2018-07-19

vânătoarea de vrăjitoare

Vă amintiți înfiorătoarele filme despre Inchiziție? Se pare că ele au fost doar o copie îndulcită a realității. Am vizitat câteva muzee ale torturii, cu durere numai la vederea obiectelor și a metodelor ivite dintr-o imaginație malefică, bolnavă! În numele cui? În numele unei dogme, a setei de putere și dominare prin frică?
Pasiunea pentru „vânătoarea de vrăjitoare“ s-a întețit mai ales după 1484, când Papa Inocențiu al VIII-lea a emis o bulă ce condamnă vrăjitoria și autorizează doi judecători – Jakob Sprenger și Heinrich Kramer – să lupte împotriva „flagelului“. Cei doi sînt autorii „manualului“ de recunoaștere, identificare și suprimare a victimelor „Malleus maleficarum“ – „Ciocanul vrăjitoarelor“!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Catolici și protestanți l-au adoptat cu ardoare și și-au luat sarcinile în serios cu mare devotament în toată Europa. Așa se explică și multiplele procese și condamnări în teritoriul Transilvaniei. În „Cronica orașului Sibiu“, Emil Sigerus le enumeră cronologic, printre multe alte evenimente, de care ne vom ocupa într-o postare ulterioară.

1653 – văduva comitelui Seraphim este acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug
1657 – 9.02 sînt arse pe rug două vrăjitoare / 29.07 din nou sînt arse pe rug două vrăjitoare
1677 – 15.11 În iazul Croitorilor este înecată o vrăjitoare
1678 – sînt arse pe rug șase vrăjitoare
1703 – în iazul Croitorilor este înecată a șasea vrăjitoare / 19.06 trei vrăjitoare sînt decapitate apoi arse
1707 – 3.06 în iazul Croitorilor este înecată o vrăjitoare
1711 – o vrăjitoare este arsă pe rug și alte două decapitate

Frumos bilanț și distracție pe măsură în Oraș, doar condamnările erau publice și asistate cu entuziasm! Spectacolul era impresionant: cei condamnați (în general femei, lipsite de apărare, văduve, oameni săraci dar și bogați deopotrivă, unii pricepuți în prepararea unor poțiuni-leacuri din ierburi), erau supuși unor probe în care își puteau dovedi nevinovăția! (o spun cu ironie, căci rezultatul era stabilit dinainte.)
Proba cântăririi: se credea că vrăjitoarele cântăresc puțin sau deloc!
Semnul Diavolului: persoanele suspicioase erau dezbrăcate, rase pe tot corpul (public) și înțepate în fiecare semn suspect de pe piele. Dacă înțepătura nu era dureroasă și sângeroasă, acesta era semnul diavolului.
Proba apei: legați fedeleș, erau aruncați într-o apă „sfințită“ (și înghețată). Dacă se duceau la fund, erau nevinovați (sîc!), dacă pluteau, erau vrăjitori.
În Sibiu, locul de încercare era lacul Croitorilor / ori iazul Croitorilor cum apare în unele locuri la Sigerus. După cum îi sugerează numele, lacul era în grija breslei croitorilor și se afla in zona Spitalului județean de azi. Exista și pod de lemn care ducea spre locul cu pricina, căci Sigerus consemnează accidentul produs în urma execuției din 1677 -15.12: „… la întoarcere în oraș se surpă podul de la Poartița Leșurilor, fără urmări grave“.
Din fericire, vânătoarea medievală s-a încheiat, dar vorbele au rămas și căpătat alt sens, figurat. Se practică și azi, de actualitate mare „în statul paralel“, doar victimele s-au schimbat!

Adriana Moscicki

foto: Doua vrajitoare fac tunete – xilogravură sec.16 / MALLEUS MALEFICARUM 1574 (Muzeul Brukenthal)