Micul paradis verde

Nu departe de amorțeala actuală a Pieții Habermann exista un loc de plimbare și relaxare drag Sibienilor. Gândită după modelul grădinilor Vieneze (Prater, Volksgarten), Promenada era locul „ieșirii din cotidian“. Din păcate, din micul „paradis“ verde-distrus de tăierea Bulevardului Coposu, n-a mai rămas decât un mic, îngust dâmb de pământ. Privind această mică litografie-bijuterie, nu putem decât să ne imaginăm frumusețea locului.

Acesta era chipul urbei noastre și nicidecum vreo imagine idealizată! Orice asemănare cu grădinile Imperiului Nu este întâmplătoare. Orice asociere cu scene romantice din film este logică! Cam așa se preocupau, pe vremuri, edilii de spațiile de agrement ale orașului!
Ce poate fi mai plăcut corpului și papilelor decât asocierea armonioasă între un cofetar elvețian și o grădina în stil vienez?!

Din istoria locului ne povestește Sigerus:
În ultimul deceniu al sec.18, Magistratul Sibian hotărește crearea unui spaţiu de agrement în sudul oraşului, cu grădină şi promenadă după modelul grădinilor Vieneze Prater, Volksgarten, „Paradeisgartel”, cu alei umbrite de pomi și chioşcuri cu răcoritoare pentru „Publikul” orașului. Primele lucrări de nivelare a terenului între Cazarmă şi Poarta Leşurilor au început deja 1791 şi au fost continuate cu ajutorul armatei.
În 1818 au fost amenajate scările de lângă Turnul Gros. În acelaşi an a fost ridicat, din ordinul baronului Kienmyer, la capătul Promenadei superioare, un mic templu numit „Concordia“. Mai târziu, templul va primi numele „Latzel” după medicul Dr. Josef Latzel.
În anul 1829 au fost inaugurate monumentul cu bustul împăratului Francisc I. şi piatra comemorativă în memoria colonelului Vecsey.
În iunie 1856 este amenajată Şcoala (pepiniera) orăşenească de pomi lângă Poartă Leşurilor.
În anul 1827 renumitul cofetar elveţian R.D. Gaudenz construiește o cofetărie mică, așa-zisă „Refraichadă“, pe Promenada inferioară, lângă Cazarmă. Clădirea era vopsită în roşu, iar în grădină se aflau postamente cu vaze de piatră. După 15 ani, clădirea a intrat în posesia oraşului, iar după 1852 a fost transformată în crâşmă.
La 1 iulie 1852 Gaudenz deschide pe Promenada superioară noul „Pavilion elveţian”.

Mica litografie-bijuterie reprezintă „Pavilionul elvețian“ al cofetarului Gaudenz, aflată pe Promenada Superioară (între str.Berăriei şi str.Independenţei, pe dâmbul Parcului C.Coposu) cu terasă și grădină, cu mese și spațiu verde, limitată de gardul de lemn ce dădea spre aleea Promenadei, loc unde te puteai îndulci (la propriu) sau îndulci privirile, asistând la trecerea domniţelor galante cu umbreluţele lor dantelate, recuzită pentru ascuns ocheade sau, diplomatic, chipul tot sub privirile insistente ori nedorite!

Adriana Moscicki

Litografie realizată c.1860, după un desen de Carl Koller la Institutul litografic J.G.Bach din Leipzig (sursă ilustrație și fotografii: „Alt-Hermannstadt“)

Singurătatea unui loc frumos!
E atâta pustietate în Piața Habermann, că-ți poți măsura nestingherit umbra!
Construită pe locul fostei fabrici de bere Habermann (1850-1862), demolată în 2004, inaugurată cu surle și trâmbițe în luna Mai, Piața agonizează în singurătate. Cum, de ce a devenit un loc nefrecventabil, uitat, evitat? (Este totuși un loc istoric, cel puțin pentru noi, Sibienii.) Căsuțele s-au închis una după alta, restaurantele se mai bucură câte puțin de mușterii în zilele însorite!

 

 

 

 

 

 

 

Altfel sunau promisiunile din luna Mai:“Ne dorim o zonă vie și efervescentă, un punct de referință pentru cumpărături de calitate și, în același timp, un spațiu de întâlnire și socializare, în perimetrul ultracentral al orașului. Aici vor funcționa restaurante și cafenele, magazine, magazine cu produse locale și de calitate, dar esența este dată de evenimentele care vor anima Habermann Markt. Modelul nostru se regăsește în alte mari orașe europene, în care piețele de acest tip sunt puncte importante de susținere ale economiei și culturii gastronomice locale dar, în același timp, au rolul de a educa și de a inspira vizitatorii. „Ne-am propus să construim un hub cultural, care să apropie oamenii, să atragă turișți și să îmbogățească, în final, comunitatea”, spunea Viorel Horja, Manager General Euro Imob Internațional. (ziarul Turnul Sfatului, 9.05.2018)

 

 

 

 

Poate ar fi fost mult binevenită mutarea Pieței volante Transilvania aici, sau organizarea unei Piețe noi, sau a unui al doilea Târg de Crăciun ca în toate orașele mari care se respectă!
Există parcări, o frumoasă esplanadă care a fost însuflețită doar pe parcursul Festivalului Internațional de Teatru! Dar, să nu uităm, festivalul e doar O DATĂ în an!
Cum se explică agonia locului, lipsa de interes a investitorilor, neintegrarea locului în circuitul turistic (deși orașul e sufocat de grupuri străine și turișți locali!)??? Acestea nu sunt întrebări retorice, ci întrebări pe care, bănuiesc, nu mi le pun doar eu și așteaptă un răspuns din partea autorităților!
Adevărat, vor spune, există un anunț în pagina de Facebook a Pieței:“ Vinde-ți produsele specifice sărbătorilor de iarnă la Habermann Markt!
În perioada 29 noiembrie – 3 Ianuarie punem la dispoziția producătorilor și comercianților spațiile libere din Habermann Markt pentru desfășurarea următoarelor tipuri de activități:(…)“.
Azi, 11 Noiembrie, cu două săptămâni înainte de data anunțată, Piața lâncezea în soarele amiezii, stingheră și uitată, sub privirile plictisite de așteptare ale câtorva negoturi, care au mai rezistat!
Poate nu ar fi rău să mai tragem cu ochiul la vecinii noștri Clujeni, tot Ardeleni și ei, dar mai picanți și mai iuți decât „telemeaua“ noastră locală!

Adriana Moscicki

fotografii personale, azi, 11.11.2018

Târgul de altă dată
Dezvoltarea economică și industrială, globalizarea, migrația populației, depopularea satelor vor duce, probabil, și la dispariția piețelor așa cum le cunoșteam. Supermarketurile sunt mai la îndemână-și uneori cu prețuri mult mai bune- oferind legume, fructe și zarzavaturi proaspete pe tot parcursul anului. Am uitat să mâncăm după sezon și ne bucurăm de permanenta prezență a roșiilor, chiar dacă sunt crescute pe un petec de vată și hrănite cu chimicale.

Vechile democrații occidentale au acumulat experiență de-a lungul anilor și se reîntorc la piețele de producători, ținute săptămânal în centrul orașelor sau, spre magazinele de produse bio (cu adevărat și controlat!) la prețuri exorbitante dar, oferind speranța unei alimentații și vieți sănătoase.
Dar noi, fără drumuri de acces în timp util (multe produse fiind perisabile), fără o organizare eficientă din partea producătorilor (care preferă să vândă din fața casei direct comerciantului care le colectează), fără siguranța originii produselor, ne trezim că plătim prețuri mari pentru o marfă așa-zisă „de grădină“, dar coaptă prin magazii, ori pe drum din Turcia.

 

 

 

 

 

 

 

Vă amintiți aglomerația din gări, sacii burdușiți și zumzăiala oltenilor? tarabele acoperite cu nyloane transformate în pat pe timp de noapte, fețele lor șifonate și obosite în frigul dimineții?
În trecutul mult mai îndepărtat, cunoscut nouă doar din fotografii și cărți, Piața era locală și încuraja comerțul local. Majoritatea produselor agricole, vândute în zilele de târg, erau autohtone, cultivate în grădinile din împrejurimile orașului.
Dacă citiți istoria cartofului, de exemplu, veți afla că a fost adus în Transilvania încă de pe vremea Mariei Tereza și cultivat, la început foarte puțin, la nivel de gospodărie personală. Oamenii se temeau de „mărul pământului“ și apreciau mai degrabă aspectul estetic al florilor lui! Dar, foametea din 1815, și circulara dată de Guvernatorul Transilvaniei G. Banffy de Losoncz, în care se arată modul ușor de cultivare în cuiburi „chiar și în lipsa animalelor“, îl impune ca aliment de bază și hrănitor prin excelență! Așa se explică nenumăratele mâncăruri pe baza de cartofi din bucătăria noastră locală și pâinea cu cartofi (necunoscută în alte regiuni).

Pe lângă legumele cunoscute, ce constituiau baza alimentației (cartofi, varză, fasole, grâne), cultivate și vândute prin târguri, Sibienii mâncau multe fructe din livezile ce înconjurau odată orașul. Cel mai vechi document, în care sunt menționate fructele cultivate în zona Sibiului, datează din secolul al 15-lea. Învățatul italian Pietro Banzoni, călător prin Transilvania pe timpul domniei regelui Matthias Corvinus (1458-1490), povestește despre diferitele soiuri de „fructe nobile“ consumate de Sibieni! (soiuri speciale de mere, pere, prune, vișine, cireșe)
În timpul vizitei regelui Ladislaus la Sibiu, în anul 1494, masa înaltului oaspetele a fost plină cu soiuri alese de fructe. Chiar și domnitorii Moldoveni și cei din Țara Românească au comandat fructe proaspete, sau uscate, din zona Sibiului. De exemplu, domnitorul Moldovei, Lăpușneanu și-a dorit – și a primit – de la Sibieni prune uscate pentru soția lui bolnavă, Ruxandra!

În ziua de azi, se vorbește despre încurajarea produselor și comerțului local. Iată un exemplu grăitor din trecut, ajuns la urechile noastre din povestirile lui Sigerus:
Pînă în anii 1850, era tradiția ca, în zilele de târg să fie amplasat un „steag“ cu baner din tablă lângă fântâna din Piața Mare, pe care era pictată stema orașului. Acest steag semnala tuturor că, în acea zi, de dimineață pînă la ora 11, numai Sibienii aveau dreptul să cumpere din produsele oferite de vânzători. După ora 11 toată lumea putea face negoț după plac, cu oricine!

În amintirea târgurilor de altă dată dar și cu nostalgia gustului pierdut, aceste imagini cu Târgul din Piața Mare, de-a lungul timpului!

Adriana Moscicki

Cum știi că vine iarna…

Vântul cald ce mângâie grădina nu o poate păcăli pe Sara! Grădina are semnele ei și Sara le cunoaște ca pe degetele de la mână. E vremea de odihnă. E vremea despărțirii. Cu câtă tristețe, Carlito și Jose, doi foxterieri năzdrăvani și sârmoși, se vor întoarce sub cerul gri și burnița Münchenului- ei, care au cunoscut căldura Spaniei și raiul Turnișorului /Neppendorf!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sara ne poftește în casă (poartă verde, casă verde-ușor de recunoscut):“ totu-i vechi aici, nu poți aduce musafiri, așa zic copiii!“ și zâmbește. Dar, noi tocmai asta căutăm și sîntem conștienți că, pentru Sara, nu este nici vechi, nici nou, doar „acasă“. Fiecare obiect amintește de oameni și evenimente: ștergarul cusut, fotografiile vechi, oglinda cu foiță de argint, patul cu tăblie înaltă, lada pictată, valiza de cătănie, sania de lemn pentru cărat lemne, ori cârnați la afumat, banca pe care se culcă morții. Multe stau rânduite în șură, multe nu-și mai găsesc rostul, dar au rămas acolo, cuminți ca într-un muzeu nefrecventat și necunoscut.
Doar cuptorul, aprins azi pentru ultima oară în an, bate cu inima caldă de vâlvătaie, mistuind ultimele lemne, bolborisind prin spuză și prin carnea pusă la prăjit. Pâinile așteaptă deja cu pântece dolofane de coajă, hanklichul se hodineste sub pânză. Și, în paharul de vin roșu, adunate toate aromele curții și pământului, toată povestea Neppendorf-ului și a Sarei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Curând, obloanele vor așterne umbră în încăperi, râsul Sarei și veselia câinilor se vor îndepărta, pământul va moțăi pe sub ploi, ori pe sub zăpezi. Căruciorul înflorat, rămas singur, gol și inutil. Gerul îi va încleșta trupul, pentru o vreme.
Mă gândeam cum drumurile acestea marchează un calendar, nescris, dar trăit firesc de om și natură: plecarea în toamnă, revenirea în primăvară. Renaștere și viață cu zâmbetul Sarei și culorile grădinii.

Drum bun, Sara! Te așteptăm cu poală de flori, cu față senină și zâmbet îmbietor, așa cum îi stă bine Reginei florilor, din Neppendorf!

Adriana Moscicki

fotografii personale

Ca o promisiune în verde!
așa începuse modernizarea.
Doi mesteceni frați, într-o oază pitită de vânt și de priviri indiscrete, cuprinsă în nesfârșitul unui cerc de piatră, susurul unei fântâni ce picură, ca amintirea unei grădini orientale, perfecte, rămasă cumva la jumătatea drumului, ori poate adecvată esteticii și gustului comunist. Era „altceva“ în peisajul târgului nostru, târg născut în verde, îmbrățișat de alei umbroase. De-a lungul bulevardelor erau pomi, rondurile erau sădite în flori colorate ce se schimbau în funcție de sezon. Lumea căuta verdele și natura prin parcurile orașului, ori mult mai departe la Seviș, Dumbrava, Cisnădioara, Rășinari, Piatra Broaștei, La Tocile. Până și mărețele blocuri comuniste, ce răsăreau în Hipodrom, își primeau porția de verde: fâșii lăsate în jurul blocurilor, copaci plantați. Lumea și-a făcut grădini, aranjat straturi cu ceapă, salată și verdeață, ori doar flori.

Nu știu de când a început foamea de asfalt! Pădure de blocuri – adevărat, în vopsele colorate, într-un deșert de asfalt, peste care șuieră vântul câmpurilor – aceasta e noua imagine a Sibiului. Înțesate de mașini, drumurile par mari omizi leneșe ce-și târăsc trupul greoi. Orașul e sufocat, locurile de parcare inexistente, ori mult prea puține. Hei, încotro oameni buni? Orașul acesta nu a fost gândit ca o mega-metropolă! Orașul acesta cu ziduri și porți a fost o cetate bătută de trăsuri, cai și modeste automobile!

Ca orice cetate, care se respectă și este respectată prin lume, automobilele ar trebui să dispară! Sînt convinsă că ați vizitat destule locuri prin lume în care, intrarea cu autovehiculul în centrul orașului este interzisă, restricționată (doar pentru rezidenți!), sau ineficientă! V-aș oferi doar câteva exemple, mai la îndemână: Gruyere (și aproape toate orașele/locurile turistice/istorice Elvețiene!), Salzburg, Hallstadt, Bamberg, Antwerp, Ghent, Dubrovnic, Freiburg, Rotenburg ob der Tauber, etc. Desigur, transportul în comun este dezvoltat, modern și eficient, parcările (imense!) aflate în afara orașului, oferă shuttle/autobuze care se ducă încolo și încoace turiștii.

Poate ar trebui regândite parcările și locul în care se află ele în oraș! E minunat că se câștigă bani frumoși din ele (Piața Mică!), dar, în aceeași măsură afectăm calitatea vieții, plăcerea unei excursii, aerul și mediul, clădirile istorice, că, făcând o socoteală simplă, poate mai mult pierdem decât agonisim din leul dat pe parcare. A bon entendeur! Poate cineva pricepe și e în măsură să facă…

Și așa, pornind de la doi mesteceni frați și singuratici, ne-am pierdut în marea de mașini care înghite orașul!
Verdeața de altă dată, dusă din lume, prin anotimpuri și prin vreme!

Adriana Moscicki

Sibiu „Hotel Continental“ – carte poștală circulată 1984

ceva dulce!

Printre rețete vechi de prăjituri austriece, scrise cu creionul, într-o caligrafie impecabilă, zăceau și aceste foi, aproape retezate de atâta îndoit: dulci rețete cu cacao și ciocolată Meinl! Mi se povestise de existența magazinului de delicatese Meinl, aflat nu departe de Römischer Kaiser (Împăratul Romanilor). Pe vremea aceea, lumea bună își cumpăra de acolo cafeau ori cacaoa/ciocolata, împachetată frumos în punguțe, apoi dădea o tură pe la parterul hotelului, unde se bea coniac fin și, în spatele perdelelor grele de catifea, se etalau cărțile de joc.

Pare mai degrabă o scenă de film vechi, alb-negru, din acelea care ne făceau să visam în copilărie rochii de tafta, bijuterii și bărbați în smoking pufăind cigar. Dar toate astea au existat chiar așa, în tihnitul nostru oraș.
Pe vremea copilăriei mele, ne bucuram de un pachet de cacao autohton, îmi amintesc și acum imaginea lui în alb și maro, din care-mi fabricam imediat „ceva dulce“ în momente de aprigă dorința: un sos gros din cacao și zahăr, îndoit cu apă fierbinte, ori mâncat exact așa, cu lingurița!

Pe Meinl, l-am descoperit personal (și nu din poze!) mult mai târziu, acasă la el, în Viena. Nu se poate să nu-l recunoști de departe pe simpaticul purtător de fez roșu cu ciucur! Poate va întrebați de ce un turc a ajuns logoul firmei?! Cafeaua, deși se numește „turcească“, nu se cultivă în Turcia. Legenda spune că Etiopia, regiunea Kaffa este locul de origine al cafelei. Descoperită pe la anul 850, a fost dusă în lume și popularizată de către turci. În 1683 ajunge în Viena odată cu armata turcă. Din fericire, doar cafeaua a rămas și croassantul de lângă ea!
În 1924, artistul Josef Binder a fost invitat să creeze un logo al firmei Meinl care, fondată în 1862, era deja o afacere cu istorie și renume.
Așa s-a născut micul „coffe boy“ cu trăsături africane și fez turcesc, detalii menite să simbolizeze originea cafelei.

Au trecut zeci de ani de atunci, magazinul Sibian al lui Meinl a rămas doar în memoria fotografiei, logoul a suferit și el, acuzat de rasism, a fost schimbat și modernizat iar Meinl a devenit investitor în România, proprietar de fabrici de ciocolată.
Mie mi-au rămas niște rețete pe care nu le voi face niciodată, probabil, dar mai presus de toate, ștampila originală pe o hârtie mâncată de vreme!

Adriana Moscicki

fotografii personale / sursa foto magazin Alt-Hermannstadt

Piața amintirilor noastre

Imaginea aceasta colorată am dus-o mult prin timp și prin lume. Acolo am stat pe bancă, sub privirile vigilente ale lui tanti Ghinescu, care hrănea porumbeii și nu făceam o mișcare de teamă să nu-i gonesc, deși aș fi alergat după ei, dar supravegherea era strictă și responsabilitatea asemenea, mai ales că eram maestra căzăturilor spectaculoase, cu julituri.
Pe micile alei, între ronduri, am gonit cu tricicleta de lemn. Uneori doar am stat pe ea, gură cască la trecători.

Am stat și acolo, în spatele geamului mare de la CEC. Banca de lemn era solidă, picioarele nu-mi ajungeau la podea dar, oarecum, reușeam să mă cațăr și să încerc toate tocurile de cerneală pe formularele în negru, roșu și albastru împrăștiate pe masă.
Cel mai mult îmi plăcea să aștept tramvaiul și să spionez toneta de înghețată. Înghețata aceea simplă, ivită misterios din toneta de lemn, a fost cea mai bună mâncată vreodată. Și eu știu, doar amintirea a făcut-o așa, doar dorul după vremuri demult duse, după un oraș care nu mai este.

Adriana Moscicki

Piața Mare la sfârșitul anilor 1970 (sursă foto A.Couline)

dusă vara…
și berzele au plecat în alai cu rândunici și aripă zveltă în zbor. Atât de puțin ne-am bucurat de vederea lor. Atât de puțin ne-am bălăcit în vară, că apele au rămas vreme îndelungată neatinse și mohorâte. Liniștea va cuprinde lacurile, vântul îi va încreți fața valuri mici și dese, fulgi moi se vor topi tăcuți in saramură. Și totul așteptare.

Adriana Moscicki

Ocna Sibiului, lacul Cloșca

Sibiul colorat din amintirile noastre…
pe vremea când nu visam „o țară ca afară“, doar ne doream cu toții „afară“.

Azi, deși ne putem mișca liber și locui prin alte părți, schimbarea se lasă așteptată. Azi dorim „o țară ca afară“, dar nu înțelegem că schimbarea vine dinăuntru, din noi!
Despre amintiri, numai de bine! Doar ele se înfrumusețează în timp!

Adriana Moscicki

Sibiu, anii ’60-’70

Septembrie
vine cu o lumină specială în răcoarea dimineților, un cer senin înalt și curat, ca o speranță pentru dogoare în mijlocul zilei.

Septembrie și octombrie sînt mereu amintirea unor începuturi de viață și de școli, drumuri noi pe care am pășit mereu cu emoție, panică, crampe la stomac și teamă. Teamă de a nu eșua, teamă de a nu fi depășită de evenimente și întâmplări. Apoi, cu ploile, teama a devenit, încet – încet, tristețe, o stare greu de cuprins în cuvinte, poate vecină cu depresia atât de prezentă azi în viețile noastre.
Au fost toamne aurii cu aromă de fructe și iubire. Au fost toamne gri cu frunze moi, noroaie și ploi. Și toate au fost viața noastră între zidurile orașului pe care visam să le depășim, să le lăsăm în urmă… Și uneori ne întoarcem, unii fizic, alții doar în amintire!
Să vă fie Toamna-Bucurie!

Adriana Moscicki

vedere Sibiu anii ’60-’70

și totuși

cât de binecuvântați am fost nascându-ne în urbea noastră provincială!

orașul ne-a dat pavăză umbra zidurilor, liniștea caselor, tihna amiezilor, tăcerea pietrei, veghea acoperișurilor.

și oamenii și-au purtat vorba cu zgârcenie – dar cumpătată, pasul apăsat – dar sigur.

știu, orașul acela de oameni nu mai este, e doar o vedenie din trecut.

ne-au rămas pietrele, până când?

ne-au rămas ochii deschiși și cugetul curat precum aerul din poala munților, ne-a rămas îndârjirea de ardeleni!

Adriana Moscicki

Sibiu, anii ’70-’80

roată… roată
lut frământat, glazurat, copt și încondeiat, sub mâna udă a mesteșugarului însuflețit cu susurul apelor, adierea pădurilor, strălucirea soarelui, cântecul cocoșului.
A 52-a ediție a Târgului Olarilor s-a deschis azi, în Piața Mare, Sibiu. Bucurie pentru ochi și suflet, ca în fiecare an, așa cum ne-am obișnuit, an de an!

Adriana Moscicki
fotografii personale, Târgul Olarilor, 1 Septembrie 2018, Sibiu

Sibiul – din nou Medieval

de ce ne fascinează atât de mult Evul Mediu? desigur, nu doar pentru simplul motiv că Sibiul a fost o cetate cu zeci de turnuri și ziduri de apărare, cu străzi înguste și întortocheate, cu fântâni din care se adăpau oameni și animale, cu treceri ascunse, cu gunoaie purtate de prin urbe de firul de apă ce-l traversa.

E perioada cea mai colorată și misterioasă a omenirii. Legende și povești ne-au deschis porți de visare și, căutând o evadare din cotidian, ne întoarcem spre un trecut îndepărtat, pe care îl idealizăm. Nici prin cap nu trec războaie, inegalități sociale, molimi, mizerie, mirosuri grele, pestilențiale, execuții publice, sărăcie și foame! Maturul din mine ar spune: le trăim din nou. Copilul din mine ar dănțuit ca un trubadur cu tomburina și pantofi ușori, sunând din clopoței.
Și câtă bucurie să văd azi, în Piața Mare, copii învățați cu tablete, computer și mașini teleghidate, luptând cu sabia precum eroii lor de prin jocurile video, fetițe cu plete și panglici aruncând în aer mingi și steaguri mici.

Meseriași în lemn și fier și-au făcut auzite dălțile și ciocanele, pe mese s-au ivit cupe de lemn și blide și, într-un nor de fum de la grătarele încinse, cu toții au uitat de hamburgerul McDonald și s-au mulțumit cu pâine și carne. Sulițe și săbii aranjate frumos în rastel așteptau mâini vanjoase, de cavaleri pitici, să fie încercate în lupta vitejească.

Până și calfele călătoare s-au mutat, cărând un greoi pavilion din Piața Huet, în Piața Mare și s-au oprit demn (dar întâmplător, din oboseală) la „Vă vedem“. Doar stâlpul spânzurătorii (altă dată la el acasă acolo, în Piață) stătea singuratic și oarecum stingher: Nimeni nu va fi pedepsit și nu mai înfricoșează pe nimeni!

Adriana Moscicki
fotografii personale, Festivalul Medieval, Sibiu, 2018

Ce amintiri avem din 23 August?
așa gândeam acum ceva ani și nimic din realitatea care mă înconjoară nu m-a determinat să gândesc altfel!
dar în Monte Carlo, America de Sud, de Nord, Elveția, chiar și în București rar și sporadic, o grămadă de oameni „de bine“ se bucură de beneficiile regimului (oricare ar fi) și a acestei zile!

hârşâitul măturoiului
şi eu am trecut pe aici prin Piaţă, cu uniformă de pioner, cravată şi flori pe care le-am zgâlțâit patriotic în faţa tribunei. Apoi am chiulit ani de-a rândul.
Ce era 23 August? Defilare, bere şi mici. Asemeni zilei de 1 Mai. Dar în August era cald şi soare şi defilarea mai bombastică, mai lungă, lozincile mai înflăcărate. Ani de zile 23 August era „Sărbătoarea noastră naţională“, atât de înrădăcinată în noi că, sînt convinsă, vi se întîmplă şi vouă să uitaţi că s-a mutat la 1 Decembrie!
De câtăva vreme mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă…? dacă n-ar fi fost Tratatul Ribbentrop-Molotov, dacă Regele n-ar fi abdicat, dacă n-ar fi fost 23 August? Care ar fi fost faţa Europei? Am mai fi existat? Câtă vreme am fi stat drepţi în faţa ruşilor din est, sau a „prietenilor“ vest? sau poate ne-am fi transformat în vreo republică din Uniune…
Nu am citit nici un fel de simulaţie retrospectivă de genul ăsta şi, recunosc, ar fi interesantă. Sau poate ar fi dezamăgitoare. Poate am descoperi cu uimire că politicienii sînt făcuţi din acelaşi aluat, că interesele nu s-au schimbat, doar oamenii. Şi apoi, pe cine am mai putea învinui? şi cum ne-am mai putea plânge de neşansa poporului, a ţării, a istoriei?!
Ce ar fi, dacă ne-am trezi… într-o dimineață de zi nouă (nemanipulată de cei care ne-au vândut libertate și democrație) și am recunoaște, că nu s-a schimbat absolut nimic… ”Comuniștii lui Ceaușescu” sînt de fapt ”Capitaliștii“ care s-au adunat în jurul unui foc ideologic, călcat în picioare și stins cu ajutorul celor de bună credință… și, care astăzi, împreună și fiecare pentru singurătatea proprie, se incălzesc la flacăra unei bancnote tipărite.
Azi, 23 August, să ne amintim fiecare ce dorim: de gustul micilor, de zgomotul defilării, de carele alegorice, de liniştea ce rămanea în urmă şi strada plină de flori strivite, steguleţe de hârtie călcate în picioare, hârtii, baloane sparte şi peste tot hârşâitul măturoiului de nuiele în noapte.
Nici măcar măturoaiele nu s-au schimbat!

Adriana Moscicki

Măturători în Piața Mare – 1918

vă vedem#
Nu poți înțelege determinarea Diasporei, dar nici drama ei, dacă nu ai trăit niciodată departe de poala mamei!
Diaspora trăiește de două ori singurătatea: cea a depărtării de un spațiu intim, cunoscut și cea a izolării într-unul nou, la început ostil, care cere schimbări de mentalitate, gândire, obiceiuri și limbă. Se spune că, doar atunci ești integrat complet, când gândești și când numeri în limba țării respective!
Am întâlnit mulți români „de afară“ și uneori m-am minunat de puternicul accent străin cu care vorbeau limba strămoșească, dar m-am întristat în aceeași măsură cunoscând alții, incapabili să vorbească o iotă din graiul țării care i-a adoptat!

În anii 90 am plecat mulți naivi în căutarea democrației-așa cum ne-o imaginam noi, ieșiți din ogrăzile comuniste! Am înțeles repede că nu există un asemenea animal perfect, e doar o plăsmuire în căutarea noastră de valori, dreptate și demnitate. Dar am învățat că există legi care guvernează lumea și ele sunt făcute pentru oameni, ordine și respect. Am învățat că avem drepturi și ele trebuie respectate, ne-am obișnuit să stăm cu coloana dreaptă în fața unui ghișeu și a unui funcționar, să umblăm cu computere atunci când ne luăm numărul la doctor și să așteptăm liniștiți cele câteva minute până la invitația oficială pe un panou de televizor. Ne-am obișnuit ca doctorul să ne primească zâmbind și să scrie în computer, în același timp în care ne vorbește (pe nevăzute), toate durerile, simptomele, analizele, procedurile și să ieșim îmbărbătați, încrezători. Ne-am urcat în autobuze aerisite și silențioase, a căror sosire e anunțată pe un panou solar și la fix. Și multe, multe, altele dar mai ales, am învățat să respectăm și să fim respectați, ne-am recăpătat demnitatea. În casele noastre am vorbit românește și nu am uitat o clipă de unde am venit!
Dar, natura umană e diversă, oamenii diferiți, din fericire. Există imigranți care se găsesc doar fizic în spațiul respectiv, iar în viața lor spirituală, mentală nu au trecut niciodată granițele României: vizionează televiziunea română, nu au curajul să schimbe mâncarea tradițională și nici obiceiurile.
Există imigranți care s-au detașat total, au tăiat toate legăturile cu țara și trăiesc o viață nouă.
Indiferent de categoria în care s-ar afla, există un numitor comun: munca, mândria de a munci, pentru că „a munci“ este un drept! Ia-i omului munca și i-ai luat pâinea de la gură, demnitatea, scopul zilelor.
Indiferent de statutul lor social, de studiile pe care le au, să nu-i treacă prin cap nimănui, vreodată că ei nu înțeleg și nu văd realitățile din patria mumă! Nu trebuie să le aruncați în obraz, zeflemitor „ce știi tu? doar nu trăiești aici“! Uneori depărtarea te face să vezi mai bine, mai în profunzime și, nefiind legat/influențat de interese de vreuna din părți/partide, de pile-relații-cunoștințe pe care trebuie să le cultivi – spiritul de discernământ e mult mai acut! Au dovedit-o din plin, zilele trecute, miile de români din Diaspora și mă înclin cu respect în fața curajului și evoluției lor!

Citeam ieri un dialog interesant pe marginea unei cărți (Tudor Mirică, „Despre Călătorie, ca Stare de Spirit“*) despre imigrație ca o călătorie fără întoarcere.Nu pot decât să fiu de acord: o dată integrat într-o lume ce îți oferă posibilități, este greu să te întorci în timp la practici, obiceiuri și o realitate de care ai fugit! Poate de aceea, încă, în România sec XXI a rămas valabilă dorința „vrem o țară ca afară“!
Ce trist că, după 28 de ani de așa-zisă „democrație“, țara este în genunchi, ruginită și ruinată, pomeni electorale sau privilegiile unui stat bugetar întins ca o caracatița cu multe picioare grase, inutile și zgomotoase, determină oamenii, triști și umiliți, să-și adune bocceluța și plece în căutarea pâinii și a demnității!
Cât de minunat că oamenii pleacă în depărtări, li se deschid orizonturi, se îmbogățesc spiritual, cultural și încep SĂ VADĂ!
Și știu, cei din orașul meu încep să vadă cu mii de ochi, doar poartă în ei amintirea orașului.
vă vedem din lume și vă vedem din Sibiu!#

Adriana Moscicki

fotografii personale din Sibiu

Dumbrava copilăriei

Îmi amintesc bărcile de lemn și vâslele lor greoaie, numai bune de impresionat orice demoazelă cu forța de zdrahon a brațelor, în vâslire. Bărcile se închiriau cu jumătatea de oră și omul cu megafon veghea din mal, atent, întoarcerea la timp, la țărm.
Unii erau viteji în mijlocul lacului și balansau barca în țipetele femeii, desigur mijloc ușor de a obține promisiuni, alții vâsleau alene până pe sub sălciile plângătoare pentru săruturi sub perdeaua de ramuri verzi. Noi, copiii, stăteam cu ochii țintiți și nu scăpam nimic din spectacolul lacului, nici peștii ce zvâcneau uneori după muște și cădeau plesnind apa cercuri, cercuri, nici gurile mari deschise ce înghițeau bucățile de pâine aruncate prin plasa protectoare, nici ochii bulbucați ai broaștelor printre ierburi.
Când părinții ne plimbau cu barca (și nu se întâmpla des), era o aventură despre care vorbeam săptămâni în șir, de parcă ne întorseserăm dintr-o extraordinară croazieră.

Erau micile noastre bucurii în Dumbravă, amintiri ce le-am păstrat de pe un ponton de lemn cu lanțuri și ghivece de flori, pe care țopăiam aruncând o minge de un leu, legată cu elastic și umplută cu rumeguș, cumpărată de la tarabele țiganilor.

Adriana Moscicki

foto: Dumbrava Sibiului, anii 70-80

Cimitirul cărților

Cărțile poartă în tăcere amintirile: atingerea degetelor nervoase și nerăbdătoare, molatice, pioase și sfielnice, odihna obrazului visător, râsul, plansul, furia! Cărțile adorm uneori, lunecând ușor pe pieptul omului, pitite sub pernă ori colbuite, pe sub pat și în ele adorm florile puse la presat, micile secrete, poveștile, viața, moartea, ideile, cuvintele…
Sînt oameni care poartă în ei cărți și trăiesc pentru a le naște și oameni care le trăiesc și cei care mor pentru o carte. Sau, poate au fost…

Vă amintiți prima dedicație primită pe o carte? De obicei era a învățătoarei ca premiu, apoi pe la zilele de naștere. Ne semnam cărțile cumpărate și țineam lista riguroasă cu prieteni cărora le-am împrumutat. Cărțile circulau și erau vedetele conversației până când am devenit prea ocupați, prea obosiți, prea indiferenți, prea bătrâni…
Și totuși, o singură Carte însoțește omul din viață în moarte, pe paginile ei erau trecuți copiii cu nașterea și moartea lor, era darul de confirmare și dar la cununie: Biblia / cartea de rugăciuni. La evrei, și în ziua de azi, fiecare soldat/ă primește Biblia (Vechiul testament) la depunerea jurământului și tot ea – în versiune minusculă de atârnat la gât, de ascuns în buzunar- îl însoțește în luptă.
Dar cărțile se rănesc și mor, unele în război, altele în brațele prea habotnice ale credincioșilor, de prea multă uzură, ori din neglijență.
Reguli stricte dictează ca, toate cărțile/sulurile ce au numele Domnului înscris în pagini, să nu fie pângărâte, aruncate. Ele se depozitează (genizah-ebraică) într-o firidă în sinagogă așteptându-și înmormântarea. Așteptarea poate dura 7 sau 10 ani, sau provizoratul așteptării se poate prelungi la nesfârșit iar cărțile, socotite inutile, se transformă, în timp, în adevărate comori. Se cunosc astfel de locuri devenite celebre pentru comorile păstrate într-o continuă așteptare: sinagoga din Aleppo, din Cairo, din Praga și, poate cea mai neașteptată, grota de la Marea Moartă care adăpostea sulurile Vechiului Testament!
Din câte am citit, există și la catolici aceeași regulă de îngropare a cărților sfinte. Poate e depășită, nu știu. Dar știu că e trist să întâlnești cartea primită la Confirmare pe masa unei piețe de vechituri, chiar dacă ea se substituie unui anticariat. Este tristețea obiectelor fără stăpân.
ubi sunt…

Adriana Moscicki

fotografii personale

S -au întors calfele
Stâlpul calfelor a apărut târziu în Burg. Poate era altul, dar nimeni nu-l ştie. Şi totuşi, stâlpul acesta pare că stă de când lumea în acelaşi loc!
Nu ştiu cine a hotărât locul lui, dar a fost înţelept! Stâlpul (Stock im Eisen) stă într-o piaţă istorică, Piaţa Huet, în faţa clădirii de la nr. 3, casă construită între fortificaţiile centurii a I-a şi a-III-a, cu un picior în Oraşul de Jos şi cu unul pe colina Oraşului de Sus, ca la răspântie de drumuri şi timp, în locul de poartă şi intrare în Cetate, lângă Turnul Scărilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Calfele se plimbă de secole. Pe noi ne-au ocolit ceva vreme, căci graniţa le-a fost închisă şi însăşi existenţa lor negată. Dar calfele au umblat de jur împrejur, cu privirea ascunsă sub borul pălăriei. Calfele au construit cetăţi şi oraşe sute de ani. Din colţurile Europei venite, în tăcere, cu colbul în pantalonii largi prinşi în bumbi de metal, fără să cunoască limba sau geografia locului, cu metrul în buzunar şi bănuţul ce aminteşte de acasă, calfele au măsurat cu palma, cotul şi piciorul, au întins frânghii legate în 13 noduri, au scos echere de fier şi aţe cu plumb, au aliniat ziduri, au tăiat piatră, au sculptat lemnul, au bătut fierul, aşa cum au făcut alţii înaintea lor. Drumul lor este cunoaştere. Fiecare şantier e o nouă probă şi trecere într-o nouă etapă spre cunoaştere. Calfele fac drumul acesta de iniţiere prin spaţiu şi în timp, drum spiritual spre cunoaşterea de sine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Credincioşii bat drumul Compostelellei cu un toiag, în tăcere. Calfele se mişcă pe hartă cu spontaneitate, căci drumul lor se termină acasă şi în sine. Bănuţul e singura amintire materială a familiei. Instrumentele lor sunt universale: măsuri vechi pe care corpul le dă lucrurilor (cot, pas, palmă, picior), limba uneori necunoscută, dar toţi sunt uniţi de un ideal: drumul spre cunoaştere, împlinire.
Şi atunci, când privesc Stâlpul Calfelor din Cetate, chiar dacă e încă un prunc (s-a ivit abia în 2004), simbolul lui e veşnic! Şi dintre cuie de scrijelit piatră şi de agăţat şi seceri de semănat, şi piroane de căţărat şi agăţători de atârnat şi bumbi de legat, eu văd mâini ce au meşterit, sudoarea frunţii şi a trupului, înverşunarea novicilor.
Şi apoi, nu întâmplător casa aceasta i-a primit! În trecut, aici era o casă de „pâine“ (brutărie / patiserie).
Pâinea „cea de toate zilele“ este viaţa prin muncă a omului pe pământ. „Şi-ţi vei cîştiga pâinea cu sudoarea frunţii“ spune Cartea Sfântă.
Atâta vreme cât vor bate un cui în carnea lemnului, Calfele vor desăvârşi drumul spre pâine, spre viaţă, iar cetatea noastră va dăinui, veşnică!

Azi, ca în fiecare an, calfele s-au întors în cetate. Neașteptat de multă lume s-a adunat să le primească, nu cu pâine și sare, ci cu vorba caldă și îmbrățișare, cu dor și nostalgie după timpuri vechi și obiceiuri pierdute, cu tristețea pierderii meseriilor și a meseriașilor adevărați, cu masă întinsă și cu bere din belșug.
Calfele de azi sînt tineri cu piercing, bărbi, cozi și tatuaje, dar cu sufletul deschis și mâini vânjoase, tineri curioși și modești, muncitori. Nu judeca omul după lungimea părului, nici după inelele care-i atârnă în ureche! Judecă-l după faptă și vorbă! Oameni necunoscuți se întorc aici, an de an, poate e locul străbunilor, poate sunt străini de țară, dar cu spirit liber și iubire.
Așa i-am primit, cu admirație, cu fețe zâmbitoare dar, cu atât de multe regrete în inimă. Noi, Sibienii care am cunoscut orașul în amalgam, nu sîntem impresionați de „multiculturalitate‘! Noi am trăit-o.
S-au întors calfele în Oraș și a fost o călătorie în trecut!

Adriana Moscicki

fotografii personale, primirea calfelor azi, în Piața Huet, în prezența Consulului Germaniei, dl. Hans Tischler

vânătoarea de vrăjitoare

Vă amintiți înfiorătoarele filme despre Inchiziție? Se pare că ele au fost doar o copie îndulcită a realității. Am vizitat câteva muzee ale torturii, cu durere numai la vederea obiectelor și a metodelor ivite dintr-o imaginație malefică, bolnavă! În numele cui? În numele unei dogme, a setei de putere și dominare prin frică?
Pasiunea pentru „vânătoarea de vrăjitoare“ s-a întețit mai ales după 1484, când Papa Inocențiu al VIII-lea a emis o bulă ce condamnă vrăjitoria și autorizează doi judecători – Jakob Sprenger și Heinrich Kramer – să lupte împotriva „flagelului“. Cei doi sînt autorii „manualului“ de recunoaștere, identificare și suprimare a victimelor „Malleus maleficarum“ – „Ciocanul vrăjitoarelor“!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Catolici și protestanți l-au adoptat cu ardoare și și-au luat sarcinile în serios cu mare devotament în toată Europa. Așa se explică și multiplele procese și condamnări în teritoriul Transilvaniei. În „Cronica orașului Sibiu“, Emil Sigerus le enumeră cronologic, printre multe alte evenimente, de care ne vom ocupa într-o postare ulterioară.

1653 – văduva comitelui Seraphim este acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug
1657 – 9.02 sînt arse pe rug două vrăjitoare / 29.07 din nou sînt arse pe rug două vrăjitoare
1677 – 15.11 În iazul Croitorilor este înecată o vrăjitoare
1678 – sînt arse pe rug șase vrăjitoare
1703 – în iazul Croitorilor este înecată a șasea vrăjitoare / 19.06 trei vrăjitoare sînt decapitate apoi arse
1707 – 3.06 în iazul Croitorilor este înecată o vrăjitoare
1711 – o vrăjitoare este arsă pe rug și alte două decapitate

Frumos bilanț și distracție pe măsură în Oraș, doar condamnările erau publice și asistate cu entuziasm! Spectacolul era impresionant: cei condamnați (în general femei, lipsite de apărare, văduve, oameni săraci dar și bogați deopotrivă, unii pricepuți în prepararea unor poțiuni-leacuri din ierburi), erau supuși unor probe în care își puteau dovedi nevinovăția! (o spun cu ironie, căci rezultatul era stabilit dinainte.)
Proba cântăririi: se credea că vrăjitoarele cântăresc puțin sau deloc!
Semnul Diavolului: persoanele suspicioase erau dezbrăcate, rase pe tot corpul (public) și înțepate în fiecare semn suspect de pe piele. Dacă înțepătura nu era dureroasă și sângeroasă, acesta era semnul diavolului.
Proba apei: legați fedeleș, erau aruncați într-o apă „sfințită“ (și înghețată). Dacă se duceau la fund, erau nevinovați (sîc!), dacă pluteau, erau vrăjitori.
În Sibiu, locul de încercare era lacul Croitorilor / ori iazul Croitorilor cum apare în unele locuri la Sigerus. După cum îi sugerează numele, lacul era în grija breslei croitorilor și se afla in zona Spitalului județean de azi. Exista și pod de lemn care ducea spre locul cu pricina, căci Sigerus consemnează accidentul produs în urma execuției din 1677 -15.12: „… la întoarcere în oraș se surpă podul de la Poartița Leșurilor, fără urmări grave“.
Din fericire, vânătoarea medievală s-a încheiat, dar vorbele au rămas și căpătat alt sens, figurat. Se practică și azi, de actualitate mare „în statul paralel“, doar victimele s-au schimbat!

Adriana Moscicki

foto: Doua vrajitoare fac tunete – xilogravură sec.16 / MALLEUS MALEFICARUM 1574 (Muzeul Brukenthal)

o zi de normalitate în Muzeu

Pe urmele Buchte-lor din Neppendorf/Turnișor, am bătut, azi, Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului. „Sărbătoarea multiculturalității, în anul Centenarului“, așa cum a fost gândită de organizatorii Muzeului Astra, ne-a surprins plăcut prin amploare și participare, chiar dacă am bătut cărăririle neștiind unde și cine gătește, chiar dacă lipsa indicatoarelor ne-a lungit traseele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am găsit-o pe Sara „maestră de ceremonii“ în acțiune, etalându-și zâmbetul și florile, am găsit o splendidă gospodărie săsească în care robotea Frau Dickinger. Pe plita încinsă fierbea în bulbuci gemul de afine sub privirea atentă a televiziunii. Om fi și noi prin cadru acolo și ne-am hlizit apoi, gândindu-ne dacă am apărut din partea cea „mai fotogenică“, dar nici nu ne-a păsat, că eram cu gură de plină de Buchteln!
În poarta gospodăriei din Almașu am fost primiți cu palincă. „No ce zici?“ mă întreabă săteanul în straie populare. „Mere“ îi răspund zâmbind. „Mere ori pere? “ Mere pe gât, îi răspund și râdem amândoi, că-i tare!… tare bună!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un grup de francezi se apropie și îi îndemnăm, traducându-le. Ce minune de curte plină de bunătăți: „întorsături“ prăjite în ulei, umplute cu varză și dovleac, cozonaci, mere dulci de vară, ceaun clocotind în pregătire, sub privirea primarului însuși. Ne-a emoționat povestea unei țărănci, ocupată cu tăiatul cârnatului picant cu boia și care se simțea acolo „ca la mama acasă“ și era chiar acasă, doar gospodăria aparținuse bunicii, copilărise și trăise în ea până când a fost achiziționată de Muzeu.
Pe cărările satului am poposit pe la lipovenii de la Mila 23, am mâncat ciorbă cu perișoare de știucă, chiftele de pește cu sos, piroșchi umplute cu brânză dulce. Am mărit pasul spre tătarii din Constanța, românii de pe valea Timocului. Unii aveau ceaunele goale, se frecau cratițele cu nisip, ceilalți mestecau de zor în „borândau“. Am mai fi gustat și am mai fi stat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În spuza unui foc se coceau pâinițe dolofane „pentru delegații“. „Discriminare!“, a strigat o doamnă. Se pare că, una din metehnele rămase din alte vremuri, e servirea aceasta, preferențială a reprezentanților, a delegațiilor. Și aici am văzut carența organizării: ceaunele au fost insuficiente pentru vizitatori și oficiali. Poate un „studiu de piață“ ar fi fost binevenit.
A fost o dimineață caldă și plină. Nu numai românii s-au simțit „împreună“, dar s-au unit și cu germani, francezi, japonezi, englezi prezenți la eveniment. Bucuria și mâncarea ne alătură, m-am gândit. Dar și necazurile.
Un grup de soldați, în haine militare din Primul Război, patrula pe alee, pe o prispă se cânta durerea unei mame după fiul plecat la oaste, săsoicile treceau legănându-și panglicile, clarinetul suna până-n cer de-ți venea să rupi pingelele jucând, o mireasă emoționată, mai pe la umbra stejarilor, zâmbea fericită pentru album, doar câinii nimănui picoteau în iarbă, nestingheriți și cu burtă plină.
A fost zi normală din altă viață, am gândit, când limbile se amestecau în armonie, în sat și în oraș. Unele au murit…

Adriana Moscicki

Buchteln / Buhtene de Neppendorf / Turnișor

Experiența Seminarului de copt, pe care comunitatea săsească din Neppendorf / Turnișor l-a avut , a trezit în mine amintiri împrăștiate în locuri și vremi îndepărtate. Îmi amintesc truda din preajma sărbătorilor, ori a nunților, când toate gospodiele frământau aluatul de cozonaci, ori de pâine, pe care-l duceau la copt, de multe ori împreună, la brutarul din sat.
Existau comunități rurale, ca cea săsească, cunoscută mie că tânăra profesoară la sat, în care femeile munceau împreună cu preoteasa, în folosul comunității, cîteva zile pe săptămâna: curățau, găteau, coceau. În comunitatea evreiască, asemenea, gătitul și coptul pentru Shabat și sărbători se făcea în comun, sub atenta supraveghere a Rabinului – Admor , responsabil și cu supravegherea cașrutului. Cum aceste comunități au dispărut complet, iar altele s-au împuținat, este lăudabilă o asemenea inițiativă de „seminar“ cu participarea celor interesați, să nu se piardă și să nu se uite vechile tradiții și rețete.

 

 

 

 

 

 

 

 

Se apropie sfârșitul de săptămâna și, așa cum ne-a învățat Sara, e vremea de Buchteln / buhte / bukte.
Buchteln este o prăjitură comună spațiului german și ceh, cunoscută mai mult în Transilvania tocmai datorită comunității săsești, cu care noi am conviețuit în bună pace și înțelegere. Există însă, mai peste tot în lume, în diverse variante, diverse umpluturi, dovadă, probabil, a unei evoluții similare a gastronomiei, la popoarele care au dobândit știința coacerii aluatului. Veți găsi variante de Buchteln cu brânză dulce, cu mere, cu mac, cu fel și fel de nuci și, chiar o varianta „sărata“, cu carne și mirodenii (în Buhara).
Pentru că această prăjitură tradițională a stârnit mult interes, am rugat-o pe Sara Eiwendt să ne împărtășească rețeta proprie.

Buchteln/Buhtene de Neppendorf / Turnișor:
pentru o porție de Aluat: 1 kg de făină bună (pentru cozonac), 3 ouă, 2 drojdii uscate, 1 lingură de sare, 100 de grame de unt topit, călduț, 1/2 litru de lapte (nu din frigider!) sau poate mai mult, în funcție de aluat. Atenție: aluatul să nu fie prea moale! (dacă doriți doar o jumătate de porție, ingredientele le reduceți la jumătate!)
pentru umplutură: marmeladă/gem
Se pregătește aluatul ca pentru cozonac, când este dospit se întinde în foaie care se taie fâșii, apoi dreptunghiuri, se pune marmeladă în mijlocul fiecărui dreptunghi, se împachetează și se pun în tavă unsă. Se mai lasă un pic să crească, se ung cu gălbenuș de ou și se dau la cuptor. Poftă bună!

Pe Sara Eiwendt o puteți vizită Sâmbătă 14.07, la casa Șeica Mică din Muzeul tehnicii populare, Sibiu, Pădurea Dumbrava, între ora 11 și 17. Dar nu vine cu mâna goală: vine cu buchete vesele din grădina, vine dimineața devreme cu ajutoare meștere în ale aluatului, vor încinge cuptorul și vă vor ademeni cu gogoși și Buchteln calde!
Mulțumim Sarei Eiwendt și tuturor cofetareselor!

Adriana Moscicki

rețeta in imagini: fotografii personale Sara Eiwendt, de la Seminarul de copt din Neppendorf/Turnișor

minuni din cuptorul Sarei

și cuptorul e ca o grădină: îl cureți, hrăneșți cu foc, pui plămădeală în tăvi și apoi culegi roadele… Aroma cuptorului e ca adierea unei mâini ce-ti șterge oboseala și face uitată truda zilei.

 

 

 

 

 

 

 

 

„Ne-am sculat azi la ora patru dimineața și am plecat spre casa doamnei Sara, unde am învățat să facem Hanklich/henkles. Cele două maestre în de-ale aluatului dospit ne-au mai dojenit din când în când, dar la ora 10.30 a ieșit o minune de prăjitură din cuptorul fermecat. Până să dospească aluatul făcut dis de dimineață am vizitat grădina superbă a doamnei Sara, care ne-a primit cu drag în curtea ei ca din povești. O experiență superbă în ciuada oboselii. (trebuie lucrat de dimineață pentru că amestecul de ouă și unt topit de pe henkles să se întărească).“
Toate cofetrăesele au mulțumit Cerului pentru soare și senin. Acum poate să plouă! Și chiar o face!
Mulțumesc Sara Eiwendt pentru fotografii, mulțumesc Sunhild Galter pentru comentariu!

Și, pentru că v-am povestit despre „lecția de hanklich“ de azi, iată ce a ieșit!
Felicitări, Doamnelor!

Adriana Moscicki

Oamenii Cetății
Sara trage un cărucior plin de fericire!

Nu poți să nu o remarci pe femeia aceasta frumoasă, plină de viață și veselie! Lumea se oprește și îi vorbește admirativ, i se cer fotografii ca unei vedete celebre, ea zâmbește și le răspunde tuturor „cu drag“, „cu plăcere“! Cu față luminoasă și voce caldă își oferă buchetele meșterite de cu seară. Unii cumpără, alțîi se codesc, dar Sara le oferă la prețuri modice, sau pur și simplu le dăruiește cu drag și modestie.

 

 

 

 

 

 

 

Mă simt de parcă o cunosc de o viață, vorbim ca două prietene întoarse acasă din depărtări. Ne leagă Orașul, amintirile, casa. Poartă numele mamei, Sara, „pentru că așa era odată: fata primea numele mamei, băiatul pe cel al tatălui“, să-l ducă în lume cu demnitate. O cunosc și pe cealaltă Sara, din copilăria și adolescența mea: Mama Sara cu pălărie mare de pai, cu fundă neagră, printre cănile de email pline cu buchete dichisite în culori armonioase, flori modeste de grădina, mirositoare. Au fost buchetele copilăriei mele, din primăvară până în toamna târzie, vesele și atât de elegante în simplitatea lor. Fiecare fir de verdeață își găsea locul, căci nimic nu întrece în frumusețe rodul unei grădini muncite cu dragoste.
Cu aceeași dragoste și curaj Sara noastră s-a așezat în locul mamei, deși a cunoscut locuri în lume și succesul în carieră. Vine de departe, dar niciodată nu a plecat, căci Casa se poartă în inima și e parte din om. Îmi spune că mama ar fi mândră să o vadă acum aici, în Piață, în locul în care ea însăși a împărțit din roadele grădinii ani la rând. Sara trage căruciorul înflorat pe drumuri hurducate din Turnisor/Neppendorf până în Piața Mare , demnă, cu flori prinse în păr, mereu altele, dar veșnic zâmbitoare. „Gardengirl“ îi scrie pe șorțul primit în dar de la copii și e surprinsă că am remarcat acest detaliu. Mă gândesc că e o eticheta perfectă, ca un logo de firmă.

Dar mâinile Sarei nu trudesc doar pământul, nu se apleacă doar asupra tufelor de flori. Mâinile ei cunosc taina aluatului dospit, meșteșugul hanklich-ului (hencliș/lipie) așa cum se face tradițional. Din fericire, în Turnisor mai există o comunitate săsească interesată să-și păstreze tradițiile, care organizează întâlniri pentru învățarea meșteșugului. Buchtene și hanklich sînt prăjiturile sașilor, dar Sara mă atenționează: buchtene de sfârșit de săptămâna, hanklich doar de sărbători! Și, pentru că în casa Sarei mai există cuptor, operațiunea se va desfășura acolo, pe mesele lungi de întins aluatul, „dă Doamne să nu plouă“ și eu îi țin pumnii strânși, să fie vremea însorită, cu gura plină de apă la gândul unei bucăți de hencliș cu prune, așa cum îmi place mie!
Ce-ți lipsește Sara? o întreb. Și ea se gândește, se gândește și chiar așa îmi răspunde: „dacă mă gândesc atât de mult, probabil nu-mi lipsește nimic!“
Sara trage un cărucior plin de fericire!
Îți mulțumesc, Sara Eiwendt!

Adriana Moscicki

vedere, din alte vremi, spre inima nemuritoare a Orașului!

s-au dărâmat clădiri, s-a lărgit drumul, dar Biserica a rămas mereu neclintită, s-a înălțat și mai mai măreață chiar pe locul primei, ctitorită la facerea orașului. Descoperiri arheologice uluitoare s-au făcut aici, în ultima vreme, și mă întreb, oare câte minuni și mistere mai ascunde în pântece?

Biserica Evanghelică văzută dinspre Spinarea Câinelui // Hundsrücken (Stradă Centumvirilor)
În stânga fotografiei se vede clădirea de lângă „Casă cu lei“, din fostul ansamblu de clădiri „Groapa cu lei“ – Str. A.Odobescu nr.18, demolată 1934. // „Löwengrube“ – Pempflingergasse. Spre Str. Moş Ion Roată, la etajul 2 al clădirii, se aflau două basoreliefuri pictate reprezentând tema biblică – proorocul Daniel în Groapă cu lei. În spatele acestei clădiri se află Şcoala evanghelică primară de băieţi (Evangelisch Knabenelementarschule A.B.) construită 1897, astăzi Liceul de Artă.

Adriana Moscicki

despre ultimele descoperiri arheologice, recomand articolul de mai jos
http://www.turnulsfatului.ro/…/cautarea-primilor-sibieni-e…/

joc de unghiuri sub care ochiul deschis veghează neîncrezător, vigilent –
pentru mine una din cele mai frumoase „vederi“ ale Orașului!
locuri vechi pe lângă care se perindă oameni noi, jocuri noi.
și, dacă Sanzienele vor fi dănțui în noapte, le văd ca pe niște năluci lunecând peste acoperișuri și ziduri,
chicotind ușor în terasa de lemn, printre flori, nevăzute dar privindu-ne.
toate porțile lumilor se deschid și noaptea toată scăldătoare de minuni
în lumina zilei, totul tăcere sub ochiul ce n-a clipit.

Adriana Moscicki

ilustrată circulată anii 1970- 1980

zece zile de normalitate

Azi se încheie o nouă ediție a Festivalului Internațional de Teatru – Sibiu (FITS), a 25-lea, un sfert de veac de celebrare a culturii – în general- și a teatrului- în special. Orașul a vorbit în limbile pământului, străzile s-au agitat ca niște enorme tentacule vii. Și, în musuroiul colorat, tone de înghețată au răcorit gâtlejul trecătorilor, butoaie cu bere s-au scurs în pahare, vinul s-a potolit la lumina cernită a înserărilor.

 

 

 

 

 

 

 

Străinii s-au minunat, oaspeți din țară s-au adăpostit în normalitatea Sibiului și toți au trăit în el zece zile de bucurie și frumusețe, departe de propria rutină. Uneori, lăsând în urmă imaginea unei Românii dezolante, murdară și părăsită, pătrunzi în Sibiu ca sub un clopot de sticlă, protector, într-o altă lume. Nu știu cât timp o vom mai putea păstra așa… Începe o săptămâna grea, în care „întorși la oile noastre“, ni se cere să fim cetățeni ai țării!

Se încheie FITS, va veni unul nou (sperăm), cu noi întâlniri și experiențe, pe care dorim să-l trăim în Democrație și nu ca pe o Evadare din infernul politicii!

Adriana Moscicki

momentul acela când,

soarele însuși oglindindu-se, scapără în mii de luminițe pe cercul apei. Păsările trec razant la vânătoare de musculițe, păianjeni cu picioare fine merg precum Isus pe ape. Ici colo, spre deliciul copiilor și în ciuda pescarilor, pești baletează o clipă în aer, răsucindu-și coada multicoloră și se zvarlesc greoi în adâncuri. Apusul tremură cercuri – cercuri în plescăitul vâslelor. Departe pe mal, din burta elastică, acordeonul plânge și râde.
Eram copii și bucuriile erau mici dar curate: libelule și fluturi, gurile flămânde ale peștilor hrăniți cu pâine, plimbatul în barcă, zborul păsărilor deasupra noastră.
Uneori, pe inserat, răzbate până la mine răcnetul leilor, motoarele avioanelor la decolare. Soarele se grăbește la apus, și-și trage poalele luminate la orizont. Apoi liniștea unei amintiri, ca aceasta, departe de colcăiala politică…

Adriana Moscicki

la Romarta

„În colţul cu Piaţa Mare se deschide în 1853 un mare magazin de haine de către M. Goldner. Este urmat de Rafael Nurdison şi continuat din 1896 şi până la naţionalizare de firma Julius Wermescher, probabil cel mai elegant magazin de haine din perioada interbelică. Tradiţia a fost continuată şi sub regimul comunist, în această locaţie funcţionând cel mai elegant magazin din Sibiu, Romarta.“(patrimoniu.sibiu.ro – N. Bălcescu nr.2)
Nu știu unde era mai bine să intri întâi: la Romarta ori la Perla? (asta dacă dispuneai de bugetul necesar!). Dar vă asigur că, o cumpărătura la Romarta, era apoi „stropită“ la Perla!
Erau în burg prăvălii ca nişte cufere pline de minunăţii și Romarta era cea mai elegantă dintre ele: stofe de lână pură, aduse din Anglia, stămburi din bumbac egiptean, poplin, caşa fină, mătase naturală în culori pastelate, pânzeturi de tot felul, în zeci de modele şi culori, damasc cu decorațiuni elegante pentru lenjerie de pat, cu borduri alambicate pentru fețe de masă, diftină înflorată venită din China, satin strălucitor, dantele grele pentru rochii de seară, catifea grea vişinie, albastră, cenuşie şi verde smarald. Îmi treceam palma mică peste ele, fascinată de apele adânci și mișcătoare ale țesăturii, valuri schimbătoare dar moi și plăcute atingerii. Baloţii se învârteau ca nişte suveici când vânzătorul le măsura cu linia lui de lemn şi foarfeca mare făcea krantz-krantz în carnea lor, despicând-o. Uneori materialul se rupea în mână.
Îmi amintesc şi acum sunetul materialului destrămat, ţineam ochii stranşi în concentrare, ca şi cum aş fi ţinut în cap linia aceea dreaptă pe care se despică pânza. Şi vânzătorul era îmbrăcat în costum elegant cu batistă la piept.
Ani de zile a fost regele neîncoronat al materialelor la metru, până când, într-o zi, a dispărut. Lumea își dădea cu părerea, mai târziu am aflat că a plecat. Îmi amintesc apoi, să fi fost prin anii ’70, coada aceea imensă în faţa magazinului, să prindă omu‘ măcar o bucată, câţiva metri din materialul supraelastic, fabulosul material ce nu se şifonează niciodată. Apoi au sosit helăncile şi lumea s-a bătut, şi le-a smuls din mână bluzele acelea în culori vesele de bomboane, plastic 100% şi ele au marcat schimbarea în gust, în calitate… iar noi eram cu toţii fericiţi. Şi eu am fost posesoarea unei helănci albastre, pe gât!

Adriana Moscicki

Str. Regina Maria – Königin Maria-Gasse – Mária királyné-utca (carte poștală din perioada interbelică)

cu cinci ochi privea Perla

Sarailie inundată de sos dulce, miere și nuci, Doboș – tort cu acoperiș de zahăr ars, Joffre în ciocolată pură, Diplomat alb și fin, presărat cu pătrățele minuscule de portocală confiată, Profiterol clădit pe o piramidă de înghețată de vanilie, din care răsăreau bulbi pufoși de choux a la creme, cu lacrimi lungi de sos de ciocolată, Savarina cu trup greu de zeamă, Cafe-frappe în pahare înalte, cu pai, Eclair ușor umplut cu creme patissier și o atingere de frișcă, glazat în ciocolată, sunetul linguritelor, teama cu care, la început, orice provincial se așeza pe scaunul de catifea roșie, mesele albe, vederea „de la înălțime“ spre Piață, ochiadele lungi între mândrele din Goga și flăcăii din Lazăr, crizele noastre de râs, de nestăpânit, din orele de latină și fizică, chiulind în gașcă tânără și rebelă, la Perla! Mai erau pe tejghea și borcane înalte cu bezele în tul alb și roz, pricomigdale aerisite și fine – un vis!, platouri cu fondante în rochii pastelate roz, verzui și alb, la prețul absorbitant de una sută lei kilogramul – noblesse oblige!, bomboane amandine tăvălite în pudră de cacao și sticle lungi, ce păreau mari, dar le sorbeai prea repede, cu inscripție ovală, clar Americană, în roșu, albastru și alb: Pepsi!
Niciodată n-am căutat motivul numelui localului și nimeni nu și-a bătut capul cu vreun simbol, dar, la Perla era totul în alb și roșu, elegant, inhibant (cel puțin la deschidere) și scump, căci pe vremea aceea exista o relație logică între preț și calitate.
Locul purta în pereți arome de vanilie, zahăr și scorțișoară, adieri ale trecutului, când protipendada își sorbea cafeluța, ori ciocolata fierbinte, când, doamne învăluite în mătase și dantelă, feliau delicat foietajul vienez, prăfuindu-și discret voaletele. Locul se numea simplu: Julius Boda, apoi Oscar Seiser, după numele proprietarilor și, deși și-a schimbat destinația de-a lungul timpului, a rămas impregnat cu aromă dulce și amintiri, adevărată „perlă“ a orașului. Abia acum îi înțeleg pe deplin numele: perla este singura „gemă“ vie, organică și sensibilă, maltratată devine mată și moare…

Adriana Moscicki

Piața Mare / Str. N. Bălcescu // Großer Ring / Heltauer Gasse – „Julius Wermescher Mode-, Schnitt- und Weisswarenhändler“ – & „Conditorei Julius Boda“ ca. 1900 – Foto Emil Fischer

urma scapă turma…

În spatele ușilor grele ale Muzeului, stau ferecate în lemn picturi celebre. Stau cu ochii deschiși, deși cred că moțăie și mai strănută firele de praf. Se trezesc sub ochii noștri și-și recapăta ținuta demnă, autoritară, visătoare, nostalgică, ori tragică.
În fața ușilor grele se adună uneori turiști, ori jandarmi, ori fiii conștienți ai orașului, la demonstrație. Dar asta e doar o modă nouă, de prin iarnă și, cu cât a crescut temperatura, cu atât a scăzut numărul lor. Poate din oboseală, poate din dezamăgire.
Ne-am adunat puțini la ultimul marș. Dar terasele erau ticsite cu mușterii, grătarele duduiau, berea aburea paharele. Pe la geamuri nu ne-au mai privit oameni cu drapele, emoționați, nici chiar oameni blazați. Doar o doamnă pensionară ne-a făcut semne la obraz „să va fie rușine“! Mi-a fost, nu chiar atât pentru mine cât pentru distinsul domn ce mergea în fața mea, sprijinit în baston. Traseul a fost clasic și ne-am regăsit, din nou în Piața Mare, în preajma Muzeului. Așa mi-am amintit o pânză celebră, pentru unii icoană, pentru alții capodoperă și pentru toți-simbol: Tizian – Ecce Homo!
Ioan 19 (5)
„Isus a ieșit deci afară, purtând cununa de spini și haina de purpura. Iată omul ! (Ecce Homo) le-a zis Pilat.“
Conform tradiției ebraice, în zilele dinaintea Pesah-ului (paștele evreiești), un condamnat la moarte era grațiat prin voia poporului. Pusă să aleagă între hoțul Barrabas (Bar Abba) și Isus, mulțimea alege borfașul. Soldații romani, ce stăteau de strajă nici,n u se mai puteau bucura de spectacol, atât erau de plictisiți, și scrijeleau dalele de piatră într-un joc ce a ajuns până la noi, că mâzgăleam și noi caietele în timpul orelor de istorie și fizică!
Doar Omul Isus rămas singur, trist și încununat cu spini, e ales întru jertfă.
Să mă ierte prea-credincioșii cititori (de vor fi!) pentru asociație, dar nu mi-am putut stăpâni gândul că istoria se repetă: înlocuiți chipul omului cu țara, înlocuiți soldații romani cu marea masă indiferentă și plictisită… Nu avem un Mesiah să ne salveze, dar neamul lui Barrabas numeros! Cine o să scape și cine o să moară? Cine o să ridice ochii spre cer implorând: Eli, Eli lama sabachtani (azvtani)!
Așa am gândit într-o după-masă însorită și, de nu ieșiți la demonstrație, poate dați o tură prin Muzeul Brukenthal, nu multe locuri se laudă cu asemenea capodopere!

Adriana Moscicki

sursa foto: https://commons.wikimedia.org/…/Category:Ecce_Homo_by_Titia…

a fost (și) Casa Pionierilor…

Am fost pionieră cu cordeluța, tresă galbenă și cravată. Am fost printre miile de copii care au intrat aici cu sfială, apoi cu bucurie. Ușile erau înalte, parchetul strălucea, oglinzile înveleau pereții camerei unde, țînându-ne de bară, făceam „castraveți“, attitute și primele piruete. Pickup-ul muncea greu repetând aceeași bucată muzicală pe care ne avântam improvizând scene, povești. Toate visam să umblăm în poante și tutu. În alte încăperi se țeseau alte vise: în culoare, cu degete dureroase ori năclăite de lut și sudoare, ciupind coardele vreunui instrument, ori meșterind… Și între toate mișuna Gherghel, slab, înalt și adus de umeri, mereu ascuns sub sticla groasă a ochelarilor. Era forfotă și zumzăială dar nimic nu trecea dincolo de pereții solizi, că părea o casă în moțăială sub aripa verde a parcului…
Dar acum, de multă vreme, e doar un cadavru uscat, ca o mumie ce se încăpățânează să reziste prin ani, să ne scormonească amintirile doar nouă, celor care am iubit-o cu inimi de copii. Pentru noi e felie de viață, pentru alții doar un sac plin de bani… Casa Pionierilor, jupuită, părăsită, cu trupul bătut în scânduri ca într-un coșciug, pentru ultimul drum.

Adriana Moscicki

„Vila metropolitană din Sibiiu“ – Carte poștală circulată 1911

când laptele dădea în foc

Cu ziarul „Magazin“ în mână stăteam de strajă lângă oala de lapte – pe vremea aceea, ziarul era săptămânal și putea fi citit în întregime, iar oala de lapte era doar una emailată, păstrată special în acest scop. Nu știu cum se făcea, când, doar pentru o clipă îmi luam ochii de la lichidul alb ce fremăta, oala se învolbura și spuma invada întreaga plită!
Lăsat la răcit mai apoi, prindea o crustă tare ce-l acoperea ca o folie. Unii o mâncau cu lingurița, ca și cum ar fi fost smântână, deși încă pe atunci lumea bănuia că laptele e prea dietetic și diluat! Mie îmi plăcea să-l beau rece, direct din frigider, în pauzele mici de joacă. Deschideam capacul alb de plastic (exista așa ceva, special pentru sticla de lapte!) și, nu de puține ori, dopul de smântână stătea ca un prag greu de urnit, pentru ca apoi laptele să țâșnească direct în nasul și pe pieptul meu. După o vreme au apărut oalele de aluminiu, cu pereți dubli între care se punea apă. Găselniță cea mai grozavă era fluiericea care anunța când laptele e fiert. Adio dat în foc, adio lapte afumat și apoi, adio lapte!
Cele mai dese drumuri la Alimentară le făceam noi, copiii, pentru unt, pâine semi, smântână „vărsată“ în borcanul adus de acasă și lapte. Sticlele veneau în lăzi de metal, aveau un capac de staniol tare, uneori colorat, cel mai ades argintiu, pe care imprimat „Sibiana“, prețul 2.50 lei. Tot în „lăzi“ (suport de metal) îl căram și noi acasă, cu palme dureroase de la toartele ce lăsau urme adânci în palmă.
Nu am dus lipsa lui până am crescut, apoi, o amintire din vremea cozilor nocturne la lapte, mi-a schimbat total atitudinea. Atunci am înțeles cu adevărat puterea și mecanismul „gloatei“. La ora 4 de dimineață m-am așezat frumos în spatele șirului de sacoșe la coadă la lapte, la ora 6 dimineața, în bulibășeala deschiderii, am aflat că sînt „intrusă“, că nimeni nu m-a văzut acolo, în îmbrânceli și suduieli am fost scuipată din rândul fericiților ce sperau să prindă o jumătate de pachet de unt și două sticle de lapte. Am plâns cu furie și deznădejde și, de atunci, nu m-am mai atins de lapte. Multă vreme sticlele au fost folosite la socată, apoi au dormit cuminți în pivniță.
Dar iată, o întâlnire neașteptată cu sticlele astea prăfuite, a ridicat în mine amintirea… mă întreb ce-o fi făcut Dia cu ele, le-o fi aruncat?

Adriana Moscicki

„c -a venit 1 de mai… la la la la…“
Am mai rămas câțiva pentru care Hanul era destinația de sfârșit de săptămâna, dar mai ales de 1 mai și 23 August. Distracțiile noastre erau simple și proletare: grătar, mici, bere, țopăială în fața scenelor de ciment pe care evoluau dansatori în costume populare, pătura întinsă pe iarbă, jocuri cu mingea, umbra deasă a stejarilor, coronițe din flori de păpădie sau lanțuri lungi din tulpinele lor, pe care ni le atârnăm la gât și deveneam regi și regine, oboseala taților ce cădeau secerați și sforăiau cu spor, sporovăitul mamelor, mătușilor și prietenelor, care se pierdea repede în urechea noastră și rămânea doar ca un zumzet îndepărtat.

Cât de mult timp a trecut și totul s-a schimbat doar la vedere, căci în profunzime, nimic nu s-a schimbat! Familiile evoluează la fel, dar în alte locuri: Jakob’s grill ori restaurante fancy, unde carnea e mai gustoasă și adusă direct la masă. Tinerii nu mai hălăduie prin campinguri și păduri, ci direct în cluburi de fițe cu vin adus „cu roaba“, șampanii scumpe și DJ de faimă.
Ziua Muncitorilor, hulită drept „sărbătoare comunistă“, a devenit în Democrație „mini-vacanța de 1 Mai“, cu hoteluri pline până la refuz și cozi interminabile în vamă. Șoselele au rămas aceleași, deși sînt străbătute de mașini de lux (spre invidia întregii Europe!). Hainele sînt de marcă, deși multe vin din „second hand“… Dar noi, învățați că sîntem „un popor harnic, bun și primitor“, am devenit harnici prin alte locuri (și nici nu-i de mirare!), am învățat să respectăm legile altor locuri – și aici lăsăm amintiri de neșters prin parcări și păduri, ne-am uitat gramatica și limba – dar nu stăpânim nici alte limbi și, puri descendenți din daci -care au făcut lumea și minunile ei (citiți cu cinism), am rămas tot îndrăgostiți de mici și bere!
„A venit 1 de Mai“ la Hanul de altă dată e doar o amintire… la la la la la…

Adriana Moscicki

și păsările cerului s-au înspăimântat la vederea lui!

Dirijabilul LZ 127 „Graf Zeppelin“ a plutit deasupra orașului și a fost sărbătoare, uimire, nedumerire. Fotografii au păstrat momentul pentru posteritate. Putem doar să ne imaginăm conversațiile martorilor oculari, emoția, poate și teama, căci doar păsările cerului și privirea ajungeau până hăt sus, peste turla Bisericii!

Adriana Moscicki

„LZ 127 Graf Zeppelin“ deasupra Sibiului – 16 octombrie 1929
În 1929 aeronava „Graf Zeppelin” a înconjurat pământului în 12 zile şi 11 minute zburând şi deasupra oraşului Sibiu în data de 16 octombrie.
LZ 127 Graf Zeppelin avea 25 de cabine pentru pasageri, grupuri sanitare, sală de mese, bucătărie, bibliotecă şi un salon pentru fumători. Era dotat cu 5 motoare Typ Maybach VL 2, 2850 CP şi zbura cu o viteză medie de 125 km/h (viteza maximă 128 km/h). A făcut aproximativ 500 de zboruri şi a traversat oceanul Atlantic de peste 100 de ori transportând în total peste 16 000 de pasageri şi 20 tone.

pe furiș, prin gaura cheii…

o privire curioasă, cu limite spațiale

e totdeauna deschisă în imaginație…

în fotografie – doar un stop cadru

în știință – doar un „turn de poartă“,

eșantion pentru o analiză exactă

în literatură – un întreg univers,

plin de personaje și povești

în viața orașului – o clipă!

Adriana Moscicki

Turnul Sfatului, anii 70 (?)