„Französischer Minister besucht Hermannstadt im Jahre 1798” // „Ministrul francez vizitează Sibiul în 1798”

În 1798, Sibiul a fost vizitat de marchizul Antoine-François Bertrand de Molleville. Cel puțin așa se poate citi în articolul „Französischer Minister besucht 1798 Hermannstadt” publicat în Calendarul ardeleno-săsesc „Anuarul 1979”*.

În 1804, apare la Londra cartea „The Costume of the Hereditary States of the House of Austria”, tipărită de William Bulmer and Co., Cleveland Row, St. James, pentru William Miller, Old-Bond-Street. Albumul conține 50 de ilustrații cu diferite costume și porturi tradiționale ale ținuturilor ereditare ale Coroanei Habsburgice, „dintre care patru ilustrații arată vestimentația cetățenilor sibieni și a sătenilor din împrejurimi, sași și români, la sfârșitul secolului al XVIII-lea”. Planșele colorate în tehnica acvatinta au fost gravate de William Ellis și William Pool după lucrarea lui Kininger publicată 1803 la Viena. Textul introductiv și descrierea ilustrațiilor au fost întocmite de marchizul Antoine-François Bertrand de Molleville.

Antoine-François Bertrand de Molleville, de asemenea Antoine-François de Bertrand, (n. 25 octombrie 1744 la Toulouse, † 19 octombrie 1818 la Paris) a fost un om politic și ministru francez. A fost considerat un partizan înfocat al regilor și un copil teribil al monarhiei. În 1766 a fost numit pentru prima dată în Parlamentul de Toulouse, apoi în 1774 ca colector de venituri și în cele din urmă în 1784 ca intendent al Bretaniei. Bertrand de Molleville a fost judecat în 1788 pentru dificila sarcină de a dizolva Parlamentul Bretaniei. Prin experiențele sale în acest sens, l-a sfătuit pe Ludovic al XVI-lea la convocarea Stărilor Generale. Din 1790 până în 1792 a fost ministru al Marinei și al Coloniilor. A organizat emigrarea în masă a ofițerilor. Din cauza numeroaselor denunțuri, s-a retras din funcțiile sale și a devenit șef al poliției secrete regale. Înainte și după asaltul palatului Tuileries din 10 august 1792, el a încercat să organizeze o cale de evadare pentru rege, dar în cele din urmă a trebuit să fugă el însuși în Anglia.

Articolul „Französischer Minister besucht 1798 Hermannstadt” // „Ministrul francez vizitează Sibiul în 1798” scris de Gerhard Sooß a fost publicat în Calendarul ardeleno-săsesc „Jahrbuch 1979” // „Anuarul 1979”. Unele fragmente de text din articolul dedicat activității folcloristice a marchizului Antoine-François Bertrand de Molleville au fost traduse de autorul Gerhard Sooß din limba franceză.
Din păcate trebuie menționat că în articolul dlui G. Sooß există pasaje, traduse din textele franceze originale scrise de marchizul Antoine-François Bertrand de Molleville într-o manieră arogantă, care nu vor fi redate pe acest site web! Mai mult, trebuie remarcat că cele 3 ilustrații alb-negru, cu textele descriptive aferente, din articolul menționat mai sus, cât și ilustrațiile policrome nu redau în mod corect și obiectiv vestimentația populației urbane și rurale din Sibiu și împrejurimi din acea perioadă.

~~~o~~~

Articolul dlui Gerhard Sooß „Französischer Minister besucht 1798 Hermannstadt” // „Ministrul francez vizitează Sibiul în 1798”. (traducere liberă în română)

Ministrul francez vizitează Sibiul în 1798
de Gerhard Sooß

„Cu aproape șapte decenii înainte de vizita scriitorului englez Charles Boner, care a fost adesea și în mod justificat citat cu mândrie de istoricii noștri sași pentru aprecierile sale informative și laudative asupra principiilor liber-democratice ale sașilor transilvăneni și, prin urmare, a constituțiilor lor municipale libere, pe care le-a evaluat superioare cele ale cetăţenilor Londrei, Sibiul consemnează vizita marchizul Bertrand de Molleville, fostul ministru francez de marină al nefericitului rege Ludovic al XVI-lea.

Nu motivele politice au fost însă cele care l-au condus pe „ultra-regalistul” B. de Moleville în „orașul mare și frumos HERMANSTAD, capitala Transilvaniei”, deoarece potențialul de influență politică al Universității Națiunii Saxone asupra valurilor atotcuprinzătoare ale Revoluției Franceze și a ascensiunii meteorice a lui Napoleon ar fi fost prea mic pentru asta, ci – ascultă și fii uimit! – deja pe la 1798 interese folcloristice, adică interese etnografice. Pentru că marchizul francez a descris și desenat cu talent și pricepere artistică cincizeci (50) de costume ale ținuturilor ereditare ale Coroanei Habsburgice, dintre care patru (4) reprezintă costumele cetățenilor sibienilor și ale sătenilor din împrejurimi, sași și români.

Deși titlul lucrării publicată în limba franceză la Londra în 1804 este „Costumele țărilor ereditare ale Casei Austriei”, autorul, care are o gamă largă de interese, nu se limitează la o descriere pur faptică a costumelor tradiționale destul de interesante din Europa centrală și de sud-est ale Imperiului Habsburgic, veșminte care cu siguranță atrag pentru prima dată atenția francezilor și englezilor. Folcloristul timpuriu francez se uită atent și la persoanele care purtau aceste costume și, pe lângă îmbrăcămintea lor, descrie și aspectul general al oamenilor și trage concluzii despre caracterul lor.
Și astfel auzim, la 180 de ani de la caracterizarea deosebit de laudativă pentru noi, sașii ardeleni, de către poetul german Martin Opitz, care a lucrat ca educator al copiilor conți maghiari la Zlatna pe la 1620, drept „germanissimi Germani”, termen pe care îl traduc prin „germani adevărați”, o a doua laudă, de această dată din gura franceză, potrivit căreia sașii – mă limitez în mod deliberat – printre sibieni și împrejurimi – „se remarcă mereu prin averea, pe care o datorează muncii lor asidue și cumpătării.”

Dar să lăsăm însuși autorul francez să își spună cuvântul în imaginea și descrierea din traducerea mea, pentru a cărui acuratețe lingvistică și, prin urmare, factuală, garantez:

„Hermannstadt în Transylvania” (Hermanstad en Transylvanie).”

„HERMANSTAD”, capitala Transilvaniei, este un oraș mare și frumos, situat la poalele marilor munți „FOHARRAS” = Fogarasch, pe râul „Ceben” sau „Zeben” = Zibin, care i-a dat numele „Siebenbourg”. Nu este un oraș puternic fortificat, dar este destul de populat. Ardelenii sunt în general înalți și bine făcuți; statura femeilor lor este cam puternică, dar asta nu le face mai puțin frumoase, iar printre femeile țărănești se găsesc multe cu chipuri nobile și foarte seducătoare.

„Cetăţeni și cetățence din împrejurimile Sibiului”

Dintre locuitorii Sibiului și împrejurimilor, sașii se remarcă mereu prin bogăția lor, pe care o datorează muncii și cumpătării lor. Casele lor sunt foarte pure și foarte bine construite, iar zonele pe care le locuiesc prezintă întotdeauna o priveliște foarte plăcută. –
Sașii sunt, în general, de statură înaltă, și mai degrabă blonzi decât bruni; Au o frunte lată, ochi mari și frumoși și o expresie facială deschisă și veselă. Îmbrăcămintea lor este un amestec între vechiul costum german și cel maghiar, iar fiecare sat are propriul mod special de a-l modifica. Haina de blană a cetățenilor din orașe este mai lungă decât cea purtată la țară: cea a sibienilor este tivită cu blană de vulpe și ajunge până peste genunchi, iar cusăturile sale sunt împodobite cu broderii și împletituri aurii sau argintii (Hefteln); vesta, pantalonii și cizmele lor sunt de tip maghiar.

Cetăţeanca înfăţişată pe acest panou poartă, ca toate femeile vârstnice, o glugă tivită, împodobită cu blană: rochia pe care o poartă este, de asemenea, tivită cu blană, la fel ca jacheta scurtă de blană pe care o poartă pe umeri, al cărei guler rigid, larg, este prevăzută cu blană de jder. Când este foarte frig, își pune mâinile în mânecile acestei jachete de blană, care poate fi închisă și cu nasturi.

Acest desen cu titlul „Cetățeni și cetățence din împrejurimile orașului Hermannstadt” ne arată un cuplu de sași, între care se vede clar pe fundal silueta turnul și o parte din biserica parohială a orașului Sibiu, astfel încât titlul „din împrejurimile orașului Hermannstadt” se potrivește doar femeii, dar nu și bărbatului. Pentru că băratul a cedat în mod clar influenței modei Imperiul Europei de Vest, ce ne indicat, mai ales, pălăria în trei colțuri, bastonul lung la modă, pantalonii și cizmele sale „în stilul maghiar” și, deci, astfel îmbrăcat ne arată că nu poate fi decât un orașean, adică sibian. Pe de altă parte, femeia înfățișată pe acest panou este îmbrăcată în port popular, neinfluențat de moda predominantă, cu un șorț simplu, grosolan, ca soția unui sătean ținând în mână un coș cu legume și purtând pe umeri o jachetă țărănească scurtă de blană.

Judecând din punct de vedere al vestimentației, după părerea mea, în loc de simpatica soție a unui sătean, i-ar fi fost mai potrivite acestui orășean „doamnele săsești din orașul HERMANSTAD” șiretlate la modă în corsete, cu talie de viespe ținănd în mâini, mai degrabă jucăuș, un „Parasol” = umbrelă de soare, evantai și doi trandafiri. Dacă nu s-ar vedea limpede turnul Bisericii Sf. Ioan din Sibiu[?] în fundal din dreapta, orice privitor care nu a fost atras de titlu „din Hermannstadt [Sibiu]” ar presupune probabil că doamnele înfățișate se află la Viena sau chiar la Paris și nu în „Țara Urșilor”, Transilvania. Chiar și răsfățatul marchiz de Moleville a fost destul de surprins să întălnească aceste „doamne săsești fermecătoare”, cu aspect aproape parizian, în țara care găzduiește și alte naționalități […]. În orice caz, sibiencele trebuie să-l fi impresionat cu adevărat pe domnul marchiz! Pentru că acesta, inspirat de aspectul exterior și interior surprinzător al doamnelor blonde sau brunete sibiene, cântă un imn de laudă de înaltă calitate chiar și pentru opțiunile în limba franceză, care sună literalmente astfel:

„Doamne săsești din orașul ‚HERMANSTAD‘”

Orașul Hermannstadt este locuit aproape în întregime de sași, dintre care majoritatea sunt luterani. Femeile lor sunt în general frumoase, înalte și bine făcute; blondele au un ten ca laptele și sângele („de lis et de roses”), ochi albaștri mari, minunați, și pielea izbitor de albă; Tenul adorabil al femeilor brunte este colorat într-un roșu viu, ochii lor negri sunt foarte strălucitori, iar fața lor este plină de expresie; Dar ceea ce le distinge în mod echivalent este acea prospețime, acea expresie de bună sănătate, de modestie și de inocență, care conferă mereu frumuseții un farmec irezistibil.”

Întrucât popoarele Imperiului Habsburgic – se spune că paisprezece (14) grupuri naționale au trăit împreună în acest stat multietnic, primul început al unei Europe Unite – , firește, i-a inclus și pe românii din Transilvania, Bertrand de Molleville i-a consemnat și pe aceși locuitori ai Transilvaniei cu condei și în cuvinte. Condeiul reprezentantului „Marei Națiuni”, pe care românii o numesc cu dragoste „Sora noastră mai mare” = „Sora noastră (mai importantă) mai mare”, poate că le-a desenat corect costumele, dar esența lor, natura lor a fost consemnată unilateral „prin generalizări neinformate”. Descendentul roman Bertrand de Molleville nu găsește o singură expresie de căldură sau măcar de compasiune față de semenii săi descendenți romani din Transilvania, de care franceza natală, cu siguranță, nu duce lipsă. Cât de diferit, cu câțiva ani mai devreme, împăratul german al Austriei, Iosif al II-lea, se adresase supușilor săi români în timpul vizitei sale în Transilvania cu cuvintele: „Salutări, nepoții lui Romulus!” Și acest salut nu se dorește doar să fie un calcul măgulitor, politic, pentru Iosif al II-lea, pentru că aceşti români ai Austriei au numit ultrior 4 sate din judeţul Bistritz-Nasaud după saluturile latine ale stimatului lor împărat. Aceste sate se mai numesc astăzi, în variație fonetică: Salva, Parva, Nepos, Romuli. – Dar să lăsăm marchizul francez să-și exprime propria părere atunci când îi descrie astfel pe verii săi romani din Transilvania:

„Țărani din împrejurimile Sibiului în Transilvania”

Munții Transilvaniei sunt locuiți de vlahi […]. Își petrec viața agale, îngrijindu-și turmele; cei mai puțin dezinvolti lucrează ca cărușași sau argăsesc piei în „TALMAT” (râul Sadu); Sunt foarte puțini oameni care cultivă pământul […]. Sunt îmbrăcați într-o cămașă grosolană, pe care o leagă în jurul coapselor cu o curea de piele cu mai mulți nasturi, de care își atașează mereu cuțitul, furculița și bricheta etc. Ei poartă pantaloni lungi și sandale care sunt legate cu mai multe bretele. Iarna poartă o căciulă de blană, iar vara o pălărie rotundă de fetru.”

În sfârşit, se pune acum întrebarea: Cine a fost autorul acestei lucrări, cu siguranţă informativă pentru unii folclorişti de astăzi, care mi-a căzut pentru scurt timp în mâini la o licitaţie de antichităţi și a cărei urmă s-a pierdut la Londra, dar din care, totuși, există o copie la British Museum din Londra? Titlul lucrării sale, publicată la Londra în 1804, îi menționează doar numele, dar în titlul și introducerea mea actuală am anticipat rangul său înalt de ministru al marinei în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Cercetările mele ulterioare în enciclopedii și prin prietenul meu francez, Prof. Rolland Denis, Chateaudun, în două biblioteci franceze au arătat că marchizul Bertrand, Antoine Francois de Moleville, s-a născut la Toulouse în 1744 și a decedat la Paris în 1818 – după ce a petrecut 22 de ani în exil la Londra și în călători.
În general, el este menționat ca un politician și istoric: din funcția de guvernator provincial al Bretaniei și apoi ca raportor în Consiliul de Stat (Consiliul de Miniștri), a devenit ministru al Marinei în 1791 și șef al poliției secrete regale în 1792. A fugit în Anglia pentru a scăpa de ghilotina în care cuplul său regal căzuse victimă. Istoricii francezi îl descriu ca pe un „ultra-royalist” care, din cauza loialității sale necruțător de radicale față de rege, s-a certat, chiar și în timpul exilului său, cu prinții Bourboni, care se aflau și ei în exil la Londra unde a avut „unele dezacorduri” = (quelques démêlés) cu ei. Rezultatul a fost că, după întoarcerea sa din exil în 1814, Bourbonii nici măcar nu i-au plătit salariul de ministru care i se datora. Așa că fostul ministru fără bani a trebuit să-și câștige existența prin scrisul său.
Pe lângă opera folcloristică deja menționată în acest articol despre portul tradițional al ținuturilor ereditare ale Austriei, marchizul extrem de activ a publicat două volume de memorii, care „descriu istoria trăită la sfârșitul domniei lui Ludovic al XVI-lea”; În 1803 a publicat în engleză 10 volume din „Istoria Revoluției Franceze” în 14 volume și în 1815 „Istoria Angliei” în 6 volume. Cu adevărat o mare realizare științifică a ministrului, care a trecut din politician în istoric din cauza imensei răsturnări rezultate în urma Revoluției Franceze, și a cărui sete de cunoaștere l-a îndrumat în patria noastră ardeleană, unde a făcut cunoștință cu neamul nostru săsesc, căruia i-a dedicat aprecierea lui laudativă prezentată aici pentru prima dată!”

* Nu cunosc alte surse care confiră vizita marchizului Antoine-François Bertrand de Molleville la Sibiu în 1798.