faţă în faţă

Am mai scris despre Kamilla Asboth. Nu este un secret admiraţia pe care i-o port, amestecată cu un soi de regret că nu am ajuns fotografă ca ea! Cu aparatele de azi, moderne şi digitale, e mult mai uşor să pândeşti privirea, lumina, atitudinea şi, dacă nu reuşeşti, atunci retuşezi cu vreun program sau altul în virtual! Cu atât mai mult e de admirat răbdarea fotografului din trecut: punerea în scenă, crearea atmosferei şi alegerea perfectă a momentului în care clickul să reţină pe plăci o anumită privire, un surâs, o poveste!

Erau la modă, în epocă, asemenea portrete în costum naţional. Plăcile se vindeau altor fotografi şi ei re-produceau la cerere în format „carte de vizită“ sau „cabinet“. Kamilla este însă o privilegiată a sorţii: nepoata lui Glatz, ea a moştenit o comoară în atelierul unchiului şi o va vinde doar cu atelier cu tot altui mare fotograf Sibian: Emil Fischer!

Am premeditat în asocierea celor două personaje feminine: o femeie fotograf este totdeauna exigentă, privirea ei critică dar, ca femeie, mult mai complice în ţeserea unei intrigi/poveşti şi în transpunerea ei pe hârtie. Aceeaşi privire îndepărtată şi visătoare, aceeaşi prospeţime şi pudoare pe chip, dar atât de diferite totuşi. În privirea uneia înfloreşte un zâmbet şi un gând năstruşnic, înăuntrul celeilalte seriozitatea şi legea nespusă a „ce trebuie“ nu lasă să răzbată nimic! Una respiră prin pori aerul tare din Mărginime şi poartă ferigi verzi din poalele pădurii, cealaltă ne priveşte demn, prezenţă nobilă şi sofisticată.
Româncă şi săsoaică faţă în faţă, două fete – femei, poate destine ce nu s-au întâlnit în veci, poate s-au petrecut prin uliţele târgului, umbre în trecere prin lume, dar rămase veşnic zâmbitoare pe o hârtie.

Adriana Moscicki

1 -Tânără româncă în costum popular de sărbătoare / Kamilla Asboth – sursa: http://clasate.cimec.ro/medium/IST_6966502_860-2.jpg
2 – Port popular săsesc din împrejurimile Sibiului / Kamilla Asboth – ca. 1880

1

Viu!… din planşele Julianei Fabritius-Dancu în stradă!

Râuri de flori şi ceruri însăilate în mătase, voaluri lunatece, valuri de pânză învolburate-n broderii, sclipiri de paftale şi chiuituri au curs pe străzile Cetăţii.
De zeci de ani n-a mai sunat atâta vorba săsească şi fanfară pe… Strasse. De zeci de ani Piaţa Mare nu s-a prins în polcă săltăreaţă şi n-a vuit de zumzetul dănţuitorilor. Ne-a fost dor. Transilvaniei i-a fost smulsă o mână şi inima din piept. Dar zilele trecute ea a bătut în trupul vechi al Oraşului pentru câteva zile pline de culoare.
Din planşele Julianei Fabritius-Dancu în stradă, costumul popular săsesc ni s-a devoalat în toată splendoarea. Nemţii l-au cunoscut într-o expoziţie, în Muzeu (1977), apoi l-au primit în cuferele imigranţilor saşi.

Râurile cărei ţări curg prin cămeşile fetelor şi băieţilor? Florile căror câmpii şi dealuri se desfac în culoare? Şi care este cerul prins în broboade?
Copiii, care nu mai cunosc graiul Transilvaniei (poate nici chiar pe cel săsesc!), au purtat straie străbune. Punte între două teritorii din care oamenii au venit şi s-au întors, COSTUMUL este viu, trăieşte şi spune poveşti vesele.. triste… Trăieşte!

Adriana Moscicki

1

Siebenbürgen süsse Heimat!

Nu cred să fi rămas vreun suflet neimpresionat de fantastica orgazinare, prezenţa şi participare la cea de a 27 Întâlnire a saşilor! Înotând în sudoare, sub un cer de foc, oamenii au dănţui, au cântat, şi-au purtat cu mândrie straile şi ne-au dat o lecţie de iubire!
Uneori cuvintele sînt de prisos!

Adriana Moscicki

1

ca o vedenie din viitor…

Femeia mergea în mijlocul amiezii cu braţele dezgolite, în voia soarelui şi plăcerea privitorului. Strada toată, înţepenită în timp, pare doar o trecere între lumi. În Cetatea interbelică devine şi mai şocant contrastul între decorul vechi şi prezenţa umană progresistă, emancipată. Wow, mi-am spus privind silueta trecătoare a necunoscutei, o vedenie din viitor! Iată o dovadă că viaţa Cetăţii era receptivă şi abonată la noutăţile lumii mari, în ton cu moda, vremea şi moravurile.

Adriana Moscicki

Turnul Archebuzierilor / Armbrusterturm – strada Cetății (anii ’30)

1

„Drăgălaşei Domnişoare…“

O fi fost Cetatea noastră romantică şi cuceritoare ori, oamenii or fi fost croiţi pe alt calapod? Locuri pe care au mers tineri, îndrăgostiţi ori doar visători, trecători grăbiţi, străini curioşi, liceeni ce-au chiulit pentru o ţigară, cum le-am perceput?

Azi mă înduioşează vederea vreunui bătrân mergând alene, sprijinit în baston, în lungul zidurilor. Se poate să aibă amintiri de aici, poate doar merge şi numai privitorul însăilează poveşti. În copilărie te puteai plimba sus pe pavilionul de lemn al fortificaţiilor şi puteai căuta prin crăpăturile portiţelor de lemn ferecate un semn de trecere ori vreun tunel misterios. Apoi puteai alerga în voie până la teatru şi înapoi. Azi teatrul e filarmonică, grupuri de turişti poposesc timp de un selfie în colţul turnurilor, apoi caută o masă, o terasă. Doar pe vremea Festivalurilor peisajul devine animat, dar asta este deja altă poveste! Bătrânul nostru merge agale în baston, aşa cum o face de zeci de ani şi o va face cât (timp) va putea…

Adriana Moscicki

„Teatrul orășenesc și Turnuri de fortificație“ – Carte Poștală circulată 1931, dăruită de un cititor fidel… mulţumim Adi!

1

Insula

O oază de umbră în mijlocul deşertului de piatră, Piaţa Dragoner a fost victima unei demolări inutile! Nimeni nu a câştigat spaţiu (nici măcar de recreere!), nici circulaţia n-a câştigat benzi în plus, fluidizare, modernizare! Un loc gol şi inutil zace acum în locul frumuseţii de altă dată!

Era acolo o insula de umbră cu castani şi fântână pentru ostoit setea călătorului. Aproape că poţi vizualiza gestul simplu al trecerii cămăşii peste faţa stropită la fântână! Băcănia n-a fost parte din trecutul nostru, noi ştim doar librăria de care ne leagă amintiri.Dar ne-am împuţinat şi noi, purtătorii amintirilor! Timpul ne poartă încolo şi încoace, ne duce spre alte zări.
Personal aş fi preferat să văd imaginea asta în trecerile prin Cetate. Să fi fost o bancă de lemn la umbra pomilor şi, de acolo, tăcut, să fi urmărit spectacolul unei lumi simple, bogată în personaje pitoreşti şi colorate. O lume aşezată în rânduiala şi curăţenie.
Piaţa Dragoner ca o insulă în mijlocul unui deşert de piatră din care n-a mai rămas decât o vagă amintire şi un adânc regret (al unora dintre noi!)

Adriana Moscicki

Piata Dragoner la inceputul sec XX (inainte de 1912) – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

1

Salutări din Restauratiunea Kovacs „Trei Stejari“…

Poate o să vi se pară exagerată comparaţia mea dar, astfel de imagini mă transportă direct în anii copilăriei şi în trecutul, nu chiar atât de depărtat, al drumurilor Europene, în Germania şi Austria unde nu s-a pierdut „cultura“ grădinilor de bere pitite în umbra unui gard verde şi des, ferite de canicula asfaltului.

Erau pe vremuri şi în Cetatea noastră, cochete şi tihnite, insule de răcoare şi voie bună. Şi berea noastră era bună. Oarecum a fost asociată cu proletariatul, cu ţăranii în tranziţia lor spre „orăşeni“. Nu cred că e o ruşine! Cred că trebuie să ne asumăm istoria în general şi pe cea personală în special! E mai cinstit să te bucuri de răcoreala berii, decât, inventandu-ţi un nobil trecut, să o priveşti cu dezgust „savurând“ un cocteil!
Pe vremuri tot românul bea bere, ori vin din carafă (da, avem şi tradiţia asta) şi nimeni nu „savura“!
Pe vremuri tot românul mânca friptură, mici, covrigi şi nimeni nu „servea“! Doar chelnerii la masă!
Pe vremuri tot românul se simţea bine, se veselea şi nimeni nu „se relaxa“!
Da, am nostalgia unei asemenea grădini de început de secol şi-mi imaginez că, poate, însuşi Kovacs cu familia stătea zâmbind aparatului de fotografiat pentru o reclamă cinstită!

Adriana Moscicki

Salutări din Restaurațiunea Kovacs „Trei Stejari“ – Carte Poștală circulată 1908

1

omule…

niciodată nu eşti singur pe străzile Oraşului.
casele stau cu ochii pe tine, uneori complice, alteori vigilente.
niciodată ochii aceia n-au privit cu răutate!
poate cu dor, cu tristeţea geamurilor sparte, a cămărilor reci şi părăsite
înceţoşaţi de păianjeni, ori de chiciură
şi au zâmbit de atâtea ori când ai fost fericit, tânăr, nepăsător
poate au lăcrămat în tăcere când ai plecat
Omule!

Adriana Moscicki

acuarelă Juliana Fabritius-Dancu

1

pasaj…

ele treceau în rochii de stambă ieftină
erau vesele în trupul tânăr învelit de vânt
zidul se arcuia peste umbrele lor puratate în sus şi în jos
şi-şi înflorea cărămizile vechi din primăvară până în toamnă
pietrele caldarâmului memorau atingerea apelor şi a tălpilor
doar cerul se schimba mereu la faţă

Adriana Moscicki

foto: Pasajul scărilor… fără scări!

1

pentru 1 leu parcarea

Terase ticsite de lume, cort cu jazz, arenă de circ în aer liber, scenă de dans, agora, piaţă cu nimicuri, târg de carte, dantzuiri medievale – aşa arată azi Piaţa Mică! Este animată, este vie, este frumoasă.
Dar…, pentru că totdeauna ne împiedicăm de un „dar“, Piaţa Mică este sufocată de maşini! Prezenţa lor, nu numai că dăunează clădirilor, mediului dar îi şi sluţeşte chipul! Personal prefer ca fotografiile mele să fie lipsite de amintirea unor bolizi gen Audi, Mercedes, Range Rover, BMV, WV, Porsche sau ce s-o mai găsi „bengos“ prin parcări! Nicăieri în lume, în Oraşul vechi, nu se circulă ca la balamuc! Şi oricum, un oraş de dimensiunea şi cu arhitectura Sibiului, ar trebui să fie „zonă liberă de maşini“! Alţii au înţeles-o, doar noi ne batem joc de singura bogăţie ce ne-a mai rămas: patrimoniu! Şi pentru ce? pentru 1 leu parcarea în „buricul târgului“!
Iată o amintire, Piaţa Mică în anii ’80, când maşinile erau urâte şi puţine, când aerul era mai curat, când Piaţa vegeta în tăcere şi plictis. Acum s-a trezit la viaţă, cu ce preţ?

Adriana Moscicki

1

A fost ziua iei

De câţiva ani evenimentul a luat amploare internaţională şi este un lucru bun! Deşi împărţim ia cu alţi vecini din Balcani, pentru noi ea este şi rămâne un simbol românesc! Cămaşa de in brodată, încărcată de simboluri, era veşmânt de zi şi de sărbătoare, mândria fetelor şi truda muierilor în şezători şi seri lungi de iarnă, comoara din lada de zestre. A fost zi îmbrăcată toată în ie prin Muzeul Satului! Un tric comercial a permis accesul liber tuturor celor ce o purtau. Şi au purata-o mulţi, de la mic la mare, cu vădită satisfacţie.

Companii mari, internaţionale, de modă s-au întrecut în a se inspira din costumul naţional, mai mult în a-l copia până la cel mai mic detaliu fără a aminti măcar sursa de inspiraţie! Dar nici măcar asta nu cred că a influenţat îndârjirea cu care IA se agaţă de om şi rezistă! Dincolo de frumuseţea obiectului în sine, de pierderea meşteşugului, cred că este Dorul! Da, dorul după ţăranii noştri şi arta lor!

Sîntem azi într-o cumpăna, la mijloc de drum, şi-au mai fost în istorie!. Orăşenii getbeget s-au cam dus, ţăranii autentici s-au rărit şi-şi duc veacul prin sate uitate de lume şi îmbătrâniţi. Ia, uitată prin magazine de suvenir, se trezeşte sporadic la viaţă în asemenea zile şi ne împrospătează memoria! Dar a fost o zi plină de alesături şi în culoare, prin virtual şi prin real. Pe o zăpuşală grozavă, Sibienii îmbrăcaţi în ie au luat calea pădurii răcoroase. Personal am fost fericită! Pentru câteva ore m-am întors într-un sat în Sărbătoare şi totul părea atât de firesc!

Pe alee veneau agale şi asudate două muieri, antrenate tare într-o discuţie. Am cerut permisiunea să le fotografiez şi ele mi-au mulţumit! În faţa unui stand, o săteancă râdea de zor la telefonul mobil şi transmitea conversaţia cu voce tare prietenelor de alături. Chivuţele-mi-am zis zâmbind! Tulnice, desagi, turtă dulce, Sânziene încoronate de toate dimensiunile, „de-ale gurii din Ardeal“ şi o bere rece, la umbra unui pavilion, pădurea toată răsunând muzică „de-a noastă“, Şcoala de modelaj şi televiziune în „cat-walking“ folcloric, concursul „cea mai frumoasă ie“, nunţi, boteze – un amestec atât de colorat între vechi şi nou!
Şi eu simt că ne e dor de ţăranii noştri!

Adriana Moscicki

1

în cerc

Circulus maior sau Circus maximus?… pentru Cetate ambele ar fi valabile, căci Piaţa Mare este un „inel“ – Grosser Ring – loc din care şi în care pulsează viaţă alimentând neîncetat corpul oraşului, dar şi scenă de viaţă şi de moarte, loc în care bucuria şi tristeţea se amestecă!
Inelul, cercul, stă simbol pentru veşnicie, căci linia lui este infinită. Doar cel care-şi poartă paşii pe conturul ei se schimbă, trecându-şi prin timp umbra şi depărtându-se până când se face doar un punct. Şi tot conturul acesta e o imensitate de puncte, clipe, care au fost, sînt şi se vor ivi într-o continuă mişcare prin viaţă.

Şi, de privim în timp spaţiul pieţei,( şi nu putem să o facem decât de sus, din înălţimea acoperişurilor „ochiate“, ori a cerului liber!), descoperim scena în care evoluează actorii zilei. Uneori piesa e tragică şi se moare – execuţiile aveau loc în Piaţa Mare – alteori urcă hohote de râs şi batjocură – căci nu departe de stâlpul infamiei, cu statuia lui Roland şi sabia ridicată crestând cerul, se afla și renumita cuşcă pentru nebuni în care erau închişi, pentru o perioada scurtă de timp, cei care tulburau liniştea şi armonia publică!

Susurul unei fântâni se aude mereu: aici se adăpau animalele, de aici se despărţeau apele ce se prelingeau apoi pe obrazul năclăit al Cetăţii primenindu-l, ori astupându-i nările cu miasme! Fântâna se plimbă, în timp, dintr-un loc în altul, ca un pion pe care jucătorii îl poartă în funcţie de dorinţa şi interes!
Imaginaţi-vă un caleidoscop în care, pietricelele colorate sînt oameni şi lucruri în piaţă, jocul lor strălucitor şi gălăgios în timp… Pietricelele se rostogolesc mereu formând aranjamente noi: pavaj, fântâni, parcuri, copaci, statui… se mută dintr-o parte în alta, decorul se schimbă şi oamenii, purtându-şi în braţe viaţa (cu idei, plăceri, simţăminte, obiecte şi tot ce reprezintă ea) se mişcă pe linia rotundului scenei până când, în culise, se fac punct de întuneric!

Imaginea zilei noastre, în caleidoscopul Pieţei, ne întoarce înapoi pe scena pavată a Circului în care „pâinea şi spectacolul“ se amestecă până la contopire!
Doar ce păcat! Nu Nepomuk, „păstrătorul secretelor“ lipseşte, ci Stâlpul Infamiei și Cuşca Nebunilor!!! Sabia şi Legea care aliniau în Piaţă şi ingratul şi înţeleptul în numele ordinii şi a bunului simţ!

Adriana Moscicki

sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“

1

Din trecut şi din noi

Mereu ne dorim ceea ce nu avem…mereu, doar din depărtare tânjim după locul părăsit şi, doar în ani, apreciem ce am avut…
Am putea pune fenomenul acesta în cârca timpului, sau a naturii noastre umane. Ne-am simţi, poate, mai împăcaţi ştiind că se repetă şi au mai păţit-o şi alţii…
Cu cât ne modernizăm mai mult, cu atât mai mult gândul nostru se întoarce în trecut, ne cuprinde dorul de frumuseţea şi bucuria simplă a vremilor depărtate.

Adriana Moscicki

Ilustrație din mapa de prezentare a oamenilor și meșteșugurilor din Transilvania – Emil Sigerus „Durch Siebenbürgen“, editată și tipărită la tipografia Sibiana J. Drotleff în 1910 – fotografie C. Koller (din colecția personală)

1

sângele apă nu se face!

în Martie s-au împlinit 70 de ani de la moartea lui Sigerus! A fost longeviv şi prolific şi, întrucât viaţa lui s-a arcuit dintr-un secol în altul, totdeauna m-am gândit la el ca un cronicar matusalemic cu barbă până în brâu, cocoşat peste hârţoage şi scribăluind! Dar chipul lui a fost senin, trăsăturile nobile, mâinile măiestre, ochii limpezi în căutarea frumosului pe care l-a recunoscut în forma cea mai străbună, dar şi cea mai pură, a artei populare!
El este cronicarul Oraşului, atât de prezent aici în pagini şi, poate, în amintirea tuturor celor ce iubesc Sibiul! El este reperul nostru în timp şi păstrătorul memoriei Cetăţii! Şi nu întâmplător nepotul altui mare Sibian, om de cultură şi patriot, Martin Hochmeister, căci sângele apă nu se face!

Adriana Moscicki

Emil Sigerus (19 februarie 1854 – 25 martie 1947) – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

1

Pe firul apei…

Am fost, ca mulţi alţii, în Muzeul Tehnicii Populare, m-am căţărat în mori, am aşteptat adierea vântului şi m-am gândit la Olanda scăpată de furia apelor. De multe ori m-am întrebat, retoric – de ce se afla „Muzeul morilor“ aici, parcă ascuns de ochii lumii, în mijlocul Pădurii Dumbrava?
Abia peste ani, o dată cu descoperirea unei hărţi aveam să înţeleg! Curiozitatea si întâmplarea m-au adus în faţa unei hărţi din 1859, Harta Franziscană, în care, nu numai ca era marcat Stejarul Împăratului, dar erau menționate și câteva mori pe apa canalului Seviș – Trinkbach în Valea Aurie și Pădurea Dumbrava… Astfel am pornit pe firul apei şi al istoriei şi am înţeles: tiparul a apărut într-un loc în care oamenii au făcut hârtie – şi au fost mori de hârtie! Ţesăturile au apărut acolo unde se creşteau oi şi în piuă se năştea pânza! Pulberea era necesară în apărare şi Burgul nostru era Cetate cu ziduri, turnuri și bastioane! Lemnul – necesar construcţiei era tăiat cu joagăre! Hrana cea de toate zilele era pâinea din grâu măcinat în vârtejul apelor!

Sigerius mi-a întins un fir de care mă apuc: „1706 – Curuţii incendiază morile din Dumbrava Sibiului“, „1745-Moara de pulbere este mutată în Dumbrava Sibiului, lângă pârâul Sevis“… Oraşul însuşi era înţesat de mori şi, acolo unde apele nu ajungeau, oamenii au săpat canale şi le-au adus! Pe sub asfaltul ferm şi pe sub pietre, se mai scurge azi doar amintirea apelor de altă dată!

Iată ce povesteşte Martin Hochmeister* in anul 1790:

„În oraș sunt în total 13 mori.
Moara de fructe (Fruchtmühle**) se află pe malul unui braț al Cibinului, stradă care duce spre oraș.
Moara Heidenmühle este prima pe brațul stâng al râului în fața lui Sagtor, nu departe de podul care duce peste brațul acesta, iar la stânga duce spre poarta Cisnădiei.
La o mică distanță e și o moară de făină albă.
La o distanță egală, lângă zidul orașului, se află piua de pânzeturi.
Așa-numita Moară a parohiei se află în Saggasse, la stânga, alături de pod.
Moara cetățenească de sus se află în fața interioară a porții Bürgertor, la stânga lângă abator.
Moara cetățenească de jos se află în afara porții Bürgertor, la dreapta in jos, spre râu.
Mai există Beutelmühle, Rossmühle, care aparține orașului, Ledererlohmühle, iar în Dumbrava se găsește la așanumita Schebesch, o moară de hărtie, praf și un joagăr, ca și de țesătură de lână.
În fața lui Leichentor se găsește Hirsch și Schleifmühle.”

Iar când veţi vizita Muzeul Satului, să ştiţi, nu întâmplător se găsesc acolo mori! Chiar dacă sînt aduse acum din fel şi fel de locuri, în trecut, în Dumbrava, au existat mori vechi, Sibiene, care au hrănit şi dat viaţă Orașului!

Adriana Moscicki

*Martin Hochmeister: „Sibiu 1790, primul ghid turistic din România”, ** „Fruchtmühle“ este o moară de măcinat cereale!

Moara de sub Soldiș demolată 2008 – grafică H. Zay – Moara de grâu pentru făină albă din Pădurea Dumbrava / „Weißbäckermühle im Jungen Wald“ – Carte Poștală necirculată

1

În jurul Stejarului…

În vara anului 1852, tânărul împărat Franz Joseph I a făcut o călătorie de 70 de zile în Ungaria, Banat şi Transilvania. La 25 iulie 1852 se afla la Sibiu / Hermannstadt, unde a pus piatra de temelie a Spitalului Orăşenesc, care avea să-i poarte numele. Împăratul a participat de asemenea la o petrecere populară organizată în onoarea sa în Dumbrava Sibiului, la umbra unui stejar marcat ulterior cu o placă şi inscripţie comemorativă. Petrecerea a început cu un alai sărbătoresc, pornit din centrul oraşului, trecând pe lângă Palatul Brukenthal – unde locuia Împăratul, găzduit de Baronul Josef Brukenthal – spre pădurea Dumbrava pînă la luminişul unde era pregătită întâmpinarea Împăratului lângă stejarul secular. Alaiul era format din 10 grupuri alegorice reprezentând Agricultura, Meștesugul, Negustoria, Industria şi Viticultura. După primirea alaiului festiv în faţa Palatului Brukenthal, Împăratul Franz Joseph a făcut o excursie de cîteva ore la Cisnădie şi Cisnădioara, apoi s-a îndreptat spre Dumbrava unde a fost întâmpinat la ora 6 după-amiază de mulţimea entuziastă şi gătită în straie de sărbătoare. În jurul stejarului, împodobit cu steaguri în negru/galben şi alb/roşu, se construise o estradă de lemn de pe care Împăratul a asistat la sărbătoarea populară. Sărbătoarea s-a deschis cu „dansul săbiilor“, vechi dans tradiţional şi ritual pe care breasla cojocarilor îl executa doar la festivitatea de investire a unui Comite.

Din stejar n-a rămas decât amintirea. Dar locul lui istoric a fost marcat pe o harta pe care, cu bucurie şi bătut din palme l-am găsit strigând la fel de istoricul „evrika“!
Este cunoscută şi povestea tragică a lui Ioan Comăneci, vătaful care a condus trupa de 12 căluşari din Slimnic ce-au dansat în Dumbravă în data de 25 iulie 1852 în faţă Împăratului Franz Joseph. Vătaful, încercând un număr de cascadorie autohtonă, sărind deci peste caleaşca Imperială, s-a accidentat grav pierzându-şi şi vederea. Aflând de soarta sărmanului vătaf orb şi, într-un gest de nobleţe sufletească, Împăratul ordonă să i se plătească, ca despăgubire, o pensie lunară pe viaţă de 3 galbeni!

După 1852, sărbătorile anuale Sibiene, care de obicei se organizau şi ţineau din primăvară pînă-n toamna în oraş, într-una din pieţe sau în Pădurea Dumbrava, au fost sărbătorite cu predilecţie în luminişul unde se înalţă demn Stejarul Împăratului. De exemplu, sărbătoarea de Rusalii – „Majalis“- a studenţilor Gimnaziului Evanghelic, se desfăşura în verdeaţa şi umbra pădurii. Perechi – perechi, tineri îndrăgostiţi ţinându-se de mână, ei ţanţoşi, ele sfioase, îşi plimbau amorul în văzul lumii, an de an, conform aceluiaşi scenariu, doar protagoniştii se schimbau, în timp!

Adriana Moscicki

Împăratul Franz Joseph I – în timpul festivităţii punerii pietrei de temelie a Spitalului Orăşenesc şi la sărbătoarea din Pădurea Dumbravă, pe estrada stejaului care îi va purta numele – sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“

1

din mâini vii

Nu cunoşteam această fotografie a lui Fischer! Şi totuşi ea a zăcut zeci de ani în pivniţa mea umedă şi întunecată!
Să fi fost vreo fotografie promoţională, reclamă? Sîntem obişnuiţi ca, analizând o opera de artă, să punem în capul autorului gânduri, idei, asociaţii pe care presupunem că le-a făcut / le-a avut!
Şi eu m-am gândit, văzând fotografia aceasta, la o natură moartă (din fr. nature morte). Limba română sună aici deprimant şi trist. Englezii îi spun „stil life“ şi cred că sînt mai aproape de adevăr! Astfel de tablouri alcătuiesc, de obicei un momento mori, reprezentând metaforic efemeritatea vieţii şi a omului…

O fotografie banală dar cu tâlc, zic eu. Fischer o numeşte „artă manuală în Transilvania“ pentru că reprezintă obiecte meşterite pe teritoriul acesta: oale de lut smălţuite, pânzeturi ţesute în casă, ştergare, feţe de masă, scaune înflorate. Mâinile ce-au ţesut, cusut – scărmănă norii în lumea cea fără de griji, ochii ce-au cules mătasa după chipul florilor şi râurilor – închişi peste lume, gura ce le-a cântat şi descântat – mută… Obiectele toate, însă, poartă în ele amintirea şi măiestria facerii, frumuseţea locului şi autenticitatea lui. Pânzeturi româneşti, săseşti, ungureşti stau împreună şi vorbesc despre loc şi oameni, conturând un teritoriu şi o spiritualitate!
O natură „moartă“ născută din mâini vii purtătoare de tradiţie!

Adriana Moscicki

Ilustrație din mapă de prezentare a oamenilor și mesteșugului din Transilvania a lui Emil Sigerus „Durch Siebenbürgen“, editată și tipărită la tipografia Sibiana J. Drotleff în 1910 (din colecția personală)

1

Jazz sub arcade

Nu am apucat să vedem vânzoleala târgului din Piaţa Mică, nici vitrinele băcăniilor, magazinelor mixte, nici aroma „colonialelor“ nu ne-a izbit în nară cu o chemare fermecată… Pe sub arcade şuieră vântul şi tânguirea unui saxofon de sub cortul improvizat al Festivalului de Jazz.

Muşteriii stau la mese cu bere şi cafea, turiştii se minunează şi râd tare, Sibiul îi prinde în vraja lui tăcută şi modestă dar îi leagă fedeleş în chingi nevăzute. Aroma micilor se împleteşte în langoarea unui blues, basistul ciupeşte strunele în ritmul răpăielii unei ploi ce muşcă din pânza cortului şi spală metalul rece al prea-multelor maşini parcate aici. Piaţa Mică e înţesată de maşini şi oameni. Fotografiile souvenir sînt sluţite de prezenţa lor, chiar dacă mărcile sînt nobile şi scumpe…
Da, mi-aş fi dorit ca Piaţa să rămână loc pietonal şi singura învălmăşeală să fie cea a paşilor în continuu du-te-vino prin gurile porţilor vechi, pe treptele dintre Oraşul de Sus şi cel de Jos…

Adriana Moscicki

Piața Mică nr 24 – acuarelă de J.Fabritius-Dancu din 1960 cu fațada parterului acoperită. În desenul din 1967 arcadele sunt iarașăi vizibile…

1

prin Burg ca printr-o metropolă…

poate doar eu am în mine nostalgia metropolei
lumina ei cernită în seri mohorâte şi artiştii beţi!
şi femeile erau mai frumoase dezvelite doar atât
cât să lase loc visării şi gândului,
sună oare desuet?
cuvintele se lăfăiau în cristale
de candelabre
sau vreun bec chior de mansardă pitică
scări răsucite în frică
poetul firav cu ochi mijiţi,
poate avea vreo pisică!
pe canale curgeau uneori trupuri umflate
sinucigaşi de noapte
şi şobolani se furişau
ici colo şoapte,
dar Cabaretul exploda în şampanie şi spumă,
vezi ce lume nebună!
picioare zvârlite în cancan
mustăţi lungi şi pipe de mareşal!
da,erau frumoase şi prostituatele pe trotuare
ciorapi de plasă şi ţigare,
tocurile lor ascuţite ticăiau pe asfalt
tic-tac, tic-tac!
era bolnav tot oraşul şi fără de somn
uneori doar ceaţa-i lega trupul tot
strâns în nod!

Adriana Moscicki

„Împăratul Romanilor“ // „Römischer Kaiser“, fost „Steaua Albastră“ sfârşitul sec. XVIII – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

1

2000!

Când am pornit în plimbarea prin timp, era frig şi amintirile în ceaţă. Pe drum, copacii au deschis frunze şi au înflorit, în Cetate s-a făcut primăvară veselă. Oamenii au ieşit pe la porţi, întâi nedumeriţi, apoi un pic curioşi. Unora le-a plăcut şi au rămas şi, iată cum mergem împreună prin vara caldă, dar stăm la umbră zidurilor şi spunem poveşti căci ne-am întâlnit în amintire… Acasă!

Vă mulţumim că ne sînteţi alături! Azi am împlinit 2000 de like şi să ne fie „la mai mare“! La numărul 2000 ni s-a alăturat Lia Chişu. Va mulţumim tuturor! La mulţi ani Sibiului şi tuturor celor ce ne citesc!

Adriana Moscicki

1

dincolo de trotuar

Şi dacă terasa aceea ar fi dat spre mare, desigur s-ar fi zărit în depărtare întinderea albastră cu arături mici de valuri.
„Uite mama, se rotesc pescăruşi deasupra oraşului!“ – ar fi spus copilul în braţele mamei.
Desigur, pentru anii aceia ar fi fost o fantezie, fructul imaginaţiei… dar azi, tăind dogoarea oraşului, pescăruşii se roteau deasupra pieţelor şi străzilor în ţipete stridente. Nu, marea nu e dincolo de trotuar!
Doar o mare de oameni şi de pietre cubice, doar valuri de bere şi îngheţată. Şi de-ar fi fost dialogul real, azi, copilul acela, bărbat în toată firea, poate îmbrăţişând la rândul lui un prunc, i-ar fi spus: „uite, au venit pescăruşii! Îi aşteptam odată pe terasă, în braţele mamei“!
Aşa am mers azi pe strada Avram Iancu ocolind bolizi şi maşini de lux, ca într-un port la Mediterana, cu pescăruşi aprigi deasupra capului…

Adriana Moscicki

Strada Avran Iancu și Turnul Sfatulu – Carte poștală cca.1982

1

Mazanek

Sibian adoptat, asemeni lui Hans Hermann, Ferdinand Mazanek (1901 Braşov – 1980 Sibiu) şi-a găsit inspiraţia pe străzile burgului, în singurătatea cetăţilor fortificate a căror imagine a săpat-o în lemn şi învelit-o în cerneală neagră cu o mâna puternică şi linii viguroase.

Peisajul urban devine copleşitor, lipsit de prezenţa umană căci piatra construită e veşnică şi ea poartă, în esenţă, amintirea celor ce au trecut!

Adriana Moscicki

Biserica Evanghelică și Scările Turnului spre Piața Huet – xilogravură de F. Mazanek (1969)

1

„Bretterpromenade“

Cafeneaua Habermann era, pe vremuri, destinaţia predilectă în Cetate, fiind situată pe „Bretter“, loc de promenadă şi de visare la umbra teilor. Un colţ verde, romantic unde scriitorii îşi întâlneau adesea muza urbană şi frumoasele burgului îşi plimbau umbreluţele dantelate fără să-şi înmoaie încălţările prin apa canalului Seviş ce clipocea pe sub scânduri.
Promenada Bretter era un drum puţin înălţat, un trotoar mai lat format prin acoperirea canalului Seviş cu scânduri şi fostane de stejar, fir de apă ce curgea prin faţa Palatului Habermann înainte de a se ramifica filigran prin străzile Cetăţii…
Situat lîngă parcul oraşului, Parcul Astra (Stadtpark), locul era înconjurat de pomi şi oferea, nu numai o plimbare de minune, dar şi plăcerea de a pălăvrăgi la o cafea în umbra verde, ori de a admira spectacolul străzii de pe băncile aliniate pe sub copaci. Apariţia tramvaiului creşte afluenţa de oameni în zonă şi plimbarea pe Bretter devine un „must“ pentru snobi dar şi o evadare în pântecul verde al Oraşului spre Parcul Sub Arini şi Valea Aurie…

Se spune că Slavici şi Coşbuc ar fi găsit inspiraţia în zonă, iar Caragiale ar fi poposit aici de multe ori. „Bretterpromenade“, era capătul renumitului „Corso“ situat între Piaţa Mare şi Piaţa Unirii (N.Bălcescu). Prin atmosfera şi eleganţa ei îmi aminteşte, cel puţin mie, de faimoasa alee Berlineză „Unter den Linden“, una din renumitele „Flaniermeilen“ din Europa, desigur la o scară mult mai mică, dar nu mai puţin fermecătoare.
Şi de-a lungul ei trecea un tramvai verde, ca o dorinţă…

Adriana Moscicki

Piaţa Unirii „Hermannsplatz“ şi Promenada „Bretter“. – Piaţa din faţa Porţii Cisnădiei a fost regularizată şi amenajată la mijlocul sec. XIX. În 1873 a primit numele de „Hermannsplatz“, din 1934 se numeşte Piaţa Unirii – Carte Poştală circulată 1914, fotografie înainte de 1912. Cuvântul „Brett“ înseamnă în limba germană „scândură“.

1

„că a venit Întâi de Mai!
la la la la la…“

„Râde iarăşi primăvara!“ – Cu un singur click putem afla azi întreaga istorie a zilei de 1 Mai. Şi vă asigur, veţi fi dezamăgiţi! În mintea noastră, ziua aceasta era încă o născocire a fanteziei comuniste! Doar parţial adevărat, căci ziua muncitorului vine tocmai de peste ocean, din marea democraţie Americană! Muncitorii s-au luptat pentru drepturi şi pentru o zi de muncă de 8 ore (1872 New York, 1886 Chicago). Din America, ideea unei zile a muncii şi solidarităţii trece oceanul şi se împrăştie în întreaga Europă. Americanii sînt, însă, cei care se dezic de ea (pentru spălarea păcatelor înăbuşirii revoltelor cu gloanţe şi morţi). Aşa se face că în America va apare Labor Day – sărbătorită cu picnicuri şi bere, vara, dar fără marşuri şi manifestaţii.

În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890, fiind numită „Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii“. După instaurarea regimului bolşevic, însă, evenimentul a căpătat proporţii şi a devenit o sărbătoare care cuprindea manifestaţii de mare amploare, organizate pe bulevardele şi chiar pe stadioanele din marile oraşe. Noi am cunoscut defilările, panourile, steagurile, ovaţiile, tribuna, fluturatul de garoafe şi de steguleţe de hîrtie prinse pe un beţigaş. Ce forfotă! Muncitorii treceau rînduri rînduri prin faţa tribunei aranjată în faţa hotelului Bulevard. Toată lumea rîdea şi glumea codificat. O ţineam pe mama de mînă, aveam balon şi steguleţ de hîrtie. Femeile purtau pardesie. Erau şi muncitori în salopete. Nu-mi amintesc cine scanda, dar ştiu cu siguranţă că adunarea trecea veselă din alte motive. La Colţul străzii toate pancardele la care asudaseră pictorii oraşului erau adunate şi urcate în camion. Pe jos zăceau steguleţele de hîrtie rupte, cozi de garoafe şi baloane dezumflate. Autobuzele se umpleau de oameni şi duduiau în sus pe Calea Dumbrăvii. Defilarea era mai de soi şi mai veselă spre pădurea Dumbrava. Acolo se înroşeau grătarele de două ori pe an de 1 Mai şi de 23 August. După ceva vreme însă, o idee genială de a sărbători „prin muncă“, ne va lipsi de reuniunea tradiţională la mititei. Dar zilele acelea erau într-adevăr de solidariate: solidaritatea în ură şi înjurătură. Pe vremea aceea români, saşi, unguri, evrei şi ţigani aveau în comun ura împotriva comunismului şi a servililor ei reprezentanţi. Uite aşa eram o naţiune unită: defilam şi înjuram împreună! Mîncam aceeaşi mici şi beam aceeaşi bere, împreună!

Mă uit acum de jur împrejur, aici, în ziare, la televiziuni, după 25 de ani de Democraţie, toţi cei care defilau împreună şi urau împreună, acum se urăsc şi se înjură reciproc. Se nasc teorii aberante despre istoria poporului român, istoria şterge amintirea celor ce s-au împrăştiat în lume ca şi cum n-ar fi construit cetăţi şi drumuri şi săpat pămîntul. Ţiganii sînt rromi, evreii sînt responsabilii universali pentru nenorocirile lumii, saşii nu mai există, ungurii sînt doar niste venetici care trebuie să dispară , poporul român defilează prin lume plîngînd toate relele pămîntului şi plîngîndu-şi de milă. Şi aşa, în timp, mă cuprinde nostalgia pentru defilarea aceea în care toţi erau români, mîncau aceeaşi pită semi şi beau nechezol.

Şi, Un, doi, trei… cîntînd „Rîde iarăşi primăvară“… treceam rînduri, rînduri visînd!
Ştiaţi că acest imn vesel şi revoluţionar a fost compus de Ciprian Porumbescu? Era un cîntec voios, scris în 1880 şi dedicat primăverii, renaşterii naturii. Dar după 70 de ani de la creare, versurile originale (scrise de Porumbescu însuşi!) au fost schimbate şi întregul cîntec a căpătat altă conotaţie. Şi iată cum Sărbătoarea muncii şi muncitorilor şi cîntecul de primăvară au fost furate şi s-au deghizat în mascaradă comunistă!
Ce-a mai rămas din vise, idealuri, unitate??? Amintiri… şi acelea doar disparate, înfrumuseţate de trecerea vremii sau urîţite tot de ea…

Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.

Peste mari şi peste ţări
Se adună pe cărări
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.

Adriana Moscicki

vesuri Maria Rantes (fotografie personala)

1

la cafenea Birjar!

Nu ştiu dacă doar mie mi se întâmplă sau au păţit-o şi alţi, dar vederea acestor imagini din trecut stârneşte în mine o nesfârşită nostalgie!

Nu vreau să cad în păcatul unei idealizări a trecutului! Desigur maşinile noastre sînt azi mai comode decât hurducăitul trăsurilor, dar sînt mult prea multe… Cafenelele de azi, mai multe la număr, dar mai „de prost gust“… Veşmintele noastre mai diversificate dar de multe ori combinate fără simt estetic… Manierele de altă dată uitate şi îngropate în vreun manual de bună purtare prăfuit!
Un singur lucru neschimbat, şi atunci şi acum: parcarea a rămas în acelaşi loc!

Adriana Moscicki

„Palais Habermann“ – Fotografie făcută între 1885 si 1905
(Clădirea „Palatul Habermann“ a fost ridicată în 1876 de fabricantul de bere Johann Habermann. La parter se afla renumita Cafenea Habermann. În 1884 se deschide, colţ cu parcul Astra, Marea Hala de bere. În 1910 Palatul Habermann și tenenul între parc și str. Șaguna este cumpărat de Consistorul Greco-Ortodox Român. Între 1912 – 1914 se construieşte pe latura clădirii spre str. Şaguna hotelul „Europa“. După 1923 hotelul se numeşte „Hotel Bulevard“. Din 2007 poartă numele „Continental Forum” și aparține de lanțul hotelier Continental.)

1

amintiri dintr-o dimineaţă liniştită

Înălţată pe locul unde se afla odată Bastionul de lângă Poarta Cisnadiei, Cazarma 90 a fost vreme îndelungată loc de referinţă în Cetate! Era impunătoare, puternică şi făcea mândria urbei. Pe vremea aceea, Cortul cinematograf stătea deja în picioare, trăsurile aduceau curioşii şi stationau în faţa cazărmii în aşteptare de muşterii.

Imaginea locului, tipărită pe cărţi poştale, făcea înconjurul Imperiului şi, desigur, stârnea uimirea şi aprecierea privitorului! Una din aceste vechi comori ne-a parvenit şi nouă şi ne-a prilejuit întâlnirea cu personaje ce călătoresc în timpul Cetăţii.

O corespondenţă de câteva rânduri surprinde natural şi simplu o clipă din rutina oamenilor de altă dată…
„Acum, după mâncarea de prânz, noi,Gretchen şi eu, sîntem în camera mea. În timp ce ea studiază, va scriu aceste rânduri. Tuturor celor ce-au semnat cartea poştală primită ieri, mulţumiri din inima. Reverenţe şi sărutări de mâini, salutări din inima vouă, tuturor… Heinz
1 octombrie 1906. Mai nou, aici se fumează doar o singură ţigară înainte de masă… şi după-masă foarte puţin“

Adriana Moscicki

Piața Unirii și fosta Cazarmă Cezaro-Crăiască de Infanterie / Hermannsplatz und K.u.K. Infanterie-Kaserne (dupa 1918 Cazarma 90, cazarma Regimentului de Infanterie 90) – Carte Poștală circulată 1906

1

Loz în plic – dai trei lei şi iei nimic!

Înaintea caselor de pariuri şi a „păcănelelor“ (ce au înţesat oraşul!), pătimaşii jocurilor de noroc şi visătorii şi cei ce aşteptau o minune cumpărau şi rupeau de zor pacheţelele acelea lungi şi dreptunghiulare, capsate şi înşirate pe o roată de sârmă, ori aşezate frumos ca nişte soldăţei, rânduri, rânduri pe vreo masă pliantă. Pe terasa restaurantelor, apăreau şi vânzătorii ambulanţi ce îmbiau muşterii să-şi încerce norocul, „să aleagă domnişoara“, ori copilaşul, lozul cu noroc… Cine n-a câştigat câţiva lei, acolo??? Cel mai ades însă apărea înscrisul „Necâştigător“…
Umblau poveşti cu sume fabuloase, se spunea că trebuie să cumperi întreg pachetul, ori roata toată şi, sigur, unul poartă ascuns norocul unui mare câştig! Ba mai erau şi gherete fetişe, vânzători cu mână bună, purtători de noroc. Unul din faimoasele chioşcuri de Loz în plic se găsea în colţul Cazarmei 90, vizavi de Teatru… Oare cine- şi mai aminteşte vânzatorul de Loz in Plic din fotografie?

Adriana Moscicki

Vânzător de Loz în Plic din Sibiu anii 1970-1980 – sursa foto: W.Knape

1

Vă dorim Sărbători luminate! Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket – 2017

Adriana Moscicki

1

Mănunchi din câmpul Transilvaniei, oală din pământul ei, strai din măiestria mâinilor, culoare din sufletul artistului care a trăit şi simţit aici…

Adriana Moscicki

Juliana Fabritius-Dancu – Flori de câmp (foto: wikimedia commons)

1

Pesah – Passover

Ieşirea evreilor din Egipt, transformarea lor din sclavi în oameni liberi, se sărbătoreşte în fiecare an în ziua 15 a lunii Nisan (după calendarul evreiesc).
Sărbătoarea este precedată de îndelungi pregătiri, curăţenie, gătitul bucatelor şi vinderea simbolică a „hameţului“ (a cerealelor), căci în toată săptămâna de Sărbătoare, evreii nu vor mânca şi bea nimic produs din cereale (pâine, făină, orez -la ashkenazi- bere, votcă etc). Se spune că, la plecarea în grabă din Egipt, oamenii au luat aluatul de pâine necopt, l-au pus în bocceluţe şi pe drum, acesta s-a turtit şi uscat şi asta a fost pâinea lor de fugari.
Întreaga „poveste“ (istorie) a ieşirii din Egipt este relatată de Cartea ce se citeşte în noaptea de sărbătoare (Hagadah LePesah-Povestea Exodiului) şi care este, de fapt, esenţialul ceremoniei. Cartea este presărată cu povestiri şi cântece care însoţesc mâncarea tradiţională, pentru că, în noaptea acesta se mănâncă ierburi amare, picior de miel fript (sau pui), ou fiert, carpas (rădăcina de păstârnac-pătrunjel), haroset (o pastă dulce din mere, smochine, curmale şi vin), hrean cu sfeclă şi pască (matza). Toate sînt aranjate pe o farfurie specială folosită doar cu acest prilej. Bineînţeles, fiecare din ele este un simbol şi se mănâncă într-un anumit moment al povestirii.

„Cu ce se deosebeşte noaptea aceasta de alte nopţi“? – (Ma nishtana) – este întrebarea pusă în cântec, pe care îl interpretează, de obicei, cel mai mic participant la masă. Răspunsul este: pentru că în toate nopţile mâncăm pâine, doar în noaptea această matza (pască), pentru că mâncăm doar ierburi amare, pentru că le înmuiem nu o dată, ci de două ori în apă cu sare, pentru că în noaptea asta, mâncăm aşezaţi cu toţii în jurul mesei.

Povestea Exodului este lungă şi complexă… citirea ei durează toată noaptea şi se îndeplineşte conform tradiţiei în casele religioase. Ateii, deşi au transformat Layla Seder (noaptea de Passover) într-un prilej de a se întâlni cu familia, păstrează totuşi simbolurile sărbătorii: farfuria specială, mâncărurile şi cântecele.

Cu urarea de Hag Pesah Sameah… ne îndreptăm spre sărbătorile Pascale!

Adriana Moscicki

foto: ilustrații din Hagadah lePesah

1