Sărbătoare…

Joia verde era bucuria noastră! Toată creativitatea noastră infantilă se revărsa asupra ouălor de Paști! Învelite în ciorapi, cu frunze culese din grădina, cu abtzibilde primite „von oben“, dichisite în carioca, ori trudite cu ceară, toată lumea muncea la vopsit de ouă. Le lustruiam apoi frumos cu o bucată de slănină, ori cu o cârpă înmuiată în ulei. Desigur, erau și ouă fierte în foi de ceapă, ori în sfeclă, pentru cei ce păstrau „canoanele“ sărbătorii, dar pentru noi, copiii, ouăle trebuiau să fie vesele și colorate!

În Vinerea mare, parcă se lungeau fețele celor ce posteau și căpătau o mină morbidă, suferind durerile Sfântului pentru Om, pentru Viață. Puțini erau cei ce reușeau să țină „postul negru“, cel mai bine să fii copil și neștiutor! La inconjuratul Bisericii ne înfățișam cu toții, căci era prilej de bucurie și distracție. Lumânarea trebuia păstrată anul întreg, să te apere de fulgere și urgie, de boală năpraznică și de moarte.
Ne întâlneam acolo prieteni și colegi, dar și profesori… și nu era interzis nimănui, și nimeni nu vorbea despre asta!
Sâmbăta devenea o trecere somnambulă spre marea Sărbătoare. Încă duduiau cuptoarele cu aromă de nucă și miel. Covoarele mai suportau calvarul bătătorului, magazinele gemeau de cumpărători, în Piață se mai găseau ridichi, brânză proaspătă, leuștean, ceapă verde și flori.
Atâta efort pentru o zi, două, trei… de ghiftuială și puțină tihnă. Bucatele deveneau grele, oamenii obosiți, vinul înșelător, cerul instabil… rochițele noi se pătau, pantofii de lac dureroși și tot asfaltul păstra urma ouălor migălite cu mândrie și sudoare…
Azi, totul a devenit mult mai simplu și mai comod: luăm totul de-a gata!
Dar tihna? dar veselia de a fi împreună în armonie, dincolo de farfuria cu carne friptă și hainele noi de sărbătoare… câtă bucurie ne-a rămas?
Sărbători fericite și poftă bună la bucate… pentru ziua aceasta s-a murit și s-a înviat!

Hristos a înviat!

Adriana Moscicki

1

tăcerea mieilor

Nu credeam, dar iată, a venit vremea să spun, la rându-mi, „pe vremea mea…“

M-am agățat de amintire atâta vreme, că unii mi-au reproșat „trăitul în trecut“. Scutură-te și mergi înainte. Credeam că amintirea ne hrănește și ne ține în viață, că veșnic proaspătă în gura ce-o spune, sub mâna ce-o scrie. Credeam în veșnicia pietrii, dar fir de nisip e dusă de vânt.

Vine o vreme când, imaginea pe care o privești, îți este străină. Nu cunoști chipul, nici gesturile, nici căutătura, nici culoarea, nici pielea aceea ce te îmbracă. Doar dinăuntru privește mereu altcineva: un copil, un visător, un îndrăgostit, un om obosit, un dezamăgit, un străin, EU.

Nici Orașul, ce-l cunoști cu ochii închiși, nu te recunoaște. Nici tu pe el… Chipurile sînt neștiute. Păduri de turnuri și clopote îl spintecă și eu – din ce în ce mai atee într-o mulțime din ce în ce mai habotnică. Drumurile păreau largi și goale. S-au făcut mici, strâmte, ciuruite și neîncăpătoare. Muzica și vorba îmi sînt străine. Și cred, călătorule, ce-ai plecat, ia cu tine amintirea așa cum a fost. Nu te întoarce. Veșnic totul frumos și rânduit va fi.

Dintr-o Săptămâna Mare în alta, cu respect pentru cei ce cred și o trăiesc, fără să caut sfinți zugrăviți pe un perete, nici sutane de spovedanie, doar un cer senin, cântecul mierlei și verde proaspăt, uneori, mă cuprinde tăcerea mieilor !

să va fie sărbătorile Speranță!

Adriana Moscicki

1

Oshiana!

Duminica Floriilor – Paşte/Pasqua/ Ostern

Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii“ (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului. În Duminica Floriilor / PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate …Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier / finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!
Vechii evrei întîmpinau Sucotul / Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante : lulav / finic, etrog / citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului. Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav / palmier / finic, recunoscîndu-l că Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii. În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi.
Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei.
Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier / finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării / nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica floriilor.
Numărători / calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה– oshia-salvare, Moshia / Mesia!

Sărbători luminate celor ce sarbatoresc azi Sfintele sarbatori pascale! Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket – La multi ani celor ce poarta nume de flori!

Adriana Moscicki

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás… vă urează tuturor sărbători fericite, la mulți ani de Florii // Palmsonntag!

Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor / Palmsonntag. În comunitatea catolică/evanghelică este o zi specială. Deja, din anul 1793 se hotăreşte în Cetatea Sibiului, ca Palmsonntag singura dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tânăr: intrarea lui în comunitate! Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate, panglici colorate si rîu de bortene în catifea ar fi umplut pieţele Burgului. Sărbătorire fericită şi celor ce vor primi Confirmarea în sfânta Palmsonntag!

Adriana Moscicki

1

Hermania

Ca o mare admiratoare a lui Böbel, recunosc, nu cunoșteam această pictură! Desigur, mi-aș fi dorit să o văd în culoare, să pot desluși detaliile, faldurile și cutele muselinei, buclele învârtite ceremonios, micile inflorescente pitite sub ele, ca într-un cuib cald…

Cât de impunătoare și sobră părea atunci, clădirea aceasta, accesibilă protipendadei (și snobilor, de bună seama!). Cât de singurateca pare, în respectul pe care-l impune. Și azi, veți putea mânca acolo un păstrăv fript în mălai, mujdei, pâine cu ceapă, icre… Doar ici și colo atârnate pe pereți, vechi alămuri și un șemineu trainic, mai amintesc de viață ei uitată…

Adriana Moscicki

Clădirea Societății Muzicale „Musikverein“ construită 1878 (str. Filarmonicii) – Pictură realizată de Johann Böbel la începutul anilor 1880 – istoria: http://www.hermania.sobis.ro/…/portal.n…/AllByUNID/00000CEA…

1

orașul singur

doar așa, orașul devine intim și personal, când îi poți măsură străzile goale cu pasul, ori cu privirea.
când simți ochii lui ațintiți doar pe tine.
e egoism, veți spune, orașul sînt oamenii!
orașul e doar amintirea lor, așa îmi pare.
gândul pe care-l porți cu tine oriunde, oricum, fără să vezi răul, murdăria
așa, ca în pânzele lui Schullerus, când orașul stă singur în picioare

Adriana Moscicki

Piața Huet / Huetplatz – Trude Schullerus -/- Spinarea câinelui / Hundsrücken – Treude Schullerus

1

Imagini dintr-o expoziție

Iubitorii de artă Sibieni au fost prezenți, în seara aceasta, la vernisajul expoziției Hans Hermann.
Organizată de Casa Teutsch și Forumul German, expoziția prezintă un număr mare de desene, gravuri și aqua forte, din colecția personală a familiei Hermann.
La vernisaj a fost prezent și fiul artistului.

1

avion cu motor…

Ne-am născut într-un oraș cu aeroport și eram mândri de asta. Celebritățile locale erau piloții de helicoptere. Cred că pe vremea copilăriei mele existau și cursuri de parașutism în cadrul aeroportului. Ca centru militar important, aeroportul s-a născut din rațiuni militare prin anii 1940. Din 1944 încep cursele regulate ce legau Sibiul de București, Târgu-Mureș, Brașov, Oradea.
Am „zburat“ pentru întâia oară relativ târziu. Nu păstrez decât amintirea motoarelor, zgâlțâitul scaunelor, emoția amestecată în teamă și înverșunarea cu care țineam avionul în aer, cu toată puterea gândului meu!
Azi luăm avionul ca pe un autobuz, deși emoția și teama rezistă, încă!
Cum România e țara paradoxurilor, de veți dori să ajungeți pe „calea aerului“ la București, Cluj, Timișoara, Târgu-Mureș, Craiova, o veți putea face negreșit via Viena, München, Stuttgart, Milano ori Londra, cu prețul unui salariu de parlamentar, desigur!
Aeroportul nostru e Internațional, mic, simplu și eficient!
Pentru țară ne rămâne așteptarea autostrăzilor, de le-om mai apuca!

Adriana Moscicki

„Aeroportul Sibiu“ 1968

1

treceri

scriu despre oraş şi case.
el însuşi leagă destine şi umbre
zidul le păstrează conturul – apoi,
cu limbi carnivore, înăuntru absoarbe
forma degetelor răsfirate, buzele, inimile,
că stau şi mă întreb
poate pe dinăuntru piatra se invie
şi umbrele ciripesc zglobii cum trec…

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor fără scări

1

mâini de femeie…

mâinile care hrănesc
mâinile care scriu cuvinte
mâinile care făuresc
mâinile care trudesc
mâinile care se odihnesc în poală ori pe creştetul copilului
mâinile care dorm
mâinile care se frâng şi plâng
mâinile care dor şi care râd
şi cele ce aleargă deschise în soare
mâinile care sapă pământul
mâinile care culeg şi cele ce dăruiesc
mâinile care zugrăvesc în culori ori se leagănă în sunete
mâinile ei
mâinile mele
mâinile tale
mâini de femeie

la mulţi ani femeie cu mâini creatoare!

Adriana Moscicki

foto: Trude Schullerus (1889-1981) la vârsta de 85 de ani

1

8 martie

Azi s-au umplut piețele și magazinele de flori.
Îmi amintesc agitația din preajma lui 8 martie. La magazinul „Cadouri“, era aglomeratie mare!
Învelite în celefon, așteptau deja mici bibelouri, cloaisonne-uri chinezești și stampe, în funcție de buzunar. O zi fericită pentru „tovarășa“, mama ori iubita.
La florăria Codlea se vindeau coșurile de garoafe ca pâinea caldă!
În Piață, floraresele așteptau cu coșuri pline de ghiocei și brândușe.
Petrecerile se organizau la locul de muncă și mult mai puțin pe la casele oamenilor.
Dar agitația aceea , mi-o amintesc și azi cu emoție, așa cum îmi amintesc bucuria învățătoarei și a mamei, căreia îi dăruiam un modest desen, ori un semn de carte din mâinile mele…
Un gând plin de bujori și iubire, pentru voi, Femei – azi și zi de zi, la mulți ani!

Adriana Moscicki

Trude Schullerus – foto G.Liane-Ituu

1

hermes

de-ai visa o casă-castel, chiar aici în buricul târgului,
cu turnuri mici pentru păsări și gând, cu balcon înflorit,
să se reverse mușcate, cascade verzi și roșu aprig,
să întinzi privirea peste forfota pieții de altă dată
și seara să aștepți cântecul greierilor din depărtare
să asculți liniștea orașului, tăiată exact la jumătate de ceas,
în turn,
să aduni perdeaua smulsă de vânt
să asculți ploile toamnei și ale primăverii
să te pitești în umbra oblonului, de dogoare
să urmărești umbra casei pe asfalt
atunci aici…

Adriana Moscicki

Casa Hermes – Piaţa Mică nr. 11 / astăzi Muzeul Franz Binder

1

ha pur nafal-alea iacta est!

Dacă pentru creștini carnavalul (carne vale) marchează trecerea la perioada postului, pentru evrei, sărbătorirea Purimului la începutul primăverii (14 luna Adar) , înseamnă eliberare și renaștere.

În anul 427 î.d.Hr., în Persia, regele Ahasuerus (hebr. Hahashberosh – probabil Xerxes I), după ce-și condamnă consoarta Vashti la moarte (din motive de nesupunere și neascultare!), își alege o nouă regina, pe tânăra Esther, frumoasă și isteață, dar care refuză să-și declare naționalitatea. Bineînțeles, Esther este evreică, lucru care se pare, nu era cine știe ce mare bucurie prin Persia vremurilor lui Haman, mâna dreapta a Regelui Hahashberosh! Suferind o mare jignire din partea lui Mordechai-evreu din tribul Biniamin și nu întâmplător unchiul Estherei! – Haman jură să se răzbune și să înduplece regele „a juca la sorți“ (a stabili) data la care să fie exterminați evreii. Soarta cade pe data de 13 a lunii Adar. Dar Mordechai află și-și roagă nepoata să intervină pe lângă regescul soț. Esther organizează o petrecere la care îi dezvăluie soțului identitatea sa dar și complotul de răzbunare pus la cale Haman împotriva evreilor. Povestea are desigur happy-end: Haman executat, poporul evreu eliberat, Esther și Mordechai deveniți eroi și cinstiți cum se cuvine. Așa este scris în cartea Estherei – Megillat Esther – ce se citește seara în sinagogă. Lumea, în costume de carnaval (în trecut reprezentând personajele poveștii), înarmată cu fluierici și „purim grogger“ , va tropăi la auzirea numelui Haman și-l va huli, dar îl va binecuvânta pe Mordechai și Regina Esther.

Sărbătoarea își trage numele de la cuvântul „pur“.פור care desemna, în vechea Persie, un ban găurit cu care se trăgea la sorți. Există o expresie celebra în cartea Estherei care sună cam așa; „ha pur nafal“ – soarta a fost hotărâtă. Și da, conexiunea pe care o facem este cu acel, mult mai celebru „alea iacta est‘!

Purimul este o sărbătoare veselă, nu numai pentru copii, dar și pentru cei mai radicali și habotnici dintre evrei, căci însăși „cartea“ poruncește că poporul să se bucure, țopăie și bea, până nu va mai știi! (ad lo neda!). Lumea toată ronțăie prăjituri în trei colțuri ( se spune după modelul pălăriei lui Haman), numite în idiș Humentaschen, iar în ebraică „oznei Haman“ – urechile lui Haman – umplute cu mac, curmale, sau gem.

Tot anul și mereu purtăm o masca. Fizionomia noastră uneori ascunde, uneori arată cine sîntem cu adevărat. Societatea însăși determina omul să poarte veșnic o masca. De Purim, așa ca în toate sărbătorile de carnaval din lume, omul poate fi cine dorește sau își poate arăta adevăratul, ascunsul „eu“ .

sărbători fericite! hag purim sameah!
חג פורים שמח!

Adriana Moscicki

1

orașul verde

ca un dor, orașul creștea ramuri de primăvară.
prin verde mișunau oameni, cai și buburuze colorate-tramvai
în dosul gardului vegetal casele picoteau cu ochi mijiți
de pază înăuntru și afară
doar cerul mereu deschis pentru aripa și cântec

Adriana Moscicki

Piața Unirii – Carte Poștală circulată 1934 – sursa foto: http.imagoromaniae.ro

1

terasă spre noi

În fiecare din noi trăiește un copil, martor tăcut, cu ochii plini de amintiri. De întrebi Copilul ce vede de aici, de pe o terasă ascunsă, dar deschisă spre lume, cuvintele lui vor fi puține, adânci și adevărate. Lumea lui se va construi după alte legi și standarde. Și în trupul nostru vechi, singur Copilul va păstra privirea senină, întoarsă înapoi. Ochii lui vor vedea mereu frumos în trecut, ori vor plânge în tăcere.

Adriana Moscicki

Casa Altemberger / Pempflinger // Altembergerhaus / Pempflinger – începutul sec XX – sursa foto: colecție personală

1

Sibiel – „Mărul de Aur“

După mai mult de 28 de ani distanță, într-o dimineață gri, cu vânt tăios, am purces la drum spre Sibiel. Vizitasem satul în trecut și aveam o vagă amintire din muzeu. Prietena Mimi făcea naveta în sat și ne-a fost ghid, mie și unor turiști străini, pe vremea aceea în mare taină! Troița își făcuse cunună, încă din primăvară, un strașnic cuib de berze, și ne-a primit liniștită, învelită în albastru divin. În curtea bisericii ne-am adunat un grup frumușel, aș zice, și ghida ne-a dat explicațiile pe loc, înfofolită în fulare mari de lână și scuzând-se că, în muzeu este mult mai frig decât afară. Am simțit-o pe pielea noastră! Minunate și multe icoane s-au strâns de la ultima mea vizită. Acum umplu o casă întreagă, nu doar o cămăruță, ca pe vremuri. Culori vii și compoziții pline de imaginație m-au trimis la conexiuni îndepărtate: la Orient și Mediterana. Cum nu sînt specialistă în iconografie, m-am bucurat de imagini și de poveștile pe care le-au stârnit, de simplitatea execuției și puritatea simțirii. Ba am descoperit chiar și un Tată Ceresc încornorat și am zâmbit, cu gândul la Moise (statuia lui Michelangelo), încornorat și el de traducerea eronată a Bibliei: „karnu panav“* (față încornorată – în loc de față luminată!).

Muzeul din Sibiel e socotit singurul de acest gen din lume, premiat cu Mărul de Aur (expus și el într-o vitrină prăfuită!) și atunci m-am întrebat: oare nu merită toate minunile astea o mai bună prezentare, întreținere, în loc de panourile vechi, de sârmă cu care sînt atârnate, fără grija unei estetici minime? Dar e adevărat, totul s-a făcut din munca voluntară a părintelui Zosim și din donațiile sătenilor! Nu sînt bani pentru artă și suflet în țara care, în Comunism, ținea cu dinții de valorile ei! Biserica „Sfânta Treime“ m-a lăsat fără suflare! Zugrăvită între 1774-1775 de către fiii preotului din Rășinari – Stan și Iacob, descoperită și restaurată după 1964 de preotul Zosim, cu ajutorul și donațiile sătenilor, este un monument istoric azi, ce merită cu prisosință drumul până la Sibiel!

*קרנו פניו/ karnu panav: în ebraică, cuvântul keren are semnificația de „corn“ (de animal) dar și de „rază“

Adriana Moscicki

1

Orașul alb…

Orașul acesta despicat de tramvai, alb și curat în lumina soarelui, cu tei și mușcate în balcon, cu geamuri înalte, îl recunoști oarecum, din amintiri îndepărtate. Casele au rămas neschimbate, dar umbra lor se întinde azi, gri și tristă, peste oameni străini.
Au putrezit pălăriile de pai, adânc, în pământ. Oasele s-au albit în tăcere, fustele deșirate, desagii au zăcut prin șopron. Nici pietrele nu mai lucesc ca atunci, doar ploi le mângâie rotunjimile. Pașii s-au făcut iuți și încrâncenați. Uneori, coloane merg pe urmele vechiului tramvai strigându-și libertatea și durerea. După obloane, alte chipuri privesc. Ah, dar te cunosc în sângele meu și merg prin tine cu palme mici de copil pipăindu-te, mângâindu-te, așa cum mama sufla peste o rană, să treacă, te oblojesc în mine până te faci alb, curat, ca amintirea!

Adriana Moscicki

fotografie ante 1918 – Emil Fischer

1

Singer

“ They are good looking, intelligent and fairly energetic“

Orașul era plin de mașini de cusut Singer! Nimeni nu-și bătea capul de unde vin, doar numele e atât de german! Și totuși, deși este cu adevărat german, „Singer“ este o mașină de cusut americană!

Issac Meredith Singer, fiu de imigranți germani, născut în America, nu a inventat mașina de cusut, doar a îmbunătățit-o, a patentat-o și, cu ea, a construit un imperiu! În anul 1851, Singer, actor de ocazie, mecanic, tâmplar și om bun la toate, primește pentru reparat o mașină de cusut. Unsprezece zile mai târziu, construiește una mai performantă, pe care o patenteaza și bune bazele afacerii I. M. Singer & Company! Restul e istorie!
Dotat cu un puternic simț al afacerilor, cu spirit practic și mult curaj, o prezintă prin țară și convinge potențialii clienți că, e mai bine să o cumpere în rate! Succesul depășește granițele Americii și ajunge în Europa. Duce o campanie publicitară zdrobitoare și se adresează fiecărei țări în parte! Aceste „cărți poștale“ ilustrații publicitare, cu personaje îmbrăcate în port popular, se găsesc în varianta engleză, italiană, suedeză, portugheză, olandeză, turcă, indiana etc… și română!
Asocierea unor personaje, îmbrăcate în costum popular cusut de mâna, pare ciudată (Singer era un tip extravagant) dar genială! Este începutul unei revoluții în mentalitate și obicei! Pe de o parte, adresarea este personalizată, pe de altă parte, mașina de cusut înseamnă schimbare în obicei și port, înseamnă modernizare! Interesantă este și prezentarea fiecărei țări în parte, în dosul cărților publicitare, un fel de culturalizare pentru mase, delicioasă ca punct de vedere American!

Mașinile Singer, au devenit, în timp, un râvnit obiect de colecție! Unii l-au transformat în măsuțe de cafea și cărți, alții îl păstrează frumos, ca obiect decorativ și, cu singuranță, el însuși, purtător de amintiri!

Adriana Moscicki

1

vălitura

De unde frumusețea misterioasă a acestui portret? Mărturisesc, nu știu cine a fost Evdochina, dar ce o face faimoasa, dincolo de frumusețe și arta fotografului, este reprezentarea acestui port străvechi: vălitura din Poiana Sibiului – o foarte complicată construcție de pânză ce apăra capul femeilor măritate! Formată din două bucăți – vilitura și ciurel – așezarea ei pe creștet presupunea răbdare și îndemânare! Nu știu dacă mai există încă, azi, purtătoare ale secretului. Să ne imaginăm de câtă răbdare și dexteritate era nevoie pentru a aranja voalul ușor de pânză de in straturi, straturi, până la obținerea acestui „coif“ ,numit „broboada văliturii“.
Voalul de in se numea „jolt“ și avea o lungime de 2.50m și lățime de 2.70 m. Probabil era nevoie de mai mult de două mâini pentru clădirea lui. Așa m-a dus gândul la domnițele medievale și elaboratele lor construcții capilare din pânză. Există câteva portrete celebre, care ilustrează (dincolo de prezentarea unui personaj și măiestria artistului), moda „coafurilor“ din sec. XV !
Să fi fost, tocmai comunitatea din Poiana, sat în vârful munților, păstratoarea unor obiceiuri demult pierdute în negura timpului? Așa se pare, căci orice asemănare cu portretele din muzee, nu pare întâmplătoare!

Adriana Moscicki

Evdochia Munteanu în costum popular românesc 1903 – Emil Fischer -/- Portrait of a Woman of the Hofer Family 1470 – Artist șvab necunoscut -/- Portrait of Barbara Dürer 1490 – Albrecht Dürer (sursa foto: wikipedia)

1

“Coetus”- asociația autonomă a elevilor

„Odată cu adoptarea doctrinei luterane (Confesiunea de la Augsburg), sașii transilvăneni au acordat o atenție sporită instituției școlare. La Sibiu, în 1555, a fost înființat un gimnaziu în care se studiau în special limbile clasice, care deschideau accesul spre sursele primare ale învățăturii creștine. Sub influența umanismului, instrucția școlară a fost completată cu o temeinică educație cetățenească, realizată prin diferite activități extrașcolare (muzică, teatru, excursii) menite să dezvolte spiritul de libertate, responsabilitate și întrajutorare. Un rol important în organizarea acestor activități îl deținea “Coetus”-ul, asociația autonomă a elevilor. Școala a funcționat pe baza acestor principii până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.“ – prof. Ioan Pop
Pe locul în care se află astăzi Colegiul Brukenthal, existase deja o școală, menționată într-un document din 1380. În 1555, aceasta devine „Gymnazium“, iar în 1578 „Gymnasium academicum“! În 1921 școala primește numele de „Brukenthalgymnasium“. De aici se trage și numele organizației gimnaziale (Coetus) al elevelor de la Gimnaziul de fete din Sibiu: „Brukenthalbund“!
Ce păcat că, organizațiile de copii și tineret, din care și noi am făcut parte, se ocupau cu o altă educație!
Și azi, mă gândesc, ce lucru bun ar fi o organizare gen Coetus, prin școli și prin licee!

Adriana Moscicki

Cărți Poștale tip „Coetus“ / Coetuskarten. Aceaste vederi colorate ale organizației gimnaziale „Brukenthalbund“, din 1924, au fost un fel de „carte de vizită“ a elevelor Liceului de fete din Sibiu. (În 1598, s-a înființat o organizație a elevilor „Coetus“. Regulamentul acesteia a fost schimbat, abia în 1925 – Wikipedia)

1

Madona

Iubesc bisericile medievale, nu cu un sentiment religios, mai degrabă iubesc arta lor, emoția ce mi-o provoacă. Îmi place simplitatea și curățenia lor, clarobscurul și tihna ce domnește în încăperile lor mici. Am bătut zeci de sate bretone căutând micile statui de lemn pictat, cocoțate pe pereți. M-am minunat de altarele în lemn, dantelate și aurite, cu scene în culori vii, din bisericile franceze, germane, austriece. Le-am găsit în muzee prin Londra și Paris, panourile pictate de maeștrii, unii anonimi dar faimoși. De obicei, secțiile de artă religioasă de prin muzee, le treci cu pas iute și ușor până când, la o vârstă, le descoperi! Și atunci, mii de detalii nevăzute în trecut, înflorituri, fizionomii, povești țâșnesc din lemnul zugrăvit și te copleșesc. Cum, de la o vreme, am timp, descopăr mici comori, nu departe de casă.

Cine a auzit de „Madona din Cisnădioara“? Am trecut pe lângă ea în muzeu (Brukenthal) și n-am văzut-o, până când, frumusețea ei tăcută m-a izbit, într-o zi mohorâtă, dătătoare de depresie. Din păcate, nu se cunosc prea multe amănunte despre ea. Statuia provine din biserica Sf. Maria, din satul Cisnădioara, mult mai puțin celebră decât vecina din deal, biserica Sf. Mihail, deși s-au construit destul de aproape în timp (probabil le despărțea cam 200 de ani!). Nu se cunoaște cu certitudine nici anul exact al întemeierii ei, se presupune că a fost în jur de 1400, dar, cu certitudine, este atestată documentar prezența unui paroh, pe nume Bartolomeus, în satul Cisnădioara, la 1428. La vremea aceea, era desigur o biserica romană (ca stil), din piatră, distrusă și reconstruită la 1726 în stil gotic (înfățișarea ei actuală, nu mai corespunde nici cu cea de a două reconstrucție).

Există două ipoteze ale provenienței Madonei: (Maria Crîngaci-Tiplig: Jurnalul unui monument)

1- a fost amplasată inițial în biserica din deal (Sf Mihail) care, apare menționată într-un document din 1519, ca fiind o capela dedicată Sfintei Marii!

2- a fost amplasată încă de la început în biserica din vale, cea ctitorită în hramul Sf. Marii

Cum nu sîntem istorici, ne vom mulțumi cu singura informație certă: Madona privea cu blândețe preacredincioșii din Cisnădioara! Sculptată în lemn, în tehnica „ronde-bosse“, statuia se înscrie perfect în stilul artei religioase din perioada romană-începutul artei gotice. Culorile dominante ale vremii erau ocru, roșu, verdele, rozul, albastrul deschis, violet-purpura și, desigur, aurul. Era deci o statuie policromă, ale cărei culori, azi, le putem doar bănui, ori imagina, căci timpul și-a îndeplinit misiunea cum se cuvine. O madonă frumoasă, cu privire pierdută, nostalgică, poate îngândurată. O fi fost strălucitoare în aurul coroanei, cu mantia de purpura, ori sângerie, dar așa, cu patina timpului, chipul ei este gingaș și cald, mai mult femeie decât zeitate. O imagine pe care mulți o ținem în inimă, mamă, ori iubită, ori fiică, fiecare purtăm în noi, o Madonă!

Adriana Moscicki

„Madona din Cisnădioara“ – Sculptată în lemn, în tehnica „ronde-bosse“ (care poate fi privită de jur împrejur, neatașată decât de un piedestal) – sursa foto: Muzeul Brukenthal

1

La o aruncătură de băț de Cetatea Sibiului

Ne-a întâmpinat la poartă, hâtru și scoțând aburi mari în zâmbetul lui larg, părintele Reger. Am râs făcând calculul turiștilor într-o zi friguroasă de Decembrie și am fost de acord că, după așa o deschidere de zi, numărul lor va crește! Așa a și fost, eu știu că adun lume în jur! Doar el era cam răcit și s-a furișat în liniștea camerelor personale, împrumutând ceva din tăcerea călugărilor în alb… Pentru că i-am văzut în carne și oase, departe, la mănăstirea Latrun (Israel), mi-i pot imagina pășind pe aici, pe „frații tăcerii“, când Abația se înălța în toată măreția.
Ceața se ridica și plutea la marginea pârâului. Se spune că locul e bântuit de fantome. Se poate, doar ruinile astea sînt un loc bun de țopăială nocturnă. În dimineața aceea plutea doar un abur alb, ca poalele sutanelor lor, jucându-se cu imaginația mea. Ferestre deschise spre ogive și arce împietrite, coloane ce susțin aerul, lujeri iviți din îmbucarea pietrelor, lumânări vegetale cu fruntea pe cer, clopote tăcute, ancorate în cabluri, spirală de piatră îngustă de cățărat în turn și acolo, în vârful degetelor pășind, ești răsplătit de belvedere până hăt, departe. Doar privirea frântă jos, joacă pe mormintele soldaților vegheați întru eternitate de viteazul Roland. Biserica (acum evanghelică) este o bucurie pentru ochi și inimă, intimă și colorată, armonie și tihnă.
La o aruncătură de băț de Cetatea Sibiului, locul acesta frumos, va așteaptă! Eu voi mai trece pe aici, să caut o înserare cu greieri și luna furișată sus în poartă.

Adriana Moscikci

Mănăstirea Cârța // Kerz

1

lumânarea de piatră

Demult, prin anii 1100, când credința era încă tânără, ordinele călugărești cam uitaseră despre cele cerești și se bucurau de cele lumești (că tot oameni erau), când regula formulată de Benedict de Nurcia era ignorată (ca și azi) – „Cu cât sporesc bunurile materiale, cu atât se împuținează cele spirituale” – ori zăcea printr-o amintire, s-au găsit creștini curajoși și curați să se gândească la o reformă: așa s-a născut Ordinul Cistercienilor, în mlaștina răului Saon (Burgundia, Franța).
O mâna de călugări, conduși de Robert de Molesme, construiesc o mănăstire, între trestiile mlaștinii asanate, cu numele Citeaux / Cistercium (lat. trestie). Mănăstirile cisterciene s-au înmulțit în Europa și s-au clădit doar în locuri nefolosite de oameni, neprimitoare și dificile (văi, mlaștini). Călugării cistercieni au jurat să trăiască după principiul Sf. Benedict „ora et laborat“ (roagă-te și muncește), să păstreze cu sfințenie virtuțile de „sărăcie, ascultare și feciorie“. Și au fost gospodari, viticultori de seamă, cumpătați la bucate dar bucuroși de licori, recunoscuți constructori și ingineri ce au re-pus în valoare tehnicile de irigare, au săpat canale, ridicat mori… Din fericire pentru noi, au ajuns și în Transilvania (Igris și Cârța sec. XIII). Le datorăm răspândirea stilului gotic în construcție, soiuri de viță aduse aici, poate ceva înțelepciune, dar cu siguranță ruina aceasta de o frumusețe stranie.

Pe peretele de piatră ce stă încă demn în picioare, un ochi deschis , rotund pentru cer și păsările lui. Și pentru Soare, ca o piesă de puzzel lipsă, să se așeze cuminte spre Asfințit. Vântul se înșurubează și descântă ruinele, cu grijă să nu tulbure echilibrul clopotelor. Turnul însuși s-a făcut lumânare, de piatră. Mănăstirea Cârța/Kerz (germ. = lumânare) – „monasterium beatae Mariae virginis în Candelis de Kerch“

Adriana Moscicki

Fosta Mănăstire Cisterciană din Cârţa, portalul de vest – Trude Schullerus

1

La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne année! – 2018

Adriana Moscicki

1

Cum trece timpul

Am luat pieptiș cărarea spre Cetate, într-o amiază de Crăciun, după multe sarmale și fripturi, cu gândul aiurea dar și cu speranța unui urcuș binevenit… Paznicul intrării, un motan rotofei cu privire serioasă, exilat din căsuța din motive de „prea mult păr“, privea încruntat și superior. În bombănelile turiștilor locali, mergând pe piatră udă, cu un ochi spre satul ce se depărta, cu altul spre zidul ce se apropia, zâmbeam în gând unei întrebări aruncate în treacăt de un trecător „ce-or fi căutat sășii ăștia în vârful dealului“!

I-am spus, în gând, despre probele de bărbăție și bolovanii rotunzi, rostogoliți până sus. Am căutat prin ferestre de piatră vederea bisericii din sat și copacii bătrâni cu brațele înălțate spre cer, sucite și dureroase în strigarea lor mută.

Din sat se ridica doar plânsetul câinilor hămesiți, bătuți. Îl aud atât de des și, tot atât de des, mii de cuțite mă deșiră. Sînt neputincioasă. Mâna aceea de boabe și resturi de mâncare pe care-o pot da, unora, pe marginea drumului, e doar o picătură într-un ocean de chin. O familie de englezi, cu doi câini în lesă, m-au asigurat, într-o română cu dulce accent britanic, că „nu mușcă“. Le-am zâmbit. „Am trei câini“, am răspuns în engleză, „poate simt mirosul“… și nu am văzut nici un trecător să zăbovească atât de mult la fiecare colț și fiecare fereastră ca străinii aceștia! Câinii alergau veseli prin iarbă udă și așa alergau copiii cu fețe curate, cu părul roșu și dinți lați, sănătoși, râzând în aerul tare.

Cum trece timpul, am gândit… dar mereu altfel: întins ca o gumă până crapă și ne izbește în obraz, dureros; repede, ca un vârtej ce ne ridică și ne stoarce tot zâmbetul (și lacrima), într-o fericire, de-o clipă… apoi visăm, sau doar respirăm, resemnați, cu capul sigilat într-o pungă transparentă, privind trecerea… Cum o fi fost și timpul ăsta, limitat artificial între o dată și alta, amestecat cu bune și rele, dar trăit, trecut… de care ne dezbrăcăm acum, haină ponosită ca și cum, cea nouă ar avea buzunare secrete, pline de noroc și fericiri… Cum visăm să fim mari, cum dorim să rămânem mici…

Timpul ne trăiește și mărunțește mai repede decât zidul de piatră pe lângă care merg, în vârful dealului, aproape de veșnicia cerului, purtând în mine amintirile, experiențele din care am învățat, ori șters/uitat cu rușinea și dezamăgirea eșecului. Anii sînt clipe de chimie, concentrat elixir, ori otravă, bolovan, lacrimă ori fum… Așa am gândit urcând spre cetatea Cisnădioarei…

Adriana Moscicki

foto: Biserica Sf. Mihail din Cisnădioara // Michelsberg – într-o amiază de Crăciun

1

după Crăciun

Ca în fiecare an, după Crăciun, cetele Junilor din Mărginime s-au întâlnit în Săliște într-un spectacol emoționant, plin de culoare și muzică. Pe un vânt tăios, fete și ficiori îmbrăcăți în straie de sărbătoare, ne-au încântat prin prezența tinerească și veselă.

Unui fotograf japonez îi zburase căciulă. Am prins-o și înapoiat-o cu zâmbet. Fii ai satului s-au prins în joc, pe laturi, cu bucurie și nostalgie. „Ce-i al lor, a lor“ șoptea un om cu părul albit de ani și fericit să afle că junii veneau din Rășinari, satul nașterii lui.

A fost o zi vântoasă, înseninată de clarinet și înfoierea fustelor.

Adriana Moscicki

1

vă dorim Sărbători fericite, în tihnă și voie bună

și un Moș cu straița plină !

Crăciun fericit! Frohe Weihnachten!

Boldog Karácsonyt!

Merry Christmas!

Joyeux Noël!

חַג מוֹלָד שָׂמֵח!

Adriana Moscicki

1

așa, un gând…

Îmi amintesc, când eram eu (mult) mai mică, adeseori puteai vedea perechi de surori și frați îmbrăcăți la fel. Mi se părea total lipsit de imaginație și prost gust, dar poate că, fiind copil unic, gândeam rău. Nu am văzut niciodată partea practică a fenomenului: evitarea conflictelor, eficiența cumpărăturii.

Repetiția asta la nesfârșit, mă duce acum cu gândul la păpușile Matrioșca, îmbrăcate una în alta și toate cuprinse în pântecul rotund al mamei-matriță… căci da, erau și mame ce-și îmbrăcau pruncul după chipul și asemănarea lor. Poate era doar neputință de a se detașa, tăia cordonul ombilical și simțeau nevoia să spună lumii întregi: este al meu, după chipul și asemănarea mea!

Adriana Moscicki

Copii din Sibiu – F.A.R. Krabs (fotografie format carte-de-vizite) – sursa: www.istoria-artei.ro

1

întors acum acasă

Festivalul ipocriziei naționale bate plinul. Peste noapte, prea mulți și-au descoperit afinități monarhice și mă întreb, retoric desigur, unde au fost atâția zeci de ani ? Ocupați cu doliul național (și unii sînt sinceri, îl poartă în inimă!), nu au vreme să mai arunce o privire la căderea liberă a României, țară pentru care a trăit și visat chiar Regele însuși. Trist destin, tristă țară!

M-am oprit la imaginea copilului născut cu idealuri, strunit în principii, educat întru cinste, iubire și simplitate, cu privire hotărâtă și curajoasă, predestinat cârmuirii unei țări care l-a trădat, umilit și uitat. Pentru el e mai bine, desigur, să nu mai asiste la spectacolul decăderii. A fost dezamăgit în viață și a murit dezamăgit (cred), acest Om născut Rege, dar care a dus o existența normală, simplă și curată. Aș putea să va dau zeci de citate din dicursurile sale, dar le citiți azi peste tot! Și sînt, oricum, cuțite ce taie în inima celor de bună credință, căci vizunea și crezul Omului Rege sînt de o curățenie și corectitudine care doare. Copilul acesta frumos s-a întors acum acasă, în pântecul mamei Gaia, să-l ocrotească și să-i aline somnul!

Rămas bun Mihai I, ultimul rege al Românilor!

Adriana Moscicki

Fotografie din atelierul Guggenberger Mairovitz, Sibiu (cca. 1927-1930) – sursa foto: http://imagoromaniae.ro/…/regele-mihai-i-al%C4%83turi-de-un…

1

a doua luminiță de Hanuka

Azi a fost o zi luminată în mica odaie de ceremonii de la Comunitatea evreilor Sibieni. Nu numai lumina din Hanukia a strălucit, ci și chipul celor prezenți, adunați în rugăciune și cântare. Oaspeți din București, Brașov și Roman, în frunte cu rabinul Zvi Kfir din Israel, ne-au fost alături. El însuși o prezență luminoasă, Zvi Kfir, rabin și filozof, a dat o nouă interpretare sărbătorii de Hanuka, dincolo de adevărul istoric, mult mai profundă și spirituală. Și toate „luminițele“ din om, re-aprinse, au strălucit împreună în speranță și putere. Acesta este simbolul luminii de Hanuka: în fiecare o lumină și fiecare diferit, dar împreună vâlvătaia este vie și de neînvins.

Hanuka Sameah!

Adriana Moscicki

1

Sărbătoarea Luminilor- Hanuka/חג אורים–חנוכה

lumina va străluci în casele evreilor, cântece de veselie vor urca din fiecare odaie. Mici și mari se vor întrece în învârtirea titirezilor așteptând coacerea gogoșilor. Și apoi, scuturând praful de zahăr și lipiciul bucatelor ce-au sfârâit în ulei, vor cânta cu toți veselia zilelor ce au fost și speranța zilelor ce au să vină.

8 zile de lumină, 8 zile de Hanuka vor întoarce pe cei mari în copilărie și vor bucura inima celor mici.

Sărbători fericite! חג אורים שמח!

Adriana Moscicki

1

„le roi est mort!“

nu vom mai auzi, cred, „vive le roi“ și ar trebui să fie o tăcere de bun simț.
Puțini au rămas monarhiști, cu adevărat, în România. Amintirea familiei Regale și regretul exilării ei, le-am aflat de la bunici nostalgici cu emoție și respect în glas și de prin cărți pitite prin pod. O altă istorie ne-a fost picurată în venă, prin școli. Noi, cei născuți în Comunism, am deschis ochii într-o societate ce se dorea „ideală“ și a sfârșit prin a fi abuzivă/dictatorială.
Personal, nu am crezut niciodată într-o veritabilă eficiență și întoarcere a Monarhiei în țară, dar am iubit și respectat simbolul ei. Singurul moment, în care ar fi fost posibilă, a fost furat și exploatat în folos personal de neo-comuniștii metamorfozați peste noapte în salvatori și democrați!
Moartea recentă a Majestății sale a fost izvorul prea multor declarații și postări ipocrite. O mare lehamite exprimată spontan și perfect de prietena mea din liceu pe facebook:
„Dumnezeu să îl odihnească în pace pe regele Mihai, constat cu surprindere că au devenit, peste noapte, monarhisti toți, televiziunile prezintă non stop filmul vieții… întreb de ce oare nu au făcut-o până acum? Eu nu iubesc câinele doar când moare, îl iubesc și declar asta tot timpul…
Iar iubitori de rege am cunoscut foarte puțini oameni și aceștia sunt prieteni din liceu, declarat și asumat… Tăcerea ar fi mai respectuoasă!“ (Simona Mantescu)

Cunosc puțini oameni care au iubit și apreciat, necondiționat, Casa Regală, care și-au asumat riscuri enorme păstrând fotografii și documente. Durerea lor este azi sinceră și adevărată. Tot festivalul mediatic, din ultimele zile, e o gargară pentru un picior de lemn, paravan unor interese meschine și umplere de spațiu televizat. Dar da, cred că era necesară prezentarea adevăratei istorii și a personalității acestui rege trist, cu un destin tragic, din păcate, atât de similar destinului țării ăsteia! Istoria se repetă și ne aflăm din nou, iată, nu în curbă ascendentă, ci în cea mai tragică și neagră fundătură, atât de similară perioadei abdicarii Regelui Mihai!
A murit un simbol al demnității, bunului simt și al modestiei! Si zilele aceastea, povestea și chipul defunctului Monarh imi pare că seamănă (metaforic) atât de mult cu cel al triștilor arlechini ieșiți din scenă și privind la grotescul spectacol al lumii.
Dumnezeu să-l odihnească!

Adriana Moscicki

(foto: wikimedia commons)

1

Nu se dezminte Moșu‘!

azi ne-a trimis roi de fulgi să-și anunțe sosirea! Doar jordițele s-au modernizat ! Cu greu mai găsești o nuia înmuiată în aur, ori argint, cu panglică din hârtie creponată, așa cum erau pe vremea copilăriei mele. Azi sînt dichisite în stanioale colorate, cu brizbrizuri, ca un baston de mareșal.
Recunosc, nu mi-am lustruit ghetele! De o vreme umblu în ghete impermeabile din pânză, bune pentru noroaie și zăpezi… Dar nostalgia serii de 5 Decembrie se înfiripă în puștoaica din mine, așa cum, sînt sigură, urcă în voi, mame, tați ori bunici!
Sărbătorire fericită nouă tuturor- copii mari ori mici!
La mulți ani! – celor ce poartă numele sfântului Nicolae: apărătorul dreptății, al nevoiașilor și patronul marinarilor!

Adriana Moscicki

1

vremea Adventului

și iată-ne, din nou, adunați prin odăi, la adăpost de întuneric și frig, deschizând ferestre spre povesti… Pe mesele unora, cununa de Advent-Adventskranz se va înveli în lumină, Duminică de Duminică, în așteptare… Pe mesele altora, așteptarea va strânge chingile poftelor în bucate cuminți, de post.

Doar așteptarea copiilor se va număra în mici surprize, dosite în spatele unei uși minuscule, dar magice, din calendar, ca în fiecare an!
Tuturor vă dorim ca, tihna așteptării, să vă umple inima- de lumină și ochii- de bucurie!
Advent fericit! Schöne adventszeit!

Adriana Moscicki

1

1 Decembrie – şi ca sentiment…?

nu cred că o graniţă adună şi încheagă o naţiune. Unirea de teritoriu nu este de ajuns. Unirea oamenilor în idealuri, sentimente și conștiință însă, da!
Sîntem mulţi cei care trebuie să ne amintim de fiecare dată că 1 Decembrie e ziua Naţională. În memoria noastră e tatuată adânc o altă dată. Poate în Decembrie a fost, simbolic ( în trecut), o ţară întreagă unită într-un ideal.

„Românii sînt greu de scos în stradă“ – se tot repetă de zeci de ani. Îmi amintesc zilele Revoluţiei, deşi am încercat să le şterg, pentru că sentimentele mele s-au alterat în timp, şi ,în locul entuziasmului a crescut o mare dezamagaire. Am coborât din munte, din sat, noi profesorii, radioul urla langă şofer, ştirile se transmiteau din gură în gură din faţa autobuzului până în spate, cu sudălmi de rigoare. În autogară se trăgea. Am alergat, mai ceva ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu, pe lângă ziduri şi ne-am ascuns în casa învăţătoarei Gabi, sus pe Spinarea Câinelui. Ne-am furişat cum am putut pe la casele noastre, am stat pe burtă, pe hol, în Blocul din faţa Miliţiei, ne-au trecut gloanţe pe la ureche, venite din senin, în faţa casei şi s-au înfipt în zid. Am plâns şi am numărat morţii. Noi nu ne-am învelit în steag. Noi am tăcut şi am sperat. Am fost puţini. Puţini cei care au avut curajul să voteze schimbarea. Teama, neîncrederea, vrajba, bârfa, suspiciunea, pasivitatea au împărţit „Trandafiri“ prin sate, prin mine şi prin uzine… Şi apoi?

Zeci de ani de Democraţie au stricat şoselele, uzinele, trenul şi căile ferate, şcoala, spitalul, pădurea, limba. Maeştrii în camuflaj, adevăraţi cameleoni politici, s-au transformat peste noapte din comunişti în capitalişti democraţi, foşti securişti în oligarhi, moguli de presă au creat televiziuni şi sisteme de manipulare şi ştergere a creierelor. Gospodinele şi ţăranii sînt ghiftuiţi cu seriale, moşnegii se bucură la vederea fetiţelor „suflecate“ în televiziuni de prost gust, zeci hafle şi tarafe, de lăutari moderni cu Ferari şi Lamborghini. Frumuseţea se măsoară în silicon şi operaţii estetice.
Divide et impera! Ardeleni, olteni, moldoveni împreună sub steagul credinţei, iubindu-se şi urându-se reciproc, dar, împreună urând ungurii, secuii, saşii, evreii. Ura ca sentiment naţional! Nici măcar nostalgiile nu mai sînt ca în trecut. Nici măcar trecutul nu ne mai interesează. Dar viitorul?

Si dacă azi, de 1 Decembrie, mergem sub steag, am devenit patrioți? Poate ar fi mai util și mai plin de iubire să ne strângem gunoaiele (la propriu și la figurat)! Poate ar fi mai sănătos să renunțăm la ciolanul cu fasole și să explodăm mămăliga aceea mitologica!
Speranța moare ultima?… mă întreb, oarecum retoric și vă spun La mulți ani!

Adriana Moscicki

2 fotografii din 2 ianuarie 1919 (sursa foto: http://romanialibera.ro/…/imagini-in-premiera-cu-un-moment-…)

1