Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

2017-12-30

Cum trece timpul

Am luat pieptiș cărarea spre Cetate, într-o amiază de Crăciun, după multe sarmale și fripturi, cu gândul aiurea dar și cu speranța unui urcuș binevenit… Paznicul intrării, un motan rotofei cu privire serioasă, exilat din căsuța din motive de „prea mult păr“, privea încruntat și superior. În bombănelile turiștilor locali, mergând pe piatră udă, cu un ochi spre satul ce se depărta, cu altul spre zidul ce se apropia, zâmbeam în gând unei întrebări aruncate în treacăt de un trecător „ce-or fi căutat sășii ăștia în vârful dealului“!

I-am spus, în gând, despre probele de bărbăție și bolovanii rotunzi, rostogoliți până sus. Am căutat prin ferestre de piatră vederea bisericii din sat și copacii bătrâni cu brațele înălțate spre cer, sucite și dureroase în strigarea lor mută.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din sat se ridica doar plânsetul câinilor hămesiți, bătuți. Îl aud atât de des și, tot atât de des, mii de cuțite mă deșiră. Sînt neputincioasă. Mâna aceea de boabe și resturi de mâncare pe care-o pot da, unora, pe marginea drumului, e doar o picătură într-un ocean de chin. O familie de englezi, cu doi câini în lesă, m-au asigurat, într-o română cu dulce accent britanic, că „nu mușcă“. Le-am zâmbit. „Am trei câini“, am răspuns în engleză, „poate simt mirosul“… și nu am văzut nici un trecător să zăbovească atât de mult la fiecare colț și fiecare fereastră ca străinii aceștia! Câinii alergau veseli prin iarbă udă și așa alergau copiii cu fețe curate, cu părul roșu și dinți lați, sănătoși, râzând în aerul tare.

Cum trece timpul, am gândit… dar mereu altfel: întins ca o gumă până crapă și ne izbește în obraz, dureros; repede, ca un vârtej ce ne ridică și ne stoarce tot zâmbetul (și lacrima), într-o fericire, de-o clipă… apoi visăm, sau doar respirăm, resemnați, cu capul sigilat într-o pungă transparentă, privind trecerea… Cum o fi fost și timpul ăsta, limitat artificial între o dată și alta, amestecat cu bune și rele, dar trăit, trecut… de care ne dezbrăcăm acum, haină ponosită ca și cum, cea nouă ar avea buzunare secrete, pline de noroc și fericiri… Cum visăm să fim mari, cum dorim să rămânem mici…

Timpul ne trăiește și mărunțește mai repede decât zidul de piatră pe lângă care merg, în vârful dealului, aproape de veșnicia cerului, purtând în mine amintirile, experiențele din care am învățat, ori șters/uitat cu rușinea și dezamăgirea eșecului. Anii sînt clipe de chimie, concentrat elixir, ori otravă, bolovan, lacrimă ori fum… Așa am gândit urcând spre cetatea Cisnădioarei…

Adriana Moscicki

foto: Biserica Sf. Mihail din Cisnădioara // Michelsberg – într-o amiază de Crăciun

Eine Antwort schreiben

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert