-am întors mult în timp. Mulțumesc Lenuța Calborean.

Adriana Moscicki
*laleaua – specifică folclorului săsesc și maghiar din Transilvania, foarte frecvent întâlnită pe mobilierul pictat, simbolizează mândria

3

pe Valea Hârtibaciului

2. Ciorba de Duminică
Nu stiu cum era prin casele voastre dar mie, Ciorba de perișoare mi-a amintit totdeauna de casă și prânzul de Duminică, pe vremea „copilăriei” mele comuniste, în care mai dădeam o fugă la cele 15 minute de Tom&Jerry din Albumul Duminical! Prânzul se suprapunea totdeauna pe ora 13 și începutul unicei emisiuni Duminicale de vizionat!

De-a lungul anilor, nu rareori mi-a fost dat să aud Români din Diaspora vorbind cu nostalgie și dor de ciorba de perișoare. Nu este o zeamă de ne-reconstituit prin alte părți dar, niciodată nu va avea gustul „de acasă”! Leușteanul nu are niciunde aroma și tăria celui crescut în gradină, dresatura cu smântână de casă (ne-degresată) și ouă culese din coteț, capătă culoarea unei „crème pâtissière” și totul armonizat în gust și culoare o transformă, din „zama” de Duminică, într-un festin! Sau cel puțin așa a fost pentru mine prânzul la familia Calborean, în Movile. După 34 de ani, din nou pe Valea Hârtibaciului cu oameni ne-întalniți de o viață, regăsirea, primirea și masa au fost o adevărată bucurie. Nu numai pentru papile, ci mai ales pentru inimă!
Gospodărie dichisită, curățenie ca la noi în Ardeal! La 90 de ani, cu mintea tăioasă ca briciul și pus pe glume, Calborean tatăl s-a repezit la cămara cu vin și și-a exprimat mereu îngrijorarea că nu bem destul! Cu mama Calborean, femeie cu privirea zâmbet, am colaborat la o salată fabuloasă! Maestra de ceremonii și bucătăreasă, Lenuța, școlită pe la oraș și umblată în lume, ne-a primit cu atâtea emoții și îngrijorare ca totul să fie fix! A fost! Ne-am lins pe degete-la propriu, ne-a uns pe inimă-la figurat!

Ne-am urcat pe Huibarich să vedem satul de sus. La cișmea, o femeie tânără spăla rufele cu mâna, în lighean. Atâta liniște că în depărtare se auzeau oamenii vorbind prin casele înșirate la marginea satului, strigătul uliului șorecar părea monstruos și fiecare bătaie de aripă despica aerul. Am văzut trovanti și malul dealului nisipos săpat de ciocuri harnice drept adăpost, pământul ondulat în valuri valuri până departe, ca o mare încremenită în timp, câmpuri goale – azi pășuni, altă dată arate și semănate. Dogoare și liniște, cerul înalt presărat cu nori pufoși. Satul moțăie sub soare, ploi și ninsori, tăcut. Pandemia a ținut mulți sași departe, dar unii s-au încumetat și au venit ca în fiecare an, și-au renovat căsuțele și s-au pregătit pentru pensie, „acasă”! Biserica săsească stă mută, poate și ea, în așteptare.
Ne-am ostoit setea și fierbințeala în casele din față, la răcoare, acolo unde stau încă pe pereți covoarele țesute în casă de mâna mamei și fiecare tablou are aripi dalbe de pânză, ori înflorate. Atâta simplitate și tihnă. Câinele și pisica trăiesc în armonie în ograda aceasta cu oameni simpli și harnici pe care viața i-a adus, cu onor, în drumul meu… Mulțumesc, familia Calborean!
Nu stiu daca „veșnicia s-a născut la sat”, cum spunea poetul, dar tihna stiu sigur că da!

Adriana Moscicki

4

pe Valea Hârtibaciului

1. Istoria se repetă?
În anul 1910 se inaugura calea ferată îngustă pentru Mocăniță, legendarul tren ce lega Sibiul de localitățile de pe Valea Hârtibaciului. A fost primită entuziast în toate gările de mulțime și autorități. (Am mai scris despre asta aici: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2151568218412525&id=1572878142948205) 
Azi, în anul de grație 2020, în ciuda Covidului, Mocănița a șuierat și duduit, plină ochi de călători (care purtau masca regulamentar!), între Cornățel și Hosman. O mână de oameni, voluntari, au reușit, după zeci de ani să pună la punct un tren, pe un scurt traseu turistic în una dintre cele mai frumoase zone ale județului Sibiu. A fost o încercare reușită, oamenii au răspuns cu entuziasm, au cumpărat bilete on line, s-au deplasat cu mașinile la Cornățel, stația de plecare și de sosire. Am urmărit-o și noi, am așteptat-o pe traseu (și nu am fost singurii!) cu telefoanele și aparatele de fotografiat. Ne-am întors pentru câteva momente în timp cu nostalgia acelor ani îndepărtați, în care nu am fost niciodată suficient de conștienți de fericirea și bogăția noastră.
Ne-am întâlnit pe înserat cu oamenii Mocăniței, unii plini de funinge, dar mulțumiți. Lumea mai mișuna încă în jurul locomotivei fumegânde. Eu i-am cunoscut pe Gloria, Alex și Radu, modești, obosiți dar încă ocupați cu ultimele detalii pentru călătoria de mâine și ultima din an. Purtau tricouri simple „voluntar la Mocănița“.

Vă mulțumim oameni frumoși, ați arătat că nimic nu poate sta în fața voinței și dorinței, nici măcar locomotiva grea a birocrației Românești!
Să ne revedem la anul, cu ajutorul Vostru și al bunului Dumnezeu!

Adriana Moscicki

3

Târg „mascat” 2020

Semne de toamnă, cam de când am început să țin creionul în mâna (și asta a fost acum muuult timp în urmă!), nu numai cocorii cu aripi deschise în V pe o coală de desen, nu numai aburii cu care respiră pământul dimineața, nu numai oala de zacuscă, nu numai cărțile cu miros nou de cerneală dar și lumina blandă rotindu-se pe oale și ulcele în Piața Mare. Târgul Olarilor, totdeauna în prima Sâmbătă și Duminică din Septembrie, un reper sigur în memoria toamnelor noastre.
Adevărat, anul acesta un Târg „mascat” dar aerisit, respirabil. Chiar dacă suntem deja cunoscători ai zonelor și modelelor tradiționale de ceramică, totdeauna găsești lucruri noi și interesante: pahare mici și înflorate pentru țuică (Korund), modele delicate și elegante (Nocrich), ceramică modernă, glazuri în culori vii și îndrăznețe. De aveți curiozitate puteți afla povestea unor obiecte sau explicația unor simboluri, totul oferit cu generozitate și în vorbe simple chiar de către producători. Eu am aflat câte ceva despre ceramica de Vlădești (și nu numai) pe care, după culori, n-aș fi situat-o niciodată pe hartă în județul Vâlcea! Dar, am învățat despre plosca lui Vărzache cu 4 brațe în glazură verde și bine ornată cu bobi și șerpi lucitori. Plosca lui Vărzache a fost îmbunătățită de Șchiopu Dumitru (tatăl creatoarei Violetă Patru): cu 8 brațe și purtătoare a 2 băuturi și s-a numit: Plosca lui Șchiopu! Plosca lui Șchiopu n-am putut să o fotografiez, nu venise din Vlădești, dar m-am ales cu un cocoș cu creastă bătută și alte frumuseți.
Chiar de nu cumpărați nimic, e o bucurie doar plimbarea de sfârșit de săptămâna. Și, să nu uităm, datorăm târgul, așa cum îl știm până în ziua de azi, unui singur om a cu pasiune și dragoste pentru folclor: Horst Klusch! In memoriam, postez aici linkul la textul Laudatio, rostit cu ocazia conferirii titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Sibiului, domnului Horst Klusch.

urnulsfatului.ro/…/horst-klusch-noul-cetățean-de-onoare-al-…

Adriana Moscicki

4

Sfârșit de August

Canicula ține în palme orașul tot. Sub apăsarea ei grea, străzile stau goale și mute, oamenii se pitesc în dosul draperiilor întunecate. În alte vremuri, o asemenea căldură ar fi făcut vâlvă mare în „parlamentul” de cartier, pe bancă, ba chiar și în ziare. Se mai întâmplă câte ceva prin Oraș, în ciuda pandemiei și caniculei. „Maratonul Sibiului” a blocat ceva străzi, dar multe pentru o cauza bună, aproape de inima mea: sterilizarea animalelor abandonate – și nu numai, doar de s-ar lăsa convinși câți mai mulți proprietari că e un lucru bun!
În Piața Haberman, scaunele, perechi-perechi-solitar, se coc deja sub dogoarea dimineții. E atât de pustiu. Din păcate, nu maratonul e cel care „boicotează” Piața. Pustietatea asta (despre care am mai scris) rămâne, pentru mine, un mister post-revoluționar! Chiar nu pricep cum, un asemenea loc, re-amenajat la standarde europene, nu-și găsește menirea și utilitatea! Majoritatea căsuțelor sunt goale. Piața respiră, ca un pește pe uscat, prin câteva restaurante-terasă (nici ele pline!), Magazinul German, Magazinul cu bunătăți din Basarabia (recomandat iubitorilor de pește, icre și coniac!) și Magazinul de sport Wolffskin!
Am întâlnit doi sportivi neînfricați pe biciclete, chiar în fața acestuia din urmă și niște clienți serioși, bine informați, în ciuda vârstei de 9-10 ani! Am zâmbit amar amintindu-mi că, odată, pe la aceeași vârstă, eram norocoși în teniși chinezești, ori de Drăgășani!
Și, dacă tot s-a șters cu guma democrației și a prezentului toată istoria și amintirea acestui loc, dacă tot l-ați făcut frumos (în ochii mei este!), nu-mi doresc decât să-l văd fremătând de viață! Altfel, mare păcat…
Poate Tiff-ul sa adune ceva lume, pe răcoare!

Adriana Moscicki

3

 „Az a szép”

Pădurea Dumbrava, muzeul – o binecuvântare pentru pentru Oraș! Nu numai plămân verde, ci și oază departe de orgoliul mașinilor și proprietarilor lor! În Muzeu se merge prin timp și pe jos. Ici colo câte un măgar rumegând în tihnă, câte o vacă păscând indiferentă, umbra caselor străbune ca un semn de exclamare și aducere aminte a „cine” am fost!
Pe alee, o mână inspirată a pictat un ghem, un fir, un labirint, un covor. Trecătorului dezlegarea ghicitorii, de va vedea, de va înțelege.
Nu este un an obișnuit, nici măcar o vară normală. Poate doar repetarea unor evenimente se mai înscrie în ordinea cunoscută a anului. Oricum, Zilele Hungarikum se desfășoară normal, ca în fiecare an, culminând cu celebrul concurs de gulaș. Eu am asistat la deschidere. Nu mă zgârie în urechi nici limba, nici ceardașul, ador mâncarea picantă, admir hărnicia, curățenia și deschiderea spre nou a etnicilor maghiari.

Cum de câțiva ani se desfășoară o campanie de denigrare și învrăjbire, de ură și naționalism gratuit prin presă și alte mijloace „populare”, mă gândesc că nu ar fi rău să cunoașteți ceea ce urâți (sau nu! – nu doresc să generalizez). Oricum, o lege nescrisă, de bun simț spune că nu poți da verdicte și judeca un popor pe care nu-l cunoști.
Zilele Hungarikum sunt acum, în plină desfășurare în Muzeul Astra, Dumbrava Sibiului!

Adriana Moscicki

2

 „iubiți și câinii vagabonzi”!

Azi am pierdut-o pe Blondie. Da, era doar un câine al nimănui, aruncat în câmp. Nu era nici de rasă. Doar un câine lățos cu ochii triști, așa cum sunt sutele, miile care viermuiesc la marginea satelor, în parcări, la marginea șoselelor, hămesiți, hăituiți de oameni și mașini. Am găsit-o în iarnă, slabă, speriată. Ne-am respectat reciproc și am păstrat distanța, lăsând loc timpului să ne apropie pentru o mângâiere. Desigur, Blondie, în scurta ei viață a învățat că de la om vine mai repede lovitura decât îmbrățișarea. S-a apropiat cu pași mici, mă aștepta, vorbeam (mai mult eu), ascultam (mai mult ea)… Zile bune am cutreierat câmpul și șoseaua, dar mă depărtam de locul în care a zăcut. Azi, când ierburi și buruieni au învelit-o cu umbra lor în ultimă îmbrățișare, mi s-a arătat într-un somn pașnic și veșnic.
E o poveste banală în ochii multora, mulți nici nu-și bat capul cu existența animalelor aruncate de „bunii, iubitorii oameni” ce-și mai zic și „stăpâni”! Încă un câine lovit de mașină, ce contează când sunt sute, când nici măcar omul nu mai are vreun preț în fața bolidului de lux ce-și înfierbântă caii putere și-și etalează firma de nichel strălucitor.
Mama, în senectutea ei, repeta mereu aceeași frază „mai bine iubești un câine, omul îți întoarce spatele”. Apoi își amintește un cântec de demult, de pe vremea unei tinereți, când om și câine mai aveau ceva în comun: „iubiți și câinii vagabonzi!”
Dormi în pace Blondie, câine vagabond, acum nu mai deranjezi pe nimeni!

Adriana Moscicki
foto: oameni si câini in Sibiul de altă dată

2

fotografie în alb și negru…

Prima impresie este uneori înşelătoare! Nu-mi amintesc anii 60 în alb şi negru, ci veseli şi coloraţi. Poate pentru că erau anii copilăriei, poate amintirile îi fac frumoşi. Cert este că, în alb şi negru, pe vremea aceea erau doar fotografiile şi erau artă!

Pasajul căpătase scări şi pe ele ticăiau în sus şi în jos pantofii ascuţiţi cu tocuri stilet, tic-tac, tic-tac. Ciorapii aveau o dungă neagră ce urca ispitior pe sub fuste şi în imaginaţia bărbaţilor. Uneori, ciorapul prins în cleme se răzvrătea şi dunga o lua razna pe picior. Mâinile femeii cuprindeau atunci piciorul şi palma se răsucea pe nylonul lucitor pentru o clipă, ca o coadă de peşte în lumina soarelui.
Aşa îmi amintesc. Dar eu eram mică. Poate am văzut în filme, femeile acelea superbe cu mijloc subţire şi ţigară în colţul gurii, şoptind ceva în engleză, prin fum. Apoi luam pantofii mamei şi troncăneam cu ei pe podele într-un scenariu din cap…
Mi-am amintit şi primăvara când îmbrăcam pardesie – o haina de pus peste („pardessus“) devenită culme a eleganţei şi bunului gust. Veneau deja cataloagele din Germania, le răsfoiam cu gura căscată în bucătăria mătuşîi, puneam degetul şi spuneam „vreau asta şi asta şi asta şi asta“… cam până la sfârşit.
Apoi am crescut…
Adriana Moscicki
Pasajul Scărilor – anii ’60

4

poştaşul sună de două ori…din goarnă!

Olacul era curier special, călare, care ducea corespondenţa, depeşe şi veşti în ţară şi peste hotare. Dar meseria această este mult mai veche, îşi are originea în acei „ponti equites“ din Imperiul roman, mesageri care transmiteau mesajele, la început verbal, apoi scrise şi straşnic pecetluite, pe un parcurs bine organizat numit „cursus publicus“. Pe traseu exista o cameră rezervată pentru adăpost, un grajd cu nutreţ pentru animal, la distanţă de o zi de mers (14 km), adică de „o poştă“!

Prima atestare documentară a unei forme de organizare a poştei datează din 1093 când Ladislau cel Sfânt obligă nobilii şi biserica să pună cai la dispoziţia curierilor, pană la a treia localitate. În 1360, o cronică a Vienei consemnează existenţa camerei de poştă la Primărie. În 1491 Împăratul Maximilian I cere oraşelor înfiinţarea traseelor de curieri pe cheltuială proprie.
Prima menţionare a Sibiului ca staţie de poştă este în relatarea unui student francez aflat în trecere, Pierre Lescalopier, pe la 1500. După această dată se inaugurează linia permanentă de poştă ce leagă Sibiul de Viena, dar şi de Ţara Românească.
Olacul, poşta călare, era la început un instrument al autorităţii politice locale, folosit pentru executarea de sarcini oficiale, încasare de taxe, impozit, dar şi de a transmite veşti şi pachete mici.
Prin deplasările lui în diferite oraşe şi sate, olacul ajungea în posesia unor informaţii politice, sociale şi economice ce puteau fi folosite în cont propriu pentru afaceri şi achiziţionare de bunuri. Cunoscând preţul mărfurilor dintr-un loc sau altul, putea profita sau specula.

În sec. 18, poşta călare trece prin Timişoara din şi spre Viena, ajungând zilnic în Sibiu. Călăreţul preia scrisori şi pachete pentru care se plăteşte un tarif bine stabilit: 4 creiţari în interiorul ţării şi 8 creiţari pentru străinătate. Pachetele mai grele sunt plătite după un tarif al poştei. Pe fiecare scrisoare este obligatorie menţionarea adresei, locului şi numelui, în caz contrar, scrisorile nu sunt preluate… deşi, mult mai târziu, cunoaştem cazuri de depeşe ajunse la destinaţie fără precizarea adresei!
Olacul din trecut este strămoşul poştaşului de azi, personaj important în viaţa satului, a oraşului. Ni-l amintim cu toţii, cu geanta de piele burduşită, cu cascheta pe ceafă. Ne cunoştea pe toţi din vedere şi după nume. În ziua cupoanelor de pensii era vesel nevoie mare, căci toate uşile se deschideau cu bucurie şi cu câte un pahar de ţuică. Câţiva lei rămaneau totdeauna bacşiş, ori din „lipsă de rest“, ori doar aşa, de bucuria serviciului adus.
Nu mai vine călare decât pe bicicletă poştaşul zilelor noastre şi drumurile lui se fac din ce în ce mai rare. Nu mai scriem scrisori, nici felicitări. În România, oarecum mai „arhaică“ se mai plimbă cupoanele de pensii, încă…dar zilele lor numărate.

Adriana Moscicki

3

A fost odată Poșta…

În copilărie Poșta mi se părea un loc extraordinar. Poate pentru că eram mică și mă impresiona clădirea, dulăpioarele numerotate și încuiate (mai târziu am aflat că sunt Căsuțe poștale unde puteai primi discret corespondența), ghișeele înalte la care nu ajungeam și de la care puteai primi tot felul de minunății: plicuri, timbre colorate, pachete mari și mici. Îmi amintesc și marele catastif în care se scria cu toc și penița. Mai există încă și în ziua de azi, doar cerneala a fost înlocuită de pix. Oricât de mult îmi plac vechiturile, oricât de frumoase ar fi amintirile din copilărie, o vizită la Poșta Sibiană din sec. XXI este dezamăgitoare!

Hochmeister povestește în Almanahul lui din 1790 despre circulația poștei în Transilvania. Sibiul era în drumul diligențelor, a Poștei călare zilnic spre Viena. Totul era organizat fix, mergea ca un mecanism bine uns. Sigerus ne spune despre deschiderea oficiului poștal ( 1 februarie 1874). În 1885 se face prima legătură telefonică în oraș între Primărie și turnul Bisericii Evanghelice de unde se anunța orice incediu. În 904 se introduce telefonul în oraș, în 1908 se înființează serviciul de telegrafie care funcționa și pe timpul nopții. Și atunci mă întreb, cum este posibil ca în anul 2020 să nu poți trimite (direct) un fax internațional din oficiul poștal Sibian? Pentru cei care n-au trăit experiența, vă pot spune că e nevoie să completezi o cerere, funcționarele sunt în pragul leșinului auzind de un fax internațional, șușotesc, cheamă șefa, ești trimis la plimbare până se primește aprobarea, iar faxul se trimite din București!
Cum este posibil ca o instituție veche precum Poșta Română să arate în asemenea hal de delăsare? Dacă intrați pe situl oficial al Poștei puteți descoperi osanalele pe care și le aduc- personal- pentru activitate, eficiență, organizare și profit. Există chiar și o ilustrație cu un oficiu poștal (probabil prin Capitală) care arată civilizat și oarecum conectat cu epoca în care trăim. Dar la noi, în orașul care era în sec.18 stație obligatorie de poștă?!

Clădirea plânge prin ziduri, scările sunt știrbe, pereții scorojiți, mobilierul este rezultatul unei improvizații -gândită probabil temporar- o alternare de piese vechi cu mese urâte pe care zac calculatoare. Da, mai există micile dulăpioare, bucuria copilăriei mele, nu știu dacă mai sunt folosite sau au rămas doar parte din decor. Aș fi vrut să vă pot arăta fotografii dar Oficiul poștal este un obiectiv „strategic“, deci fotografiatul interzis! Am zâmbit amar și strâmb. Poate mai degrabă e jena de a arăta dureroasa realitate!

Sunt convinsă că marii dregători ai Poștei s-au plimbat în lung și în lat prin țări străine,doar se laudă că Poșta participă la conferințe internaționale unde este apreciată și membru de seamă! Sper să fi avut și curiozitatea de a vizita un oficiu poștal modern și eficient. Nu există nici măcar termen de comparație!
Și totuși, dacă Poșta noastră se găsește într-o clădire istorică, de ce să nu facem din ea un monument? De ce să nu reabilităm vechiul mobilier, care nu împiedică oferirea unui serviciu demn de secolul în care trăim?
Suntem un oraș turistic pe harta lumii și, chiar dacă toți umblăm înarmați cu telefoane, nu mai scriem ci doar chat-uim, de ce să nu facem din Poștă un loc de vizitat? Zic și eu, cu tristețe, căci ăsta a fost sentimentul deunăzi când, vrând-nevrând am vizitat oficiul poștal. Sincer, mi-ar fi făcut mult mai multă plăcere să-l vizitez acum un secol!

Adriana Moscicki

Pentru cei interesați de istoria locală, un articol despre devenirea poștei Sibiene:

http://www.monitorulcj.ro/…/ne…/7070-istoria-poștei-sibiene…

3

Parfum de Femeie

Mulți purtăm încă în noi nostalgia monarhiei. Chiar și cei cu convingeri și cultură politică ferme, n-am fost ocoliți de fascinația și farmecul unor anumiți membrii ai Casei Regale. Poate cel mai iubit personaj a fost/este Regina Maria. Femeia frumoasă și puternică, educată în spirit european, străină de locuri și obiceiuri, devine repede „a noastră“, într-atât s-a identificat cu poporul și tradiția lui. E fascinată de arta populară și artă în general. Vizionară pe un tărâm oarecum încorsetat în tradiții și înapoiat, departe de realitatea aristocrației europene în care a crescut și format, Regina Maria își croiește drum spre inima oamenilor simpli și rămâne peste generații cea mai iubită Monarhă pe care a cunoscut-o România.
Nu este doar soție de Rege, este mamă, scriitoare, pictoriță talentată, călăreață destoinică, curajoasă în ciuda aversiunii sale pentru boli și răni, diplomată, carismatică, iubește natura, florile și parfumul lor. Este Femeie cu bune și rele, un amalgam de arome puternice precum parfumul pe care l-a purtat și l-a făcut celebru: Mon Boudoir!*
Și pentru noi toți, muritori de rând, ce ne imaginăm palate îmbrăcate în aur și obiecte scumpe, întâlnirea cu decorul în care a trăit cea mai celebra Regină a României, poate fi dezamăgitor. Cel puțin pentru unii, cu siguranță.
În ochii mei, locul acesta văruit în alb, simplu dar „cosy“ cum ar spune un englez, îmi pare un cocon de tihnă și frumusețe. Un loc în care să te simți bine. Și mă gândesc, în odăile acestea o fi plutit aroma femeii, adunată din straturile de violete și iriși, din roua trandafirilor, din esența santalului și a vaniliei prețioase. Fiecare aromă o amintire. Fiecare nuanță întinsă pe pielea regală – o declarație.

Adriana Moscicki
* un articol interesant despre parfumul Reginei Maria, care spune câte ceva despre personalitatea sa complexă:

https://www.urban.ro/parfumul-reginei-maria-recreat-după-10…

5

Veniți de luați lumina!

Două băncuțe de lemn stau lipite de zidul Bisericii Rusești, cea prin care trece Axix mundi, chiar în fața Sfântului Mormânt. De fapt tot complexul e o construcție ciudată, cotloane întunecate, coloane, icoane negre de vremuri și fum, intrări nebănuite, ascunse, uși de lemn ferecate, un spațiu în care imaginația poate zburda în voie. L-am bătut cu pasul ani de zile și niciodată n-am fost dezamăgită. Cel mai ades am stat pe băncuțele de lemn, cu spatele rezemat de Biserica Rusească, privind șerpuirea de pelereni în jurul Mormântului. Rusoaicele poartă șaluri mari și fuste până la gleznă, popii au bărbi răsfirate pe piept și cruci grele, își țin părul legat în codițe pe sub tocă. Vesticii sunt lejeri și detașați, poartă sandale și haine de sport, renunță ușor la vizită când ghidul îi cheamă din lipsă de timp. Indienii în papuci și sariuri, etiopienii înveliți în pânză albă, adunarea e pestriță, emoționată. Biserica e mică, cu două încăperi minuscule: un altar păzit de copți și camera Mormântului. Zadarnic veți încerca să fotografiați, imaginile vor fi tulburi. Pe piatra de marmură albă trec pe rând mâinile, icoanele, fotografiile bolnavilor, hainele lor, lumânări. Se spune că acolo, pe lespedea albă vine lumina misterioasă, joacă în flăcări albastre și reci, nu arde, apoi se înalță ca un stâlp suspendant. Deasupra ieșirii, zeci de candele atârnă greu. Fiecare biserică își are propria candelă, ca un steag de război, căci nici nu-și imaginează credinciosul ce lupta acerbă s-a dus pentru a câștiga acest drept. De fapt, tot spațiul e feliat ca un tort, fiecarea a câștigat / cumpărat / primit o bucată. E un labirint complicat și greu de înțeles. Dar pentru mine nu e important unde începe și unde se termină o biserică. Mă interesează mai degrabă chipurile oamenilor, reacția lor și băncuța de lemn e un loc strategic. Așa îi pot vedea pe preoții care adună repede lumânările credincioșilor, unele abia aprinse, îl zăresc pe șeful Bisericii Armenești, lumea vuiește și șoptește, mulți își fac selfie cu mănunchiul de lumânări aprinse la marea candelă, ghizii trec ținând deasupra capului un băț în care atârnă ceva colorat, fiecare altă culoare. E bine aici, răcoare. Uneori poți uita că te afli în biserică și te simți ca pe un mare bulevard pe care râuri-râuri se scurg oamenii în căutare de speranță. Deasupra capului, prin marea cupola intră lumina amiezii și se desface în raze, exact așa cum știți din icoane. Uneori, porumbeii se rătăcesc și caută adăpost prin cotloane. Nimic nu mai amintește de muntele de altă dată. Până și crucea e risipită în toate zările, aici o așchie, dincolo un cui.

Dar azi, spectacolul luminii s-a scurs în tăcere, fără buluceala enoriașilor exaltați, fără bătaia pentru un loc mai bun. Și Mormântul și-a găsit liniștea de pe vremea Fiului jertfit întru iubire.

Și mă mai gândeam așa, în sinea mea mică, nici o lumină nu poate aprinde o lumânare fără fitil, doar noi suntem lumânări. Lumina aceea sfânta o ducem în noi și nu știm. Sau poate nu. Poate suntem doar tuburi reci de neon deasupra unei mese încărcate de bucate.

Paște fericit!

Adriana Moscicki

3

dragostea în vremea Coronei

este /sau ar trebui să fie/ o călătorie solitară în liniște, fără cuvinte de prisos, fără manifestări exagerate, lipsită de ipocrizie și presiuni sociale.
Doar Omul, în fața lui însuși cu toate întrebările rămase fără răspuns, cu toate întrebările nerostite, cu toate cuvintele de prisos cuminți pe vârful limbii. Îmi amintesc întâlnirea cu măslinul acela pe care toată lumea îl credea crucea lui Cristos, din filme, bineînțeles. Stă solitar, bătut în cuie departe de Ierusalim, fața lui nu se îndreaptă spre Orașul Sfânt. E doar o făcătură, dar una istorică deja. Am zâmbit amintindu-mi de Baudolino*.

În zilele acestea de singurătate Biserica Mormântului e goală. Papa e un om singur într-o Piață goală. Toate templele ferecate. Ferecate doar pentru cei ce au nevoie de altare și popi.
Și dacă ne-am face altar din trunchiul pomului mutilat? Ori din marea catedrală a naturii cu stolurile ei de păsări ciripind în cor? Ori din masa de os a sternului unui om iubit, ascultându-i inima ca un clopot?
Omul nu e niciodată singur cu el însuși. Omul nu e singur, doar pare a fi.

O poveste din Talmud ne învață despre Omul ce se credea singur:
Dumnezeul meu, unde ai fost când mi-a fost greu?
Am fost cu tine, Fiule!
Dar nu te-am văzut și nu ți-am văzut pașii…
Pentru că te-am purtat în brațe, Fiule!

Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèți Ünnepeket // Happy Easter // Joyeuses Pâques… tuturor celor care sărbătoresc!
Florii fericite, oamenilor flori!

Adriana Moscicki

*Baudolino-Umberto Eco, roman, 2000
fotografie personală, măslinul folosit de Holywood drept crucea răstignirii lui Isus

3

Satele noastre fără sași: Valea Viilor / Wurmloch ca o speranță

Am fost pe aici în ianuarie, era ger și cer senin dar, la fel de pustiu ca pe vremea Coronei. Atunci am fost tristă pentru biserica fără enoriași, azi a devenit o realitate națională din motive diferite.
În afară de a denumi același loc, între cele două nume nu există nici o legătură aparentă (sau poate doar necunoscută mie): „pădurea cu șerpi“ Wurmloch – poate să ne ducă cu gândul la vremea întemeierii sale, pe când Valea Viilor s-ar referi la o realitate mai recentă, pe când valea aceasta era înțesată de podgoriile săsești și localitatea înstărită. Nu știu câte vii au mai rămas, dacă au rămas. Biserica fortificată însă e în picioare și este motivul pentru care, pe strada mare a satului, se încrucișează vorbe străine și oameni veniți de departe. Devenită Monument Unesco din 1999, admirată de prințul Charles în persoană, o puteți vzita apelând numărul de telefon de pe poartă. Gazda a sosit prompt cu cheile și chiar ne-am pus pe taclale despre una, alta, dar mai ales despre oameni și sat. Din vechii locuitori sași mai sunt doar trei și ei re-întorși din Germania. Și-au găsit casa străbună fără gard și dalele scoase din curte. Sunt convinsă că dezastrul a fost mai mare decât ni s-a povestit dar, ghida noastră a fost discretă și temătoare. După o vizită scurtă în muzeul etnografic din sala de primire, am intrat în biserică ca în pântecul generos al unei balene: sala înaltă, strane vechi originale, tavan tipic ornat ca un fagure de miere, obiecte vechi dosite într-o firidă întunecată, altar în culori vii de smarald și rubin. Liniște. Ger. Doar scârțâitul scândurii vechi tăia liniștea scurt și eficient, ca un bisturiu de gheață.Turnul clopotelor stătea cu gura căscată și înfricoșătoare pentru că, da, poate fi o experiență de genul ăsta escaladarea scărilor strâmte, tocite, învârtite în jurul unui ax de piatră, apoi, dispărând în întuneric ca o capcană, cu treceri de lemn înguste și grijă pe unde pui piciorul, dar ce bucurie când lumina îți țâșnește în ochi și te furișezi cu simțământul unui mic vierme de pământ pe lângă măreția clopotelor grele. Apoi privirea se așează pe muchia acoperișului, tăioasă, nu te poți gândi decât la cât de periculoasă ar fi o trecere peste ea, dar ochiul rotit peste dealuri și sat se bucură și înseninează.
Am dat ocol curții fortificate cu un zâmbet de speranță. Nu mai sunt sași, alții s-au făcut stăpâni temporari pe case și călători sezionieri prin lume (a bon entendeur) dar, din ce în ce mai multe familii tinere de germani (nu sași!) vin aici căutând o oază de liniște, pace, un colț de grădină, de cer senin și rămân. Iată o licărire de speranță.
În ce mă privește, voi porni spre alte întâlniri.

Adriana Moscicki

pentru cei ce doresc mai multe informații: https://ro.wikipedia.org/…/Biserica_fortificat%C4%83_din_Va…

4

Stămacasă#

A șasea zi de izolare mă prinde stresată, îngrijorată și bombardată cu știri. Amenințarea unui inamic nevăzut, pe care nu știi cum să-l prinzi, de unde să-l apuci și cum să-l răpui, era până acum apanajul filmelor SF dar, a devenit, peste noapte, și realitatea noastră. Așa am luat răgaz de la plimbarea virtuală prin satele noastre goale căci, în realitatea acestor zile, ele s-ar putea umple miraculos – nu cu sași!

Bunul nostru cronicar Sigerus a ținut o evidență fidelă a epidemiilor ce-au bântuit cetatea, din Evul mediu lung și întunecat până mult aproape de zilele noastre. Ciuma, febra tifoidă, vărsatul și gripa, consemnate cronologic între 1531 și 1918 (Emil Sigerus – Cronica Orașului Sibiu) n-au făcut viață ușoară locuitorilor. Iată aici lista epidemiilor cu care s-au confruntat Sibienii de-a lungul istoriei:
1531 – epidemie de ciumă
1554 – ciuma face 3200 de victime în oraș. În afară zidului orașului, partea Estică, se amenajează un cimitir și se sparge o poartă – pentru scoatarea cadavrelor – așa zisa „portiță a morților“
1573 – epidemie de ciumă
1577 – epidemie de ciumă căreia îi cade victima comitele Augustin Hedwig
1603 – epidemie de ciumă, moare primarul Likas Enyeter
1615, 1622 – epidemie de ciumă
1633 – Ciuma face ravagii în toată țara, Sibiul este cruțat, motiv pentru care Gheorghe Rakoczy își trimite fiii la adăpost, în Sibiu
1635, 1636,1644 – epidemii de ciumă
1651 – epidemie de variolă/vărsat
1661 – epidemia de ciumă face 2733 de victime, printre care și parohul A. Oltard și cei doi fii ai săi
1706 – ciuma face noi victime
1708 – epidemie de variolă în lunile octombrie și noiembrie care răpune zilnic 9-10 persoane
1709 – (10.8) din cauza ciumei se închid porțile orașului – 1711 se redeschid porțile după dispariția ciumei
1717 – mulți cetățeni părăsesc orașul din cauza ciumei
1719, 1737, 1755 – epidemii de ciumă
1762 – Primăvara, o epidemie de febră ucide multe persoane
1763, 1770 – epidemii de ciumă
1788 – epidemie de gripă
1795 – epidemie de ciumă
1803 – epidemie de variolă
1813, 1828 – ciumă
1904, 1905 – epidemie de febra tifoidă
1908 – epidemie de gripă urmată, tot în același an, de febră tifoidă
1918 – epidemie de gripă, se închid școlile

Dacă astăzi medicina poate preveni – prin vaccin și trata cu medicamente performante, există totuși o metodă de stăpânire a pandemiei neschimbată din Evul mediu: se numește Izolare!
Prima carte ghid de comportament și tratare a epidemiei datează din 1510 și este semnată de doctorul Sibian Johannes Salzmann. Broșura, apărută sub numele „Lucrări mici privind prevenirea și tratarea dăunătorilor, nu mai puțin utile decât necesare și prezentate cu exactitate pentru utilizarea de către oamenii obișnuiți“ este un ghid de comportament pentru evitarea și combaterea ciumei. Pe lângă tratamentele medicale ineficiente la acea dată (sângerarea, afumarea, prafuri și poțiuni etc), Salzman este adeptul IZOLĂRII, evitării aglomerațiilor din bâlciuri, piețe și festivaluri. Așa se explică faptul că Sibiul este salvat de „pestilență“ în 1510-1511 (Sigerus nu consemnează însă data).
În 1530, Lucas Trapoldner tipărește cea de-a doua carte cunoscută ca ieșită din tipografia Sibiană: „Eine kleine Unterichtunge: Wie Mann sich halten soll in der Zeit der ungütigen Pestilentz“.
Cartea, cunoscută și sub denumirea de „Pestbüchlein“, a fost scrisă de medicul (Stadtphysikus) Sibian Sebastian Pauschner și era un fel de „cod de conduită“ cu indicaţi pentru perioadele de ciumă. S-a păstrat doar o transcriere din anul 1710 (vezi ilustrația)
Așadar, oricât ne-ar fi de greu și de apăsător, mai Stămacasă# în speranța că vom rămâne sănătoși. Apoi vă invit în plimbările virtuale în cuvinte și imagini, prin timp și prin Cetate.

Adriana Moscicki

2

Satele noastre fără sași: Picnic la Movile / Hundertbűcheln

Adevărat, drumul spre Movile este asfaltat dar, înainte să ajung eu aici cu povestea, m-au ajuns oamenii și amintirile. Necunoscute și multe sunt căile internetului, așa că mi-a bătut la fereastră Annemarie Edel (azi Auner), eleva din clasa a VIII, azi mamă și asistentă într-un spital din Germania. Da, mai vorbește limba română și chiar o scrie, ne-am conversat cu bucurie. Mulțumesc, Annemarie! Și m-a ajuns din urmă și râsul rostogolit al Lenuței din Movile! Cine se gândea că după 35 de ani o să o vorbim la telefon de parcă a fost ieri!?

Dar, înainte de minunile FB-ului, eu eram în drum spre Movile, într-o amiază gri și rece, traversând un sat pustiu, nici țipenie de om. De mi-aș fi amintit unde și cum, aș fi putut bate în poarta familiei Calborean, doar am mai fost acolo, ieri-alaltăieri acum zeci de ani! Am încercat să-mi imaginez pe unde o fi casa lui Hanni, ori a Hertei, ori a doamnei Lili, profesoara de română pe care mi-o amintesc mereu ronțăind din sandviciurile bine ambalate și mușcând cu poftă din măr. De data aceasta m-a ocolit norocul, nu mi-a ieșit nimeni în cale și am cutreierat ulițele sărind peste bălți, iscodind printre pietrele gardului spre Biserica ferecată. Mai că aș fi urcat pe gardul acela dar, un alt zid de apărare se zărea lipit de trupul bisericii, imposibil de escaladat. Este impunătoare Biserica fortificată din Movile și nu am vizitat-o niciodată, nici atunci când fremăta de oameni, nici în vara fierbinte când după zidurile ei te-ai fi putut răcori, nici atunci când entuziasmată de peisaj aș fi putut sălta ușor treptele turnului și, de acolo, cu palma streașină, să-mi rotesc privirea spre coline. M-au fascinat totdeauna colinele astea ignorate de majoritatea oamenilor. Poate din prea plinul imaginației mele s-au făcut, și ele, misterioase. Prea seamănă a vechi morminte (tumuli) deși mulți susțin că sunt doar fenomene geologice (alunecări de teren). Le-or fi scormonit căutători de comori, cine știe, cert este că au dat numele satului „Hundertbűcheln“ – o sută de movile.*
Omul din Noistat mă informase bine: casele săseșt sunt ferecate, unele cu obloanele închise, dar parcă umbre și ochi se zăreau în spatele lor, alergau în ritmul trecerii mele, ori poate era doar amintirea, amintirea mâinilor ce-au frecat geamul înainte de Paște, degete ce-au prins perdeaua spionând vreo vecină. Vreau să cred că ele, casele, se trezesc la viață din Primăvară până-n Toamnă, că-și deschid curțile pentru mașinile venite din Germania cu oameni senini, veseli dar nostalgici. Și mai cred că ei, oamenii, tânjesc după pita coaptă în sobă, după mărul din grădină, după mirosul fânului, după clipocitul rachiului ce picură din alambic, după bolborositul vinului din butoi, după vânturatul verzei pusă la murat. Poate e doar o speranța plină de romantism. Oamenii și-au făcut o viață nouă, se plimbă în lume, și-au schimbat gusturile, obiceiurile, au o pagină unde se pun la curent cu noutățile (http://testseite-hbln.hundertbuecheln.de/)… Nu știu, dar știu cu certitudine că: Nu iasă casa din om nici într-o viață întreagă!
Trec prin satul pustiu ca o nălucă și eu, venetică. Am mai fost aici, am mai râs și plâns pe aici. Satul era viu, plin de oameni și eu nu i-am văzut, atât de normală mi se părea prezența lor mișunând dintr-o parte în alta, la treburile câmpului, la cursa de navetă. Doar movilele sunt schimbătoare în haina lor prin anotimpuri, mereu la fel în frumusețe. Am să mă întorc când florile le vor cuprinde, când păsările se vor furișa în firele lungi de iarbă, când vântul va îngăima ceva misterios despre locul asta atât de special și necunoscut. Am să refac picnicul acela îndepărtat, așa cum pictorul îl aduce la viață din nou, în culoare.
Herta, Hanni, Lili, Lenuța am trecut prin satul vostru și mi-am amintit cu drag!

Adriana Moscicki

* legenda spune că, primii coloniști ajunși aici,c ăutând să numească noua așezare, se adunau de fiecare dată pe altă colină și sfârșeau prin a frige o oaie, fără să ajungă la o înțelegere. Au repetat obiceiul pe toate colinele din zonă și, numărând pieile de animale sacrificate, au ajuns la o sută. O femeie înțeleaptă (desigur) a propus ca acesta să fie numele locului: O sută de coline/movile: Hundertbűcheln.

6

O amintire Mărțișor – Noiștat / Naerscht / Neustadt

Prin vara toridă a anului 1985 mergeam pentru prima oară kilometrul ce despărțea stația Netuș de satul Noiștat. Până la repartiție nici nu auzisem de existența lui. Valea Hârtibaciului era pentru mine Agnita și Mocănița. Mergeam cu tata pe mijlocul drumului prăfos, tânără absolventă, naivă și îngrijorată de ce mă așteaptă la capătul lui, rănită căci proaspăt părăsită de iubitul meu de „cursă lungă“. Mă simțeam ca Marie Antoinette în drum spre eșafod.
Școala era în mijlocul satului, în curtea Bisericii fortificate, răcoroasă dar anostă. Profesori și învățători, unii localnici, alții navetiști din zonă, se cunoșteau cu toții și refăceau an de an același pariu: cine sosește, cât o să reziste. Noiștatul fusese singurul post din județ scos la repartiție și l-am preferat orașelor mari din Moldova, căci pe vremea aceea ne doream să ne întoarcem „acasă“!
Tata își freca deja mâinile, mulțumit la vederea casei ce mi se repartizase, peste drum de școală. Proprietarii plecaseră deja „oben“ lăsând statului casa părintească și o splendidă grădina ce urca domol dealul, plină de pomi. Nu avea decât o camera, mare, așa după obiceiul caselor săsești, în care, de buna seamă stăteau rânduite paturi solide de lemn, clădite cu perne și cearșafuri brodate. Viața oamenilor se scurgea mai ales în căsuța mică de vară, între treburile câmpului ori naveta la Agnita. Tata era optimist și mulțumit – mai ales la vederea cotețelor cimentate cu jgheaburi de scurgere – eu nu vedeam decât începutul unei tristeți.
Elevii mi-au adus un arici harnic rozător de șoricei, noaptea îl auzeam ticăind pe podele și atacând în viteză ca un vânător viteaz ce era. Am primit și un pisoi sălbatic care m-a gratulat cu o lungă zgârietură la prima întâlnire. Încropisem ceva ce semăna a casă, mai ales seara în lumina scăpărată din soba de rumeguș, în clădirea căreia devenisem specialistă. Casetofonul îngâna non stop Vangelis, Chris de Burg, Queen, și The Doors. Nici n-ar fi fost rău de mă puneam pe scris și citit, așa cum îmi propusesem.

Noiștat / Naerscht / Neustadt – Clasa a VIII-a, 1985/86:
Heldwig Christa, Edel Annemarie, Menning Monika, Melchior Sigrid, Dendorf Erwin, Schaser Dietlinde

Clasele erau mici, atât de mult se împuținaseră elevii că, într-o singură clasa se adunau cei de V-a și a VI-a, cei de VII-a și a VIII-a. În facultate visezi să ajungi un super profesor, să fii mândru de munca ta. Nimic nu te pregătește pentru frustrare, pentru dezamăgire. Predând la secția germană, texte literare, unele vechi, cu un limbaj greoi și arhaic, trebuiau mai întâi traduse pe înțelesul tuturor. Dar copiii erau îngăduitori și se străduiau, mai ales că nu mă conformam total unei programe depășite. De-a lungul anilor m-am întrebat, de multe ori, dacă mai vorbesc limba română, dacă-și mai amintesc, împrăștiați prin Germania și Austria, pe unde o fi ajuns fiecare.
Timpul face minuni și poleiește amintirile. Acum îmi amintesc, zâmbind, autobuzul de Agnita ce se târa timp de vreo 4 ore sus pe dealuri, așteptarea din Autogară – în care nu se găsea nimic decât o bancă – pentru un autobuz spre orice în direcția Sighișoara, sau așteptarea din marginea șoselei, la ocazie cu orice se mișcă mai repede decât pasul: căruță, camion, tractor (am fost cu toate)! Mașinile erau rare și-mi trebuiau, uneori, 12 ore pentru cei 80 de km între Sibiu și Noiștat.

Și acum, după atâta vreme, când mă îndrept spre satul ăsta, prima destinație în scurta mea carieră de profesor, îmi dau seama cu câtă emoție mă întorc și ce experiență unică am trăit, de fapt.
Îmi amintesc oamenii: Tante care mă chema la ciorbă de fasole cu ceapă și pită de casă, Pepita, profesoară de sport adoptată de sat și neîntrecută în vorbit săsește, Herta Dekel, profesoara de mate, navetistă din Movile, fumătoare de Carpați fără, un personaj extraordinar, interesantă, râzând cu vocea răgușită de țigări, domnișoară Bologa, sora cântăreței de muzică populară, veche navetistă în zonă, Anna suplinitoarea, Steliana educatoarea, Heni cu fața plină de pistrui, Lenuța din Movile cu râsul ei mare, satul cu toate poveștile ascunse, complicate și șușotite.
Nu am găsit nimic, doar amintirile mele. Până și poarta casei încuiată, poate părăsită. Aș fi vrut să mai văd grădina în care mă plimbam uneori uitând că am oră de desen, ori de agricultură, până când soseau elevii să mă cheme.
Un om mătura în fața porții, dar a fost suficient de informat să mă pună la curent cu satul. Da, a învățat la școală, da, a avut-o încă pe Herta profesoară până a plecat. Mulți au murit și m-am întristat, mulți au plecat. Acum este o școală nouă, cea veche e părăsită, asemeni bisericii, încuiată. La Casa Parohiei ar fi fost cineva cu cheie, dar a murit cu o săptămână înainte.

Am stat în drumul plin de bălți și am văzut, pentru o clipă, doar în amintire, satul așa cum l-am descoperit cu zeci de ani în urmă: magazinul cu trei trepte, femeile ce roboteau cu preoteasa, turnul cu slănină, drumul spre pădure, praful fin ce se ridica în urma cursei spre Movile.
Omul mă trezește din scurta reverie și-mi propune să merg la Movile, drumul e asfaltat și sașii de acolo nu și-au lăsat casele, le țin încuiate și vin în vizită, aici n-a mai rămas nimeni, nici amintirea lor!
Mă îndrept spre Movile.

Adriana Moscicki

5

Satele noastre fără sași: Netuș / Neithausen

Netuș cu biserica la stradă, locul în care oprea autobuzul. Sat și biserică atestate documentar încă din 1309. Hărmălaia elevilor se auzea din stație, acum doar vântul prin frunze. Biserica e ferecată bine, vechea școală generală e părăsită, cu geamurile sparte, poate loc bun de adăpost pentru păsările cerului. Găinile pasc liniștite printre gunoaie și de-a lungul zidul fortificat, indiferente la orice apariție umană. Pustietate. Aici m-am gândit cam așa: oare cu ce sentiment și-ar revedea sașii vechiul sat, înecat de noroaie, cu o mină gri, neprimitoare? Ar exista emoție, regret? sau poate doar bucuria că duc o viață decentă într-o societate pusă la punct, cu infrastructură, drepturi (și obligații)? Nu știu dacă se întorc aici uneori, dar știu că și-au lăsat gospodării, livezi, pământuri, case ridicate de mâna lor. Știu că au trăit, muncit, iubit și murit aici.

În Netuș era Cabinet medical, cu trei doctori. Am băut acolo multe cafele, ba uneori am folosit, în mod spontan, ca asistentă în coaserea unor plăgi de la coasă, ori alte accidente. Nu știam că am curajul, doar gândul la vederea unor astfel de grozăvii m-a îndepărtat de Facultatea de medicină! Dar omul reacționează diferit atunci când e pus în fața unor situații extreme și m-am uimit pe mine însămi!
Oricum, pe vremea aceea, doctorii, profesorii și popa (uneori și polițistul) -venetici- formam o clică de „intelectuali“ naivi, cu vise de-a schimba lumea, cu aripile tăiate înainte de a ne lua zborul!
Popa avea totuși un regim preferențial, ca trimis al Domnului pe pământ, impunea respect prin însăși prezența lui, printr-o lege nescrisă dar respectată de toți. Noi ceilalți eram subiect predilect de bârfe, căci, tot ce este străin și necunoscut, e mai greu de acceptat și mai ușor de biciut în cuvinte!

Adriana Moscicki

3

Satele noastre fără sași: Iacobeni / Jakobsdorf!

Poate doar cerul gri a fost vinovat de tristețea călătorului, poate ulițele pustii, deși am simțit o grămadă de ochi privind din dosul obloanelor și aproape am auzit zumzetul întrebărilor din dosul perdelelor „cine or fi, la cine, cu ce treaba?“, doar se cunoaște om cu om în comună, oricât de întinsă ar fi! Se cunoaște/a om cu om din Iacobeni, Netuș, Noiștadt, Stejăriș, Movile, știrile circulau cu autobuzul, căruța, tractorul pe toată Valea Hârtibaciului de la Agnita și înapoi! Nici numele nu erau greu de ținut minte, doar se repetau din sat în sat: Gunnesch, Martini, Schuster, Wolff, Klocker, Grommes, Schuller… Nu știu câți (dacă) sași au mai rămas aici, deși ultimul recensământ oficial, din 2011 înregistra 1.23% din 2665 de locuitori (3!). Personal am văzut trei bărbați care fumau rezemați de un gard, care s-au oprit din taclale la vederea „străinilor“, dar n-au răspuns la salut -probabil șocul întâlnirii i-a emoționat- și o femeie care arunca gunoiul în firul de apă ce traversează satul. Doi câini amărâți, murdari și scheletici s-au repezit în malul îmbâcsit în căutare de mâncare.

Am ales drumul pieptiș spre Biserică, nu din eroism, doar pentru vederea comunei amorțite sub ger. Experiențele precedente m-au învățat să nu sper mare lucru și așa a fost: paragină, pustietate, nici un anunț, nici o cheie, doar două mesaje: „câine rău“ și „private propriety“! Nu m-a lătrat nimeni. Doar cei trei săteni stăteau cu ochii pe „Intruși“ mai abitir decât orice câine de pază!
Pot să va mărturisesc că eram foarte curioasă să văd cum arată o biserică din sec. XIV pardosită cu gresie și cu geam termopan! Este deja de notoriotate cazul Iacobeni în care renovarea s-a dovedit a fi stricăciune și bătaie de joc!
M-am mulțumit cu vederea exterioară, parțială a turnurilor și zidurilor fortificate, cu câteva fotografii și drumul înapoi, pe șoseaua goală, dar mirată la vederea celor două sedii ale Liceului Tehnologic și a Bisericii penticostale!

S-au schimbat multe în zecii de ani de absență, de la componența etnică la cea confesională a locuitorilor, de la drumul bătătorit la asfalt, de la căruțe la puzderia de automobile. Un singur lucru nu s-a schimbat: dragostea și dorul celor plecați! Așa că, de aveți curiozitatea să aflăți cum arăta biserica, cum suna clopotul, așezarea caselor cu numerele lor, cine a murit (și în ce casă locuia), vă las aici un link cu pagina locuitorilor din Iacobeni/Jakobsdorf!
Acum veștile nu mai circulă din gură în gură, nici cu autobuzul, ori căruța. Oamenii nu și-au uitat obârșia, nici comunitatea, dar s-au adaptat noii existențe și realități. Sunt încă împreună, chiar dacă pentru unii doar „virtual“, doar satul și casa este în ei, cu ei, oriunde s-ar afla!

Adriana Moscicki

pentru cei interesati, pagina originarilor din Iacobeni / Jacobsdorf:

http://www.jakobsdorf.de/html/anderungsprotokoll.html

5

Fuga Lolelor

Mă întorc în Agnita după mai bine de 30 de ani. Am bătut drumul acesta ca tânăr profesor navetist (săptămânal) cu autobuzele comuniste, aglomerate, îmbâcsite și huruitoare. Pe vremea aceea respiram același aer cu un navetist zâmbitor, glumeț și înalt, devenit între timp Președintele nostru. Dar eu făceam drumul până la capăt de linie -Agnita- și nu era destinația mea finală. Așa am ajuns să bat cu piciorul orașul celebru în vremea aceea pentru încălțările pe care le fabrica și care ajungeau exclusiv la export. Ca Agnițean mai aveai norocul să cumperi câte ceva de la magazinul de prezentare al fabricii (și m-am bucurat de norocul asta de multe ori între două autobuze!)

Azi am urcat -ori coborât- pe valea Hârtibaciului nu numai geografic, ci și în amintire. Am bătut satele cu nostalgia unui timp de mult trecut. Toate poveștile se vor spune la vremea lor.
Agnita, un oraș mic să-l cuprinzi într-o basma, ce-ar putea fi o bijuterie și destinație turistică de ne-ratat dacă…
Frumoasele case -monumente istorice- în lungă agonie, cu balcoane ce-și plâng în rugină înfloriturile de altă dată, pereți scorojiți și decorațiuni ce și-au dat obștescul sfârșit, Cetatea ferecată și suspinând într-o schelă amorțită, cu turnurile de breaslă părăsite, uitate.

Dar azi, orașul trezit la viață în sfârâitul bicelor, și-a revărsat pe străzi monștrii mascați, s-a învelit în aromă de gogoși și-a tresărit în ritmul fanfarei. Au fugit Lolele!
Povestea lor (frumos rezumată într-un articol pe care vi-l las aici*) este parte legendă (Ursula care salvează orașul de cotropitori îmbrăcată într-un monstru zgomotos), parte tradiție de secole, atestată documentar de la 1689 și cunoscută sub numele de Mummenschanz der Zünfte (Mascarada breslelor), de fapt, înmânarea lazii de breaslă noului maistru ales, sub strictă protecție a Lolelor (Urzeln). Lada de breaslă era un obiect de importanță majoră deoarece conținea „secretele“ de breaslă: listele cu membrii, cheltuielile, documente, etc. Pentru a putea ține situația sub control și a evita reglarea de conturi între membrii breslelor, Lolele erau numerotate.
Este important de menționat că, obiceiul Lolelor era strict săsesc, avea loc exclusiv în Agnita la început, adoptat ulterior de satele învecinate ( Alțâna, Marpod, Iacobeni, Noistadt) și s-a practicat neîntrerupt până în anul 1941. Până în 1968 a fost interzis, dar a fost reluat neîntrerupt până în 1990 când „fuga Lolelor“ capătă un nou înțeles: locuitorii sași s-au risipit prin Germania (și Austria).

Din fericire, cu ocazia devenirii Sibiului „Capitală culturală Europeană“ (2007), Fundația EuroEst împreună cu locuitorii (români) ai Agnitei reiau parada Lolelor respectând întru totul tradiția săsească și continuând-o cu succes.
În Occident, sașii plecați din Agnita prezintă anual, din 1965, Obiceiul Lolelor în localitatea Sachsenheim (Germania), fiind organizați în Asociația Urzelnzunft Sachsenheim.
Din călătoriile mele personale vă pot povesti însă că, o celebră paradă a Lolelor (Urzeln), cu un costum identic celor din Agnita, are loc anual, în cadrul sărbătorilor de Fasching în orașul Weil der Stadt.

Am părăsit Agnita și Lolele când strada s-a golit de hărmălaie, când difuzoarele din fața Căminului cultural duduiau alternativ polci săsești și învârtite românești, dar puțini mai erau cei ce se puteau prinde în joc. De fapt, devenise atât de trist că am luat drumul altor amintiri.

Adriana Moscicki

*https://www.oradesibiu.ro/…/de-ce-fug-lolele-duminica-in-a…/

4

Satele noastre fără Sași: Biertan

Soarele era sus pe cer, doar pentru a înveseli decorul zilei, căci gerul năprasnic tinea o clipă răsuflarea caldă, suspendată în văzduh, ca o certitudine că exist. Tăcerea Pieții -transformată în Târg de Crăciun pustiu și ferecat- s-a spart dintr-o dată în mii de bubuituri împrăștiate din mașina tunată, ce vibra cu toți bașii la maxim. Repede s-au adunat împrejurul ei odrasle în trening și adidași la modă, probabil întorși de prin EU mai șlefuiți în șmecherie. În față la „Doi pași“ se lăfăiau pe bancă tineri cu ochii mici și migdalați. Hm, m-am minunat că vestea locului a ajuns până în Asia îndepărtată, dar șocul a luat locul minunii când au salutat în cor „Salut, salut, salut!“ cu bucuria noului venit, care a învățat primele cuvinte într-o limba străină și le repetă infinit! Aveam să aflu mai apoi că sunt muncitori din Vietnam, care locuiesc în Biertan!

Apoi am descoperit, după o poartă, unde „bate inima“ culturii în sat: Căminul Cultural! Pe un gang lung, cu tencuiala roz din altă viață, ajungi direct la: toaletă (drept înainte), Punct de informare turistică plus Biblioteca (la dreapta pe scări-închis), sala de cinema sau orice alte manifestări de acest gen, înainte pe scări (un portar mătura de zor)! Țac-pac, toate la un loc, poți da o fugă până afară, lua o bere, țigări, fuma pe cele două scaune părăsite în curte, vizita wc-ul, merge la film, citi o carte. Am zâmbit. De fapt, ar fi trebuit să plâng…

Dar, venisem pentru biserica fortificată și mi-am păstrat lacrima pentru ea. Atâta frumusețe și atâta întristare împreună. E celebră pentru încuietoarea sofisticată, e intrată în patrimoniul universal, motiv de bucurie dar și motiv de tristețe. Una dintre încuietori e ruptă, nu poate fi reparată (nici nu are cine!), totul trebuie să rămână neatins, original. S-au donat bisericii 10.000 de euro pentru restaurare – o picătură într-un pahar! Podeaua e ruptă pe alocuri, pasul se afundă în pământul vechi, acum înghețat. În spatele stranelor, un spațiu mare întunecat, cu pământ bătătorit, cumva închis de o bară -semn de trecere interzisă (am trecut)- transformat în magazie de obiecte inutile… E ger în biserică. Supraveghetoarea-ghid, înghețată bocnă, deși înfofolită bine, se bucură că-i pun întrebări despre steagurile de breaslă, despre panourile de lemn cu semne de breaslă, despre pictura găsită în pod a cărei privire te urmărește din orice unghi dar care, din păcate, nu poate fi văzută, nu mai este acolo, probabil la restaurare. Am cercetat fiecare colțișor, m-am dus roată și m-am întors de câteva ori să mă mai bucur de ușă, de încuietoare, de strane și să-mi imaginez cum ar fi sunat orga și glasul enoriașilor în cor la sărbătoare și la rugăciune, atunci când locul acesta trăia prin oameni!

Apoi, roată-roată, atâtea cotloane de descoperit: sala cu lespezi mortuare, capela cu minunate fresce (am zărit-o doar prin grilajul ușii ferecate), trecerea boltită, bolovanul rușinii, zidul de apărare prin care poți acum doar arunca priviri indiscrete spre sat. Am privit. Pentru mine a fost ca o trecere misterioasă în altă lume, o Narnia personală, deși am folosit o ușa și nu un dulap. Și, pentru o clipă m-am furișat, doar în gând, în tabloul lui Franz Neuhauser cel Tânăr*, ca și cum preotul acela cu poalele înmuiate în zăpadă ar fi fost pe drum chiar aici, spre parohia lui!

Vă las mai jos un link despre Biertan. Poate, pentru cei care nu știu, va fi o descoperire interesantă și o invitație să vizitați locul acesta îmbibat de istorie și de frumusețe!

Adriana Moscicki

* Franz Neuhauser cel Tânăr (1763 – 1836), Intrarea unui preot sas în parohia sa, iarna, (ulei/pânză, 109,4 x 190,2 cm), tabloul se găsește în Muzeul Brukenthal.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biertan,_Sibiu

5

vedere de pe pod

După ani, în locul în care artistul şi-a aşezat şevaletul, a privit liniile şi unghiurile cu mâna întinsă în faţa lungită de creion, a schiţat şi s-a impregnat de lumină, iată, se opreşte un necunoscut, poate impresionat de misterul locului, poate nostalgic.
Vedere de pe (fostul) pod în liniştea unei zile de iarnă. Poate Omul venea din Piaţa golită de ger, s-a oprit o clipă în tăcerea locului şi l-a imortalizat pe hârtie.

Adriana Moscicki
Cisnădie – Heltau, vederea dinspre Piaţa Agro-Alimentară

3