2015-01-26
„Și anotimpurile se petreceau printre ramurile arinilor“
Tablouri dintr-o expoziţie, atîrnate frumos, sub lumină, sunt poveşti, clipe… cineva le-a trăit şi le spune într-un fel mai departe. Ochiul cuprinde povestea îngrădită de ramă, imaginaţia trece toate hotarele, mai departe, pînă cînd povestea devine a ta, personală!
Mă gîndesc, aşa sînt amintirile în noi, precum tablouri dintr-o expoziţie!… doar vizitîndu-le renasc şi prind viaţă! Doar rostogolindu-le mai departe devin şi ale tale, ale lui,ale ei… ale noastre.
Priveşti o gravură veche a Burgului cu grădini, un vrej de trandafir se caţără spre lumină… desigur, mii şi mii de flori ai văzut în viaţă, dar într-o clipă îţi aminteşti un colţ pierdut în lume, un chioşc de vară.
E cald dar răcoare în Parcul nostru, fanfara cîntă veselă şi săltat, copila roteşte rochiţă albastră cu buline şi ţopăie un fel de dans. Femei oftează, bărbaţi stau ţanţoşi cu pieptul scos, bunici lăcrimează, doar noi copii neştiutori dănţuim şi tropotim pe loc şi rîdem! Doar pentru noi timpul stă în loc!
În Sub Arini cînta Fanfara şi eram atît de mică încît uneori mă întreb dacă e propria mea amintire sau o trăiesc pe a altora!
Sub Arini era „la leagăne „, deşi mă cuprindea răul şi ameţeala uneori. Erau acolo balansoar de lemn şi leagăne atîrnate în lanţuri şi altele construite ca o barcă pătrăţoasă şi un carusel roşu care se învîrtea chiar în mijloc. Mai erau nişte bîrne pe care te urcai încercînd să-ţi ţii echilibrul şi poate alte aparate pe care mintea mea nu le-a mai păstrat în amintire. Dar ştiu pietrişul pe care am căzut de atîtea ori julindu-mi picioarele.
Mult mai tîrziu s-a construit un elefant de ciment şi pe trompa lui lunecai întrerupt… sau poate eram deja prea mari pentru asta? Apoi au apărut şi piticii cu Albă ca Zăpada, hidoşi dar coloraţi ! Ce conta!… copiii erau atraşi de ei ca de un magnet încercînd să le recunoască numele… I-am văzut acum cîţiva ani cu nasuri sparte şi cîrpiţi, cu straturi peste straturi de vopsea împovăraţi şi urîţenia lor m-a înduioşat.
Pe aleile acelea umbrite am cules castane şi am făcut grămezi de frunze, sub stejari am alergat mic copil în recreaţie cu grădiniţa. Coboram frumos de mînă, doi cîte doi, toată strada Mihail Sebastian şi acolo pe iarbă ne aveam cartierul general: între aleea de sus şi potecă ne rostogoleam, adunam Bănuţi abia înfloriţi sau studiam mersul furnicilor spre muşuroi.
Îmi amintesc pîrî́ul ce şerpuia prin parc şi podeţele de lemn. Iarna cercetam cu piciorul pojghiţa de gheaţă de la mal. Erau ierni cînd pîrîul îngheţa bocnă şi puteam sări chiar pe mijlocul lui şi tot parcul era un mare derdeluş!
De cîte ori nu l-am traversat apoi spre şcoală, spre liceu şi anotimpurile se petreceau printre ramurile arinilor, printre ciucurii galbeni şi miţişori pudraţi în primvăra, printre cireşe sălbatice şi merii pădureţi, prin socul explodînd de floare şi povara mirositoare a teilor înfloriţi… Eminescu ne privea „nemuritor şi rece“ din înălţimea soclului personal şi gura lui era pecetluită.
Parcul copilăriei mele e neschimbat, îl port în mine mereu. Doar fetiţa cu rochie albastră ce se învîrtea lîngă chioşc s-a transformat într-un punct îndepărtat…şi Fanfara cîntă acum doar în amintire.
Adriana Moscicki
Fotografie din arhiva personală
