2018-07-07 (I)
Oamenii Cetății
Sara trage un cărucior plin de fericire!
Nu poți să nu o remarci pe femeia aceasta frumoasă, plină de viață și veselie! Lumea se oprește și îi vorbește admirativ, i se cer fotografii ca unei vedete celebre, ea zâmbește și le răspunde tuturor „cu drag“, „cu plăcere“! Cu față luminoasă și voce caldă își oferă buchetele meșterite de cu seară. Unii cumpără, alțîi se codesc, dar Sara le oferă la prețuri modice, sau pur și simplu le dăruiește cu drag și modestie.
Mă simt de parcă o cunosc de o viață, vorbim ca două prietene întoarse acasă din depărtări. Ne leagă Orașul, amintirile, casa. Poartă numele mamei, Sara, „pentru că așa era odată: fata primea numele mamei, băiatul pe cel al tatălui“, să-l ducă în lume cu demnitate. O cunosc și pe cealaltă Sara, din copilăria și adolescența mea: Mama Sara cu pălărie mare de pai, cu fundă neagră, printre cănile de email pline cu buchete dichisite în culori armonioase, flori modeste de grădina, mirositoare. Au fost buchetele copilăriei mele, din primăvară până în toamna târzie, vesele și atât de elegante în simplitatea lor. Fiecare fir de verdeață își găsea locul, căci nimic nu întrece în frumusețe rodul unei grădini muncite cu dragoste.
Cu aceeași dragoste și curaj Sara noastră s-a așezat în locul mamei, deși a cunoscut locuri în lume și succesul în carieră. Vine de departe, dar niciodată nu a plecat, căci Casa se poartă în inima și e parte din om. Îmi spune că mama ar fi mândră să o vadă acum aici, în Piață, în locul în care ea însăși a împărțit din roadele grădinii ani la rând. Sara trage căruciorul înflorat pe drumuri hurducate din Turnisor/Neppendorf până în Piața Mare , demnă, cu flori prinse în păr, mereu altele, dar veșnic zâmbitoare. „Gardengirl“ îi scrie pe șorțul primit în dar de la copii și e surprinsă că am remarcat acest detaliu. Mă gândesc că e o eticheta perfectă, ca un logo de firmă.
Dar mâinile Sarei nu trudesc doar pământul, nu se apleacă doar asupra tufelor de flori. Mâinile ei cunosc taina aluatului dospit, meșteșugul hanklich-ului (hencliș/lipie) așa cum se face tradițional. Din fericire, în Turnisor mai există o comunitate săsească interesată să-și păstreze tradițiile, care organizează întâlniri pentru învățarea meșteșugului. Buchtene și hanklich sînt prăjiturile sașilor, dar Sara mă atenționează: buchtene de sfârșit de săptămâna, hanklich doar de sărbători! Și, pentru că în casa Sarei mai există cuptor, operațiunea se va desfășura acolo, pe mesele lungi de întins aluatul, „dă Doamne să nu plouă“ și eu îi țin pumnii strânși, să fie vremea însorită, cu gura plină de apă la gândul unei bucăți de hencliș cu prune, așa cum îmi place mie!
Ce-ți lipsește Sara? o întreb. Și ea se gândește, se gândește și chiar așa îmi răspunde: „dacă mă gândesc atât de mult, probabil nu-mi lipsește nimic!“
Sara trage un cărucior plin de fericire!
Îți mulțumesc, Sara Eiwendt!
Adriana Moscicki
