„Genialer Städteplaner und Architekt / Leben und Wirken von Josef Baron Bedeus von Scharberg” // „Urbanist și arhitect genial / Viața și opera lui Josef Baron Bedeus von Scharberg”

Articolul „Genialer Städteplaner und Architekt / Leben und Wirken von Josef Baron Bedeus von Scharberg”, scris de cunoscutul filolog, fotograf și specialist în istoria fotografiei din Transilvania dl Konrad Klein, este dedicat vieții și activității genialului urbanist și arhitect sibian Josef Baron Bedeus von Scharberg. Vă oferim aici traducerea liberă în limba română și articolul original în limba germană. Textul în limba română a fost completate cu informații și detalii suplimentare adăugate în parantezele drepte […].

~~~o~~~

Urbanist și arhitect genial / Viața și opera lui Josef Baron Bedeus von Scharberg

Josef Baron Bedeus von Scharberg: născut la 21 noiembrie 1889 în Asnières, lângă Paris – decedat: 1960

El rămâne în memoria compatrioților săi ca arhitect al Bisericii Sf. Johannis [ Johanniskirche ] și a clădirii Arhivei Națiunii Săsești [ Sächsisches Nationalarchiv ]. Însă, Josef Baron Bedeus von Scharberg, a fost cu adevărat genial în domeniul arhitecturii și planificării urbane, devenind unul dintre cei mai importanți specialist în domeniul urbanisticii al României. După aceea, desigur, și el a ajuns în închisorile justiției arbitrare staliniste, după cum arată noile documente descoperite. Când jurnalistul cultural, de altfel bine informat, Manfred Wittstock, a scris un omagiu dedicat lui Josef Baron Bedeus von Scharberg cu ocazia aniversarii a 100 de ani de la nașterea arhitectului (Neuer Weg din 2 decembrie 1989), a făcut o greșeală jenantă. El a confundat, amestecat biografia arhitectului cu cea a unchiului acestuia, Gustav Baron Bedeus von Scharberg (1868-1939), o persoană foarte educată, dar notoriu de capricioasă. De altfel, enciclopedia artiștilor ardeleni oferă foarte puține informații despre acest arhitect. Cu toate acestea, activitatea sa ca arhitect și urbanist nu poate fi supraestimată.

Constructorul bisericii Sf. Johannis s-a născut ca fiul lui Josef [ Anton Hugo ] Baron Bedeus von Scharberg (1854-1906), care a emigrat la Berlin și a fost fiul fondatorului Băncii de Credit Funciar „Bodenkreditanstalt” din Sibiu, Dr. Josef [ Karl Ludwig ] Bedeus von Scharberg (1826-1901). Faptul că [ viitorul arhitect Josef ] s-a născut la 21 noiembrie 1889 la Asnières, lângă Paris, are de-a face cu profesia tatălui său, care a lucrat ca contabil financiar pentru o firmă specializată în expoziții și care este chiar considerat unul dintre părinții intelectuali ai Expoziției Mondiale de la Paris din 1889. Acesta a fost, de asemenea, activ și ca scriitor și era foarte talentat la desen.
După absolvirea școlii primare la Berlin-Friedenau (1896-1903), tânărul Bedeus a făcut o ucenicie ca zidar, pe care a încheiat-o cu un certificat de calfă de la „Asociația Zidarilor și Maeștrilor Tâmplari” din Berlin (1908). Pentru că tatăl murise între timp, a trebuit să-și plătească singur educația și să întrețină familia de cinci persoane. Din moment ce și-a finanțat viața ca zidar și pictând tablouri, nu a rămas timp pentru un studiu adecvat al arhitecturii, dar a studiat doi ani formativi, între 1910 și 1912, la Școala de Arte Aplicate cu prof. Bruno Paul, co-fondatorul Asociației „Deutscher Werkbund” [ Uniunea arhitecților, artiștilor, meseriașilor și antreprenorilor germani ] și cu Prof. Hermann Jansen (arhitectură), un pionier al arhitecturii urbane moderne. Nu se poate exclude faptul că Bedeus i-a cunoscut pe Mies van der Rohe și Walter Gropius, care la acea vreme aparțineau aceluiași cerc. Între timp și-a făcut și serviciul militar la trupa de pionieri (1911).

Este cu atât mai uimitor că tocmai tânărul de 21 de ani a mai găsit timp să participe la concursul de arhitectură anunțat de prezbiteriul din Sibiu [ Hermannstadt ] la 12 noiembrie 1910 pentru noua construcție a bisericii Johanniskirche și a orfelinatului (cf. eseul lui Timo Hagen). „Trei clădiri sacrale din Sibiu din jurul anului 1900” în Revista de Studii Regionale Transilvane 2007). Designul său – un amestec armonios de neogotic și stil local – a fost imediat convingător lăsându-i pe mai puțin ingenioși maiștri constructori Gustav Maetz și Fritz Buertmes într-o lumină proastă (unele dintre planurile lui Heinrich C. Eder din 1910 fuseseră deja respinse). 1911 s-a luat și decizia de a merge pe proiectul lui Bedeus pentru realizarea clădirii care va găzdui Căminul de copii școlari [ Schulkinderhort | astăzi str. Bastionului nr. 1 ] cu turnul fortificat pe fațada spre strada Bastionului, altfel contemporană – probabil în omagiu adus turnului de pe Soldisch [ Turnul Aurarilor ], demolat 1881.

În 1912, Bedeus s-a stabilit în orașul părinților săi. Inițial a fost preocupat cu lucrările de restaurare la biserica fortificată din Șura Mică [ Kleinscheuern ], dar a participat și la concursuri de arhitectură pentru clădiri de liceu: în 1912 pentru o școală în grădinile Harteneck (premiul II) și în 1914 pentru una la patinoar (neevaluat din cauza izbucnirii războiului). În 1913, Bedeus a fost însărcinat de către Universitatea Națională [ Nationsuniversität ] să proiecteze o nouă clădire de arhivă – arhiva din vechea primărie era plină ochi. Arhiva Națiunii Săsești a fost construită în anii 1914-15 – sub conducerea lui Bedeus – dupa cele mai moderne criterii arhivistice si a fost cea mai veche cladire functională de acest gen din țară (din cauza razboiului nu a fost finalizata decat 1923). Din păcate, culorile frumoasei frize cu steme de pe fațadă – arată stemele provinciei Sibiu (cu coroana înlăturată deasupra triunghiul de frunze!), a comitatului (înlocuit cu o stemă comunistă a județului Sibiu) și a Națiunii Săsești (7 castele in cerc) – s-au vestejit. În 1914, Bedeus a ridicat și clădirea administrației financiare și forestiere a Universității Naționale în str. Arhivelor [ Armbrustergasse ] nr. 1, prevăzută cu coloane și pilaștri. Aceasta este legată de clădirea arhivei printr-o aripă intermediară, care înainte de a fi împărțită în apartamente închiriate conținea o sală de lectură unde se putea studia presa zilnică. În același timp, Bedeus a creat și o legătură între clădirea administrației și casa Comitelui [ Comeshaus ] numită (Hecht-Haus) din Piața Mare [ Großer Ring ] 8. Nu întâmplător cele două clădiri au fost ocupate împreună cu Arhivele Naționale la 30 decembrie 1944 – au servit drept sediu oficial al conducerii raionale a Etniei Germane.

În aprilie 1915, Bedeus a proiectat „Străjerul de Fier” din Sibiu [ Hermannstädter „Wehrmann in Eisen” ], o figură din lemn de forma unei statui Roland, în care putea fi bătut un cui atunci când se făcea o donație pentru sprijinirea victimelor războiului (azi la Muzeul de Istorie). Era planificată poziționarea statuii Wehrmann-ului în fața Arhivei Națiunii Săsești după încheierea războiului „ca un memorial permanent al războiului dur și al dorinței oamenilor de a face sacrificii” (Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt din 30 martie 1915). Un design de fațadă din 1916 arată clădirea arhivei cu Străjerul de Fier pe un soclu în fața ei – sumbru și marțial și încă în totalitate în concordanță cu gustul epocii Bismarck. Pe 7 decembrie 1915, Bedeus a trebuit să se înroleze. În vara anului 1916, comandamentul militar din Sibiu l-a însărcinat, împreună cu locotenentul Julius(?) Gutt, să rechizitioneze clopotele bisericilor – în întreaga monarhie cezaro-crăiască se începuse cu demontarea clopotelor pentru a le topi și turna țevi de tun.

La 26 mai 1920, Bedeus s-a căsătorit cu Erna Bielz (1894-1968), sora istoricului de artă Dr. Julius Bielz. Din căsătorie a rezultat Ingrid, căsătorită mai târziu von Friedeburg-Bedeus (1923-2006). După cum, mai târziu, Ingrid i-a plăcut să povestească, venea adesea să-l vadă pe Emil Sigerus în Casa Albastră [ Blaues Stadthaus ] aflată vizavi de apartamentul părinților ei din clădirea Băncii de Credit Funciar [ Bodenkreditanstalt ], unde se afla și biroul tatălui ei. Aici și-a permis să stea pe genunchi lui Sigerus și să ciugulească dulciuri. În 1930, bineînțeles, divorțul părinților a pus capăt brusc idilei copilăriei. Contemporanii ei și-au amintit de „Bedea” cu casa ospitalieră Bielz din str. Cisnădiei / N. Bălcescu [ Heltauergasse ] nr. 19 și iubita mică carte despre E. Sigerus (după cum l-a informat Alfred Hann von Hannenheim pe germanistul Udo Peter Wagner, textul constă în mare parte din ceea ce însuși Sigerus a scris sau dictat). Memoriile Ernei Bielz-Bedeus despre bunicul ei, merituosul politician Jakob Rannicher, sunt încă nepublicate (dactilocris în IKGS München).

La începutul anilor 1920, Bedeus a început să lucreze intens la noi metode de construcție și concepte de localități. Acestea au variat de la o casă standard, simplă (cuvânt cheie „clădire ieftină”) și locuințe sociale până la cartiere orașe-grădini orientate pentru cerințe mai mari. În 1921 și-a prezentat în grădina mitropolitului casa unifamilială patentată System Bedeus („Ibs”), care se baza pe o construcție din lemn armat cu zăbrele, de construcție ușoară (cf. SDT din 28 mai și 1 iunie 1921, dosar în Arhivele Naţionale; un certificat de brevet din 1923 la Institutul Transilvania). În 1922 Bedeus a construit complexul de locuințe a muncitorilor din Petroșani – Petrila, iar în 1923-24 clădirea fabricii de sticlă „Vitrometan” din Mediaș cu complexul de locuințe asociate fabricii. Clădirea Fabricii de Salam Josef Theil din str. Morilor [ Heidengasse ], cunoscută mai târziu sub numele de „Scandia”, este, și ea, proiectată de Bedeus (1926).

În 1924, tânărul arhitect Robert Kisch (1897-1977) s-a alăturat ca colaborator. Kisch, de asemenea student al lui Jansen și absolvent al universității tehnice TH Charlottenburg, era interesat în primul rând de concepte urbanistice, un domeniu la care Bedeus lucra din 1923. Considerațiile lui Kisch despre reproiectarea Pieței Mari, pe care l-a prezentat în SDT [ Siebenbürgisch–Deutsches Tageblatt ] v. publicate la 20 aprilie 1924, au sugererat că ar fi avut calificarea necesar pentru deveni următorul arhitect al orașului. Dar nu a putut să se împrietenească cu condițiile înghesuite din orașul natal. În mai 1925, s-a căsătorit cu nepoata arhitectului Hermann Phleps și s-a întors la Berlin, unde a avut curând succes cu extinderea Cancelariei Reich-ului.

1925 a fost și anul în care noua lege administrativă a impus elaborarea planurilor de urbanism. Consilierul local Dr. Richard Zintz (1891-1964), însărcinat cu elaborarea acestora, a fost mulțumit când Bedeus și-a exprimat interesul – ceilalți arhitecți (11!) au refuzat cu mulțumiri. „Prin el se va naște orașului un urbanist genial”, scrie Zintz retrospectiv în memoriile sale „Im Wandel” (p. 106 și urm.). Planul de sistematizare prezentat de Bedeus în 1927 a fost „plin de idei îndrăznețe și soluții uimitoare”, dar a fost criticat în mod meschin de colegii profesioniști – în special de inginerul principal [ Oberingenieur ] al orașului Ernst Kirscher – inclusiv faptul că autorul planului, Bedeus, nu era un inginer licențiat (deși fără diplomă de arhitect, Bedeus a stăpânit cu încredere subiectul, ceea ce a determinat Camera Arhitecților din România să-l recunoască arhitect fără diplomă la 5 noiembrie 1933). În această situație nu a ajutat prea mult nici sprijinul jurnalistic oferit de consilierul orășenesc, care era prieten cu Zintz și Bedeus, dr. Albert Arz von Straussenburg – mai bine cunoscut de mulți ca cercetător iubitor de heraldică – în ziarul Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt și cu broșura „Planul de dezvoltare a Hermannstadt” (1928).

Consiliul local a găsit soluția optimă pentru rezolvarea acestui impas atunci când l-a invitat pe profesorul principal de urbanism Hermann Jansen de la TH Charlottenburg în calitate de expert la Sibiu. Remarcile sale au redus imediat la tăcere orice critică la adresa planului de extindere și reglementare a orașului propus de Bedeus, astfel încât să înceapă în sfârșit lucrările la detalii (planuri de subdiviziune pentru zonele Rosenfeldgrund, Erlenpark etc.) – o sarcină mamut, deoarece reforma agrară din 1921-1923 a stabilit urbaniştilor parcelări complet nerezonabile pentru şantierele de construcţii şi zonele rezidenţiale definite la întâmplare. Când planul terminat a fost lăudat de regele Carol al II-lea într-o excelentă germană la o expoziție a planurilor de dezvoltare urbană a României la București în 1931, pacea a fost restabilită. La urma urmei, regele discutase aproape o oră cu delegația sibiană – Zintz, Bedeus, Arz și Kirscher – și chiar arăta o apreciere față de vechile fortificații, pe care i-a recomandat lui Bedeus să le păstreze. Nu este de mirare că i s-a încredințat curând întocmirea planurilor de dezvoltare pentru Câmpina (1931), Balcic (1935), Constanța (1939-42), Focșani (1940/41) și Jassy (1942-44). Planurile de dezvoltare create la acea vreme fac ca judecata lui Zintz despre Bedeus ca urbanist („cel mai cunoscut expert din țară în domeniul urbanismului”) să pară pe deplin justificată.

Din jurul anilor 1928-32 datează mai multe rânduri de casa unifamiliale [ Einfamilienhaus ] cu două etaje, din str. N. D. Cocea (Meltzlstraße). Au făcut parte din zona rezidențială nobilă, din Parcul Sub Arini [ Erlenpark ], proiectată de Bedeus și impresionează prin modernitatea lor moderată. Bedeus s-a mutat el însuși într-una dintre case (nr. 4), alte două au fost cumpărate de căpitanul de fregata Arnold Freiherr v. Aichelburg (nr. 10 și 11). În jurul anului 1930, Bedeus a făcut reclamă cu ajutorul unui pliant de calitate pentru noul său proiect numit „Gartenstadt-Konzept” [ Concept Oraș-Grădină ] cu rânduri de case planificate pentru acesta, dar criza economică și excentricitățile proprietarilor i-au spulberat visul cartierului rezidențial verde.

Înainte de a pleca la București, Bedeus a reușit să evite exproprierea (totală) a sanatoriului Brukenthal din Avrig [ Freck ] de către ministrul Educației Angelescu (1934/35). Lupta dramatică din acele luni, în care viitorul director al Școlii Brukenthal, Michael Hannerth, a jucat și el un rol, este descrisă de fiica sa Marianne Kühn în memoriile sale, care merită citite, „Was mich prägte“ (Ce m-a format), p. 316 și urm.

În anii petrecuți la București (1935-1945) Bedeus a lucrat în principal ca urbanist (arhitect urbanist) – mai ales în colaborare cu Ing. Arh. T. Radulescu. 1938-41 a urmat a doua clădire bisericească proiectată de Bedeus: monumentala biserică evanghelică din Ploiești, ale cărei forme gotice sunt modelate după bisericile fortificate săsești. Povestea ilustrată a ridicării bisericii sub conducerea maestrului constructor Rudolf Nunweiler poate fi citită în cartea lui Hans Durlesser „Istoria comunității bisericești evanghelico-germane C.A. din Ploieşti (…) 1843-1942”.
În anul 1940 „Joe” Bedeus, cum îl numeau prietenii, s-a căsătorit cu Emilia (Lili) Perussich (1909-2006), o frumusețe exotică din Brăila, româncă de origine armeană. Poate că o cunoscuse la Constanța, unde ridicase școala evanghelică în 1936-37, sau poate în timpul unui exercițiu de rezervist ca constructor de pontoane la Brăila (1939). Ea a supraviețuit soțului ei cu 46 de ani și a murit în Căminul pentru persoane vârstnice „Carl Wolff” [ din Sibiu ], unde a fost adusă de fiica vitregă Ingrid von Friedeburg-Bedeus. În jurul anului 1940, Bedeus era vicepreședintele societății Ceremag, o societate comercială româno-germană care construia silozuri de cereale. Dar nici contactul cu Sibiu nu s-a întrerupt. În 1938, Bedeus a proiectat o casă de vară pentru prietenul său „Rick” Zintz, pe care a construit-o în iubita sa Cisnădioara [ Michelsberg ]. Casa de la țară [ Landhaus ], care a câștigat chiar premiul I la concursul artiștilor germani „Gesamtschau der deutschen Künstler” organizat la Brașov [ Kronstadt ] (SDT din 20 noiembrie 1938), a fost folosită ca grădiniță după expropriere și aparține din 1994 de Casa de odihnă Elim-Heim ca pensiune.

Între 1945-52 Bedeus a trăit din nou la Sibiu. În această perioadă a fost ridicat Palatul Telefoanelor din str. N. Bălcescu [ Heltauergasse ] (1947-48) și continuate lucrările prevăzute în planul de dezvoltare urbană a orașului Sibiu (1948-52). În 1950, Otto Czekelius, care era un prieten de-al său, i s-a alăturat ca colaborator. S-au întâlnit în biroul lui Bedeus lângă parcul Sub Arini [ Erlenpark ] și au elaborat planuri de urbanism pentru Pajiștea Măcelarilor [ Fleischhauer Wiese / astăzi cartierul Ștrand ], propunând amenajarea unei zone de recreere cu lacuri artificiale și multe altele. Nu poate fi pe deplin explicat de ce Bedeus a fost arestat brusc în iulie 1952. Oare a refuzat directorului Uzinei Independenţa, Ion Meţiu, un Hardliner comunist şi „Ilegalist” din prima zi, transferul de proprietate asupra terenului din zona Aleea Studenților/ strada Zidului [ Schülerschanze/ Maurergasse ] pentru fosta fabrică Rieger, conform celor relatate de Dr. Hans-Udo Krasser? Potrivit lui Krasser, Bedeus făcea la acea vreme chiar și muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră – ceea ce nu ar trebui să fie o surpriză, întrucât Mețiu încă îl amenințase și pe episcopul Müller cu câțiva ani de închisoare în 1955 dacă ar refuza transformarea palatul episcopal, retrocedat, într-un cinematograf.

Bedeus însuși afirmă undeva că a fost luat în detenție preventivă politică în 1952 din cauza unui denunț, dar rămâne tăcut ceea ce privește motivul. Pentru a afla mai multe, am apelat la Fundația Academia Civică, al cărei director Romulus Rusan a curatat recent o expoziție despre construcția criminală a Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cele trei formulare personale trimise mie de la arhivele Jilavei (Recensământul populației concentrației din România în anii 1945-89) permit reconstrucția stațiunilor de detenție trecute și chiar dau un motiv de denunț de internare: „A avut legături cu consulul german [ al ] GEG [ Grupului Etnic German ]” (Relații întreținute cu consulul german [ ?! ] al Grupului Etnic German/ Deutsche Volksgruppe). Drept urmare, Bedeus a fost luat în arest preventiv la mijlocul lui iulie 1952, pe 16 septembrie a fost dus la Brașov Kronstadt în renumita închisoare de tranzit de pe Schlossberg/Cetăţuia şi pe 8 decembrie transferat la Centrul de Triere București (CTB). Internarea sa la București este menționată și în memoriile încă nepublicate ale fostului șef de raion din Sibiu, Rudolf Schuller, tatăl administratorului enciclopediei de artiști Rolf Schuller. Schuller, care a venit la Ghencea în jurul Crăciunului anului 1952 și s-a împrietenit cu baronul Bedeus, chiar a împărțit un pat cu el pentru o vreme. Se aflau în bună companie, pentru că aici au fost întemnițați și alți sibieni cunoscuți, precum Rudolf Spek, F. X. Dressler, Richard Zintz și la scurt timp urmat și de Hans Otto Roth – nu de puține ori pentru a fi duși după aceea la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Din păcate, întrebarea când și dacă Bedeus a fost „la canal” trebuie să rămână fără răspuns.

Nou început miraculoasă în București

Deși Bedeus era prevăzut să rămână închis timp de 18 luni – fără o condamnare legală! – a fost din nou liber, după nouă luni (24 martie 1953). Aceasta s-a datorat, probabil, intervenției unor cunoscuți influenți, pentru că deja în luna iunie 1953 îi reușește la București un nou început ca șef de proiect la Institutul de Arhitectură și Urbanism ISPROR și ICSOR. În mod surprinzător, Bedeus își ceruse deja pensionarea la sfârșitul anului 1953 – fără succes, desigur. Într-un staccato fără răgaz a întocmit în continuu planuri de urbanizare, parțiale și complete, pentru Roman (1953), Galați [ Galatz ] (1954), Sibiu [ Hermannstadt ], Cisnădie [ Heltau ], Ocna Sibiului [ Salzburg ] și Sighișoara [ Schäßburg ] (1955-56) ca și Jași [ Jassy ] (1956). Se spune că Bedeus a jucat un rol major în proiectarea pieței și a clădirilor din jurul fostului palat regal (azi Muzeul Naţional de Artă). În 1958 s-a mutat la IRP din Brașov [ Kronstadt ].

Este o tragedie personală, a unuia care a fost activ până la sfârșit, de a muri de cancer chiar înainte de pensionare [ 26 august 1960 ]. Împreună cu el a murit ultimul bărbat purtător al numelui de familie Bedeus, originar din Danemarca. Istoria familiei ridicate la nobilime în secolul al XVIII-lea cu predicatul „von Scharberg” (după fosta moșie Teleki Scharberg / Sáromberke / Dumbrăvioara de lângă Sächsisch-Reen / Reghin) ajunsese la sfârșit.

Konrad Klein
Siebenbürgische Zeitung, 30 septembrie 2011

~~~o~~~

Genialer Städteplaner und Architekt / Leben und Wirken von Josef Baron Bedeus von Scharberg

Josef Baron Bedeus von Scharberg: geboren 21.11.1889 in Asnières bei Paris (gestorben: 1960)

Im Gedächtnis seiner Landsleute lebt er als Schöpfer der Johanniskirche und des ehemaligen Sächsischen Nationalarchivs fort. Doch wirklich genial war Josef Baron Bedeus von Scharberg im Städtebau, wo er es zum führenden Stadtplaner Rumäniens brachte. Danach landete freilich auch er in den Gefängnissen stalinistischer Justizwillkür, wie neue Aktenfunde belegen.

Als der sonst so kundige Kulturjournalist Manfred Wittstock eine Würdigung für den Architekten Josef Baron Bedeus von Scharberg zum 100sten verfasste (Neuer Weg vom 2.12.1989), unterlief ihm Peinliches. Er vermischte die Biographie des Architekten mit jener seines hochgebildeten, aber bekanntermaßen etwas spleenigen Onkels Gustav Baron Bedeus von Scharberg (1868-1939). Tatsächlich gibt das Siebenbürgische Künstlerlexikon zur Person des Architekten nur wenig her. Dabei ist sein Wirken als Baukünstler und Stadtplaner kaum zu überschätzen.

Geboren wurde der Erbauer der Johanniskirche als Sohn des nach Berlin zugewanderten Josef Baron Bedeus von Scharberg (1854-1906), einem Sohn des Begründers der Bodenkreditanstalt Dr. Josef Bedeus von Scharberg (1826-1901). Dass er am 21.11.1889 in Asnières bei Paris zur Welt kam, hängt mit dem Beruf des Vaters zusammen, der als Finanzbuchhalter für eine auf Ausstellungen spezialisierte Firma arbeitete und sogar als einer der geistigen Väter der Pariser Weltausstellung von 1889 gilt. Dieser habe sich auch schriftstellerisch betätigt und sei zeichnerisch sehr begabt gewesen. Nach der Volksschule in Berlin-Friedenau (1896-1903) machte der junge Bedeus eine Maurerlehre, die er mit einem Gesellenbrief des Berliner „Bundes der Bau-Maurer und Zimmermeister“ abschloss (1908). Weil inzwischen der Vater verstorben war, musste er selbst für seine Ausbildung und den Unterhalt der fünfköpfigen Familie aufkommen. Da er sich diesen als Maurer und durch Bildermalen finanzierte, blieb keine Zeit für ein richtiges Architekturstudium, doch verbrachte er von 1910 bis 1912 noch zwei prägende Jahre an der Kunstgewerbeschule bei Prof. Bruno Paul, dem Mitbegründer des Deutschen Werkbundes, und bei Prof. Hermann Jansen (Architektur), einem Pionier der modernen Stadtbaukunst. Nicht ausgeschlossen, dass Bedeus damals Mies van der Rohe und Walter Gropius kennenlernte, die damals zum gleichen Umfeld gehörten. Zwischendurch leistete er auch seinen Militärdienst bei der Pioniertruppe ab (1911).

Umso erstaunlicher, dass der gerade mal 21-Jährige noch Zeit fand, sich an dem am 12.11.1910 ausgeschriebenen Architekturwettbewerb des Hermannstädter Presbyteriums für den Neubau der Johanniskirche und des Waisenhauses teilzunehmen (vgl. hierzu Timo Hagens Aufsatz „Drei Hermannstädter Sakralbauten aus der Zeit um 1900“ in der Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde 2007). Sein Entwurf – ein stimmiger Mix aus Neugotik und Heimatstil – überzeugte sofort und ließ die weniger genialen Baumeister Gustav Maetz und Fritz Buertmes alt aussehen (einige Pläne Heinrich C. Eders von 1910 hatte man bereits vorher verworfen). 1911 entschied man sich auch für Bedeus’ Entwurf des Schulkinderhortes mit seinem mittelalterlichen Wehrturm an der im übrigen zeitgemäßen Fassade – wohl eine Reverenz für den hier bis 1881 stehenden Soldischturm (Str. Bastionului 6).

1912 ließ sich Bedeus in der Stadt seiner Väter nieder. Zunächst war er mit Restaurierungsarbeiten an der Kirchenburg in Kleinscheuern beschäftigt, nahm aber auch an Architekturwettbewerben für Mittelschulbauten teil: 1912 für eine Schule in den Harteneckgärten (2. Preis) und 1914 für eine beim Eislaufplatz (nicht mehr bewertet wegen Kriegsausbruch). 1913 wurde Bedeus von der Nationsuniversität mit dem Entwurf eines Archivneubaus beauftragt – das Archiv im Alten Rathaus platzte aus allen Nähten. Das 1914-15 errichtete Sächsische Nationalarchiv – auch die Bauleitung lag bei Bedeus – wurde nach modernsten archivtechnischen Kriterien ausgeführt und war der älteste Zweckbau dieser Art im Lande (kriegsbedingt erst 1923 fertiggestellt). Leider sind die Farben des hübschen Wappenfrieses an der Fassade – es zeigt die Wappen der Hermannstädter Provinz (mit entfernter Krone über dem Blätterdreieck!), des Komitats (ersetzt durch ein kommunistisches ­Judeţ-Wappen) und der Sächsischen Nation (7 Burgen in einem Kreis) – völlig verblasst. 1914 errichtete Bedeus auch das säulen- und pilasterbestückte Finanz- und Forstverwaltungsgebäude der Nationsuniversität in der Armbrustergasse 1. Mit dem Archivbau ist es durch einen Zwischentrakt verbunden, der vor seiner Zerstückelung in Mietwohnungen eine Lesehalle barg, wo man die Tagespresse studieren konnte. Gleichzeitig schuf Bedeus auch eine Verbindung zwischen dem Verwaltungsgebäude und dem Comeshaus (Hecht-Haus) am Großen Ring 8. Nicht von ungefähr wurden die beiden Gebäude zusammen mit dem Nationalarchiv bereits am 30.12.1944 besetzt – sie hatten der Kreisleitung der Deutschen Volksgruppe als Amtssitz gedient.

Josef Baron Bedeus von Scharberg mit einem Gipsmodell des Wehrmanns in Eisen (1915). Foto: Sammlung des Verfassers Im April 1915 entwarf Bedeus den Hermannstädter „Wehrmann in Eisen“, eine rolandgestaltige Holzfigur, in die man bei Entrichten einer Spende zur Unterstützung von Kriegsopfern einen Nagel einschlagen konnte (heute im Geschichtsmuseum). Vorgesehen war, den Wehrmann nach Kriegsende vor dem Nationalarchiv aufzustellen „als bleibendes Denkmal für den schweren Krieg und die Opferwilligkeit des Volkes“ (Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt vom 30.3.1915). Ein Fassadenentwurf von 1916 zeigt den Archivbau mit dem Wehrmann auf einem Sockel davor – grimmig-martialisch und noch ganz nach Geschmack der Bismarckzeit. Am 7.12.1915 musste dann auch Bedeus einrücken. Im Sommer 1916 beauftragte ihn das Hermannstädter Militärkommando zusammen mit Leutnant Julius(?) Gutt mit dem Requirieren der Kirchenglocken – überall in der k.u.k. Monarchie hatte man mit dem Abbauen der Glocken begonnen, um sie zu Kanonenrohren umzugießen.

Am 26.5.1920 heiratete Bedeus Erna Bielz (1894-1968), die Schwester des Kunsthistorikers Dr. Julius Bielz. Aus der Ehe ging Ingrid, später verheiratete von Friedeburg-Bedeus (1923-2006) hervor. Oft sei sie, wie sie später gern erzählte, aus der elterlichen Wohnung im Gebäude der Bodenkreditanstalt, wo sich auch das Büro des Vaters befand, zu Emil Sigerus ins gegenüberliegende Blaue Stadthaus gekommen. Hier durfte sie dann auf seinen Knien sitzen und Süßigkeiten naschen. 1930 freilich setzte die Scheidung der Eltern der Kindheitsidylle ein jähes Ende. Ihren Zeitgenossen ist „Bedea“ mit dem gastfreundlichen Bielzischen Haus in der Heltauergasse 19 und dem liebenswerten Büchlein über E. Sigerus in Erinnerung geblieben (wie Alfred Hann von Hannenheim dem Germanisten Udo Peter Wagner mitteilte, besteht der Text weitgehend aus von Sigerus selbst Verfasstem bzw. Diktiertem). Noch unveröffentlicht sind Erna Bielz-Bedeus’ Erinnerungen an den Großvater, den verdienstvollen Politiker Jakob Rannicher (Typoskript im Münchner IKGS).

Anfang der 1920er Jahre begann Bedeus, sich intensiv mit neuen Bauweisen und Siedlungskonzepten zu beschäftigen. Sie reichten vom einfachen Typenhaus (Stichwort „billiges Bauen“) und sozialem Wohnungsbau bis hin zum gartenstadt-orientierten Viertel für gehobene Ansprüche. 1921 führte er im Garten des Metropoliten sein patentiertes Einfamilienhaus System Bedeus („Ibs“) vor, dem eine gitterverstärkte Holzkonstruktion in Leichtbauweise zugrunde lag (vgl. SDT v. 28.5. u. 1.6.1921, Mappe dazu im Nationalarchiv; eine Patenturkunde von 1923 im Siebenbürgen-Institut). 1922 errichtete Bedeus die Arbeiterwohnsiedlung in Petroșani-Petrila, 1923-24 das Fabrikgebäude der Mediascher Glasfabrik Vitrometan mit der dazugehörigen Werksiedlung. Auch das Gebäude der Salamifabrik Josef Theil in der Heidengasse, die nachmalige Scandia, geht auf Bedeus zurück (1926).

1924 stieß der junge Architekt Robert Kisch (1897-1977) als Mitarbeiter hinzu. Kisch, ebenfalls Jansen-Schüler und Absolvent der TH Charlottenburg, war vor allem an städtebaulichen Aufgaben interessiert, ein Bereich, mit dem sich Bedeus seit 1923 beschäftigte. Kischs Überlegungen zur Neugestaltung des Großen Rings, die er im SDT v. 20.4.1924 veröffentlichte, lassen erahnen, dass er das Zeug zum nächsten Stadtarchitekten gehabt hätte. Doch konnte er sich mit den engen Verhältnissen seiner Heimatstadt nicht anfreunden. Im Mai 1925 heiratete er die Nichte des Architekten Hermann Phleps und ging wieder nach Berlin, wo ihm auch bald darauf der Durchbruch mit dem Erweiterungsbau der Reichskanzlei gelang.

1925 war auch das Jahr, in dem das neue Verwaltungsgesetz die Erarbeitung von Stadtbauplänen vorschrieb. Der mit dem Stadtbebauungsreferat betraute Stadtrat Dr. Richard Zintz (1891-1964) war froh, als Bedeus Interesse signalisierte – die restlichen Architekten (11!) lehnten dankend ab. „In ihm sollte der Stadt ein genialer Städtebauer erwachsen“, schreibt Zintz rückblickend in seinen Erinnerungen „Im Wandel“ (S. 106ff.). Bedeus’ Stadtbebauungsplan (plan de sistematizare) von 1927 habe „voller kühner Gedanken und verblüffender Lösungen“ gesteckt, sei aber von Berufskollegen – insbesondere vom städtischen Oberingenieur Ernst Kirscher – in kleinlicher Weise kritisiert worden, einschließlich damit, dass sein Urheber kein Diplomingenieur sei (obwohl ohne Architektendiplom, beherrschte Bedeus das Fach souverän, was die Rumänische Architektenkammer am 5.11.1933 bewog, ihn als arhitect fără diplomă anzuerkennen). Da half es auch wenig, als der mit Zintz und Bedeus befreundete Stadtrat, der Magistratsrat Dr. Albert Arz von Straussenburg – vielen besser als kunstsinniger Wappenforscher bekannt – publizistische Unterstützung im Siebenbürgisch-Deutschen Tageblatt und mit der Broschüre „Der Bebauungsplan von Hermannstadt“ (1928) leistete.

Für die festgefahrene Situation fand der Stadtrat die optimale Lösung, als er den damals führenden Professor für Städtebau Hermann Jansen von der TH Charlottenburg als Gutachter nach Hermannstadt einlud. Seine Ausführungen ließen sofort jede Kritik an Bedeus’ Stadterweiterungs- und Regulierungsplan verstummen, so dass nun endlich mit der Ausarbeitung der Details (Parzellierungspläne für die Gebiete Rosenfeldgrund, Erlenpark usw.) begonnen werden konnte – eine Mammutaufgabe, weil die Agrarreform von 1921-23 den Stadtplanern völlig unvernünftige Parzellierungen für Baustellen und willkürlich festgelegte Wohnviertel beschert hatte. Als der fertige Plan auf einer Ausstellung der Stadtbebauungspläne von Rumänien 1931 in Bukarest von König Carol II. mit Lobesworten in bestem Deutsch bedacht wurde, war der Burgfrieden wieder hergestellt. Immerhin hatte sich der König mit der Hermannstädter Delegation – Zintz, Bedeus, Arz und Kirscher – fast eine Stunde lang unterhalten und sogar Sinn für die alten Wehrbauten bewiesen, deren Erhaltung er Bedeus ans Herz legte. Was wunder, dass er bald darauf mit der Ausarbeitung der Bebauungspläne von Câmpina (1931), Balcic (1935), Konstanza (1939-42), Focșani (1940/41) und Jassy (1942-44) betraut wurde. Die damals entstandenen Bebauungspläne lassen Zintz’ Urteil über Bedeus als Stadtplaner („der anerkannteste Fachmann des Landes auf dem Gebiete des Städtebaus“) als vollauf berechtigt erscheinen.

Aus den Jahren um 1928-32 stammen mehrere zeilenartig angeordnete zweigeschossige Einfamilienhäuser in der Meltzlstraße/ N.D. Cocea. Sie waren Teil des von Bedeus geplanten Edelwohnviertels am Erlenpark und imponieren durch ihre verhaltene Modernität. Eines der Häuser bezog er selbst (Nr. 4), zwei weitere erwarb Fregattenkapitän Arnold Freiherr v. Aichelburg (Nr. 10 und 11). Um 1930 warb Bedeus auch mit einem gediegenen Faltblatt für sein „Gartenstadt-Konzept“ und die hierfür vorgesehenen (Reihen-)Haustypen, doch ließen Wirtschaftskrise und Bauherren-Eigenbrötelei seinen grünen Siedlungstraum bald platzen.

Ehe Bedeus nach Bukarest ging, vermochte er noch die (Total-)Enteignung des Brukenthal-Sanatoriums in Freck durch Unterrichtsminister Angelescu abzuwenden (1934/35). Das dramatische Ringen jener Monate, in denen auch der nachmalige Direktor der Brukenthalschule Michael Hannerth eine Rolle spielte, beschreibt seine Tochter Marianne Kühn in ihren lesenswerten Erinnerungen „Was mich prägte“ S. 316 ff.

Während seiner Bukarester Jahre (1935-45) war Bedeus hauptsächlich als Städteplaner (arhitect urbanist) tätig – meist in Zusammenarbeit mit Ing.-Arch. T. Rădulescu. 1938-41 kam Bedeus’ zweiter Kirchenbau hinzu: die monumentale evangelische Kirche in Ploiești, deren gotisierenden Formen den sächsischen Wehrkirchen nachempfunden sind. Die bebilderte Geschichte ihrer Entstehung unter Baumeister Rudolf Nunweiler ist in Hans Durlessers „Geschichte der ev.-deutschen Kirchengemeinde A.B. in Ploiești (…) 1843-1942“ nachzulesen. 1940 heiratete „Joe“ Bedeus, wie ihn seine Freunde nannten, die Rumänin armenischer Herkunft Emilia (Lili) Perussich (1909-2006), eine exotische, aus Brăila stammende Schönheit. Vielleicht hatte er sie in Konstanza kennengelernt, wo er 1936-37 die evangelische Schule errichtet hatte, vielleicht aber auch bei einer Reservistenübung als Pontonbauer in Brăila (1939). Sie überlebte ihren Mann um 46 Jahre und starb im Altenheim „Carl Wolff“, wohin sie ihre Stieftochter Ingrid von Friedeburg-Bedeus gebracht hatte. Um 1940 firmierte Bedeus als Vizepräsident der Ceremag, einer rumänisch-deutschen Handelsgesellschaft, die sich mit dem Bau von Getreidesilos beschäftigte. Doch auch der Kontakt zu Hermannstadt riss nicht ab. So entwarf Bedeus 1938 für seinen Freund „Rick“ Zintz ein Sommerhaus, das sich dieser im geliebten Michelsberg errichten ließ. Das Landhaus, das auf der Kronstädter‚ Gesamtschau der deutschen Künstler’ sogar einen ersten Preis gewann (SDT v. 20.11.1938), wurde nach der Enteignung als Kindergarten genutzt und gehört seit 1994 als Gästehaus zum Elim-Heim.

1945-52 lebte Bedeus wieder in Hermannstadt. In diese Zeit fällt die Errichtung des Telefongebäudes in der Heltauergasse (1947-48) und die abermalige Beschäftigung mit dem Hermannstädter Stadtbebauungsplan (1948-52). 1950 stieß auch der ihm freundschaftlich verbundene Otto Czekelius als Mitarbeiter hinzu. Man traf sich in Bedeus’ Büro am Erlenpark und entwarf hochfliegende Bebauungspläne mit einem Naherholungsgebiet auf der Fleischhauer Wiese, künstlichen Seen u.v.a.m. Nicht ganz aufzuklären ist, warum Bedeus im Juli 1952 plötzlich verhaftet wurde. Hatte er dem Direktor der Independenţa-Werke Ion Meţiu, einem kommunistischen Hardliner und „Illegalisten“ der ersten Stunde, die Übereignung des Geländes im Bereich Schülerschanze/Maurergasse für die ehemaligen Rieger-Werke verweigert, wie Dr. Hans-Udo Krasser zu berichten weiß? Krasser zufolge sei Bedeus damals sogar zur Zwangsarbeit am Donau-Schwarzmeer-Kanal gewesen – was weiter nicht wundern würde, drohte Meţiu doch noch 1955 Bischof Müller mit mehrjähriger Gefängnishaft, falls er sich weigere, das rückerstattete Bischofspalais zum Kino umzugestalten.

Dass Bedeus 1952 wegen einer Denunziation in politische Untersuchungshaft kam, führt er selber irgendwo an, schweigt sich aber über die Hintergründe aus. Um Genaueres zu erfahren, wendete ich mich an die Stiftung Academia Civică, deren Leiter Romulus Rusan erst jüngst eine Ausstellung über den mörderischen Bau des Donau-Schwarzmeer-Kanals kuratierte. Die drei mir zugeschickten Personalbögen aus den Beständen des Jilava-Archivs (Recensământul populaţiei concentraţio- nare din România în anii 1945-89) ermöglichen die Rekonstruktion der durchlaufenen Haft-Stationen und geben sogar einen in der Tat denunziatorischen Internierungsgrund an: „A avut legături cu consulul german [al] GEG [Grupului Etnic German]“ (Unterhielt Beziehungen zum deutschen Konsul [?!] der Deutschen Volksgruppe). Demzufolge kam Bedeus Mitte Juli 1952 in Untersuchungshaft, wurde am 16.9. nach Kronstadt ins berüchtigte Transitgefängnis auf dem Schlossberg/Cetăţuia und am 8.12. ins Centrul de Triere București (CTB) überstellt. Seine Internierung in Bukarest wird auch in den bislang unveröffentlichten Erinnerungen des ehemaligen Kreisleiters von Hermannstadt Rudolf Schuller, dem Vater des Künstlerlexikon-Verwalters Rolf Schuller, erwähnt. Schuller, der um die Weihnachtszeit 1952 nach Ghencea kam und sich hier mit Baron Bedeus anfreundete, teilte mit diesem zeitweilig sogar das Bett. Damit befand man sich in guter Gesellschaft, denn auch andere bekannte Hermannstädter saßen hier schon ein, etwa Rudolf Spek, F. X. Dressler, Richard Zintz und bald darauf auch Hans Otto Roth – nicht selten, um anschließend an den Donau-Schwarzmeer-Kanal gebracht zu werden. Wann und ob Bedeus überhaupt „am Kanal“ war, muss leider offenbleiben.

Wundersamer Neustart in Bukarest.

Obwohl für Bedeus 18 Monate Haft – ohne eine rechtmäßige Verurteilung! – vorgesehen waren, war er schon nach neun Monaten wieder frei (24.3.1953). Wahrscheinlich hatten dies einflussreiche Bekannte erreicht, denn schon im Juni 1953 gelang ihm in Bukarest ein Neustart als verantwortlicher Projektleiter beim Institut für Architektur und Stadtplanung ISPROR bzw. ICSOR. Auffallenderweise bat Bedeus bereits Ende 1953 um seine Versetzung in den Ruhestand – freilich erfolglos. In atemlosen Stakkato erarbeitete er in der Folge weitere Teil- und Ganzbebauungspläne für Roman (1953), Galatz (1954), Hermannstadt, Heltau, Salzburg und Schäßburg (1955-56) sowie Jassy (1956). Auch bei der Gestaltung des Platzes und der Bauten rund um das ehemalige Königsschloss (heute Muzeul Naţional de Artă) soll Bedeus maßgeblich mitgewirkt haben. 1958 wechselte er zum IRP nach Kronstadt.

Es ist die persönliche Tragik des bis zuletzt Aktiven, noch vor Eintritt in den Ruhestand einem Krebsleiden erlegen zu sein. Mit ihm starb der letzte männliche Namensträger der ursprünglich aus Dänemark stammenden Familie Bedeus. Die Geschichte der im 18. Jahrhundert mit dem Prädikat „von Scharberg“ (nach dem einstigen Teleki-Gut Scharberg/Sáromberke/Dumbrăvioara bei Sächsisch-Reen) in den Adelsstand erhobenen Familie hatte ihr Ende gefunden.

Konrad Klein
Siebenbürgische Zeitung, 30. September 2011