2018-04-02
tăcerea mieilor
Nu credeam, dar iată, a venit vremea să spun, la rându-mi, „pe vremea mea…“
M-am agățat de amintire atâta vreme, că unii mi-au reproșat „trăitul în trecut“. Scutură-te și mergi înainte. Credeam că amintirea ne hrănește și ne ține în viață, că veșnic proaspătă în gura ce-o spune, sub mâna ce-o scrie. Credeam în veșnicia pietrii, dar fir de nisip e dusă de vânt.
Vine o vreme când, imaginea pe care o privești, îți este străină. Nu cunoști chipul, nici gesturile, nici căutătura, nici culoarea, nici pielea aceea ce te îmbracă. Doar dinăuntru privește mereu altcineva: un copil, un visător, un îndrăgostit, un om obosit, un dezamăgit, un străin, EU.
Nici Orașul, ce-l cunoști cu ochii închiși, nu te recunoaște. Nici tu pe el… Chipurile sînt neștiute. Păduri de turnuri și clopote îl spintecă și eu – din ce în ce mai atee într-o mulțime din ce în ce mai habotnică. Drumurile păreau largi și goale. S-au făcut mici, strâmte, ciuruite și neîncăpătoare. Muzica și vorba îmi sînt străine. Și cred, călătorule, ce-ai plecat, ia cu tine amintirea așa cum a fost. Nu te întoarce. Veșnic totul frumos și rânduit va fi.
Dintr-o Săptămâna Mare în alta, cu respect pentru cei ce cred și o trăiesc, fără să caut sfinți zugrăviți pe un perete, nici sutane de spovedanie, doar un cer senin, cântecul mierlei și verde proaspăt, uneori, mă cuprinde tăcerea mieilor !
să va fie sărbătorile Speranță!
Adriana Moscicki
