2018-01-05
lumânarea de piatră
Demult, prin anii 1100, când credința era încă tânără, ordinele călugărești cam uitaseră despre cele cerești și se bucurau de cele lumești (că tot oameni erau), când regula formulată de Benedict de Nurcia era ignorată (ca și azi) – „Cu cât sporesc bunurile materiale, cu atât se împuținează cele spirituale” – ori zăcea printr-o amintire, s-au găsit creștini curajoși și curați să se gândească la o reformă: așa s-a născut Ordinul Cistercienilor, în mlaștina răului Saon (Burgundia, Franța).
O mâna de călugări, conduși de Robert de Molesme, construiesc o mănăstire, între trestiile mlaștinii asanate, cu numele Citeaux / Cistercium (lat. trestie). Mănăstirile cisterciene s-au înmulțit în Europa și s-au clădit doar în locuri nefolosite de oameni, neprimitoare și dificile (văi, mlaștini). Călugării cistercieni au jurat să trăiască după principiul Sf. Benedict „ora et laborat“ (roagă-te și muncește), să păstreze cu sfințenie virtuțile de „sărăcie, ascultare și feciorie“. Și au fost gospodari, viticultori de seamă, cumpătați la bucate dar bucuroși de licori, recunoscuți constructori și ingineri ce au re-pus în valoare tehnicile de irigare, au săpat canale, ridicat mori… Din fericire pentru noi, au ajuns și în Transilvania (Igris și Cârța sec. XIII). Le datorăm răspândirea stilului gotic în construcție, soiuri de viță aduse aici, poate ceva înțelepciune, dar cu siguranță ruina aceasta de o frumusețe stranie.
Pe peretele de piatră ce stă încă demn în picioare, un ochi deschis , rotund pentru cer și păsările lui. Și pentru Soare, ca o piesă de puzzel lipsă, să se așeze cuminte spre Asfințit. Vântul se înșurubează și descântă ruinele, cu grijă să nu tulbure echilibrul clopotelor. Turnul însuși s-a făcut lumânare, de piatră. Mănăstirea Cârța/Kerz (germ. = lumânare) – „monasterium beatae Mariae virginis în Candelis de Kerch“
Adriana Moscicki
Fosta Mănăstire Cisterciană din Cârţa, portalul de vest – Trude Schullerus
