2021-05-26
amiază de Vară
Nu mai e nimic din ce știam odată. Chiar și anotimpurile au devenit spontane. Te trezești dimineața în Primăvară și te culci Toamna pe înserat. Într-o amiază de Vară, acum câteva zile desigur, am schimbat rutina câmpului vecin cu o plimbare prin sate. Foarte firesc am ajuns în Sibiel. Satul mut și închis ca-ntr-o coajă de nucă, Biserica scotea apă din toți porii (cu ajutorul dezumidificatorului!). Turiștii se înghesuie mai degrabă la Expoziția de icoane apoi pornesc în trombă spre alte locuri, mai animate. Bine fac, mi-am zis, bucuroasă că nimeni nu vede și aude hărmălaia din cer, zarva de sub streșini. Se construiește, se repară, se vânează, se hrănesc pui lacomi cu ciocuri mari deschise ca niște pâlnii, pe care alunecă insecte grase, încă zbârnăind din aripi. Cerul tot cadrilat de tăierea nemiloasă a ciocului și aripii, escadroanele de vânători se lansau vertical și cădeau în picaj, razant și neînfricați pe lângă urechile mele nemișcate. Echipele de constructori se buluceau în baltă pentru aprovizionare, sub privirea atentă a motanului portocaliu. Nu prea știu să mă bucur decât foarte vocal, așa că, profitând de singurătate și de telefon -ca de un alibi- am făcut-o din plin! Doar nimic mai normal decât să vezi oameni vorbind singuri pe stradă!
Nu contează pe ce podeț vei fi trecut pârâul, drumuri ce se sugușeză, ocolișuri, grădini, te întorc totdeauna la șosea. Sunt poate 40 de ani că nu am văzut atât de multe rândunele la un loc. Pe sub streșini, cuiburi vechi și cuiburi noi, doar o înșirare de puncte de nămol, pe case vechi, ori case noi văruite în culori vesele. Nu poți trece cu vederea multele case noi, mândre, mașinile (bune) parcate în umbra gardului. Căruțele au rămas decor la marginea pârâului, ori sus pe culme, în grădini cu iarbă grasă și flori. Ici colo, case uitate de timp și om își poartă cicatricile cu măreție și rana singurătății lor le face mai frumoase, cred.
Sibielul e un sat binecuvântat, m-am gândit, doar e păzit de icoane și rândunici.
Adriana Moscicki
