2022-06-24
Cisnădie – Heltau
Am traversat atât de des orășelul acesta, în fuga mașinii, iarna, când luminițele de Crăciun îl fac să pară o bomboană învelită în staniol, prin ploi triste de toamnă ori primăvara, când pare trist și gol, sub dogoarea verii, învăluit în lumină și multe flori. Un orășel cochet și curat, să-l cuprinzi într-o batistă. Pe vremuri, când Fabrica de covoare lucra non-stop, colcăia de nuri și tinerețe. I se spunea în fel și chip, o pepinieră de corpuri tinere și puternice. Frumoase.
Treburi administrative m-au transformat, pentru câteva ore, în turist. L-am bătut cu piciorul-nu e greu și nici mult – zeci de minute. Câini mici traversând de-o parte și alta a trotuarului, fântâna arteziană cu șprițul ei regulat, statuia lui Mihai Viteazul la mare modă și nefirească în peisaj, farmacii, terase goale, viață ascunsă în spatele porților înalte. Cafenele cu nume de „Insomnia”, „Euforia” creează, pentru o clipă, sentimentul că te afli într-o metropolă ce colcăie de viață și distracție nocturnă.
Pitit aproape de Piață și lipit de Poliția locală, se găsește un magazin „universal”, ca o peșteră a lui Ali Baba, așa cum am văzut prin shuckurile Orientale. Acolo domnește Vlada, cu plete albe pe umeri, cu puternic accent moldovenesc și foarte suspicioasă la apariția mea. Nu mi-a permis să fotografiez, ca nu cumva să o spun la Poliția din vecini, dar mi-a oferit pe loc câteva leacuri pe bază de frunze de ceapă, sub privirea protectoare a soțului personal, bărbat cu plete eminesciene și privire de poet exilat între jucării, bidoane, mături și alte mărunțișuri, toate învelite protector în pungi de plastic.
Pe strada principală, magazinele stau cu ușile deschise. Bluze înflorate și rochii de vară turcești, se decolorează trist, în soare. Un deja vu, de prin anii ’90. Rar mai auzi săsește. Doar pe la Primărie, câte un sas venit să plătească impozitul pe grădină, dintre cei care au mai păstrat un picior în țară și nu s-au desprins cu totul, din nostalgie, ori alte motive personale, străine mie.
Doar barza, singura din oraș, se întoarce punctual, în fiecare an, indiferentă și conștiinciosă la același cuib, din centru.
În spatele porților colorate, viața se scurge în rutina zilelor și nopților, închisă ochilor străini și curioși. Casele au rămas, încă, neschimbate și mute.
Adriana Moscicki
