2022-10-04
(pentru că e Octombrie)
scări…
Oraşul se întinsese peste colină şi oamenii urcau cu desagi în spinare, din rădăcină pînă în creştetul lui, din Oraşul de jos spre cel de sus. Cu butoaie săltînd în trapul armăsarilor, căruţele treceau în viteză graniţa nevăzută. Trepte urcă şi coboară din miezul oraşului ca dintr-un şvaiţer găurit. Porţile dădeau buzna şi deşertau tîrgoveţii prin pieţe. Şi noi le urcam, şi noi le coboram ţopăind. Cu limba bine lipită de cerul gurii şi numărînd în cap: un-doi-trei-hop, un-doi hop, hop hop! pariul cu sine era cîştigat de cîte ori scările se terminau la numărătoarea exactă.
Frunze galbene se lipiseră pe pietre, bălţi mici se adunaseră ici-colo, ciorapii erau stropiţi cu noroi în spatele pulpelor. Uneori, ciorapii se toceau în vîrful pantofilor şi, cînd scoteam picioarele afară, degetul mare ieşea caragios din ciorap şi spuneam „am un cartof”!
Femeile coborau şi urcau legănat, apăsat ori săltat. Tocurile ticăiau pe piatră, carnea juca pe şolduri în ritmul lor. Bărbaţii veneau serioşi şi molcomi, rumegînd cîte un gînd, cu ochii ţintiţi înainte.
Bunicile se ţineau pe lîngă zid, trecînd cu palma peste cărămizi, opintindu-se şi făcînd pauze dese să-şi tragă sufletul. Şi noi, doar noi copiii aveam taine şi numărători misterioase. Uneori paşii se nimereau perfect şi zîmbet mare lăbărţea faţa. Alteori, numărătoarea era zadarnică, doar urcatul, ori coborîtul se săvîrşeau, jocul rămînea suspendat şi mîna noastră tăia aerul, enervată la culme.
Scările se însăilează în oraş şi-l tivesc cu dinţi de piatră. În mers oamenii se depărtează ca nişte furnici mici de cerneală, trecînd necontenit în timp.
Adriana Moscicki
Pasajul Scarilor (ca.1980)
