2015-01-22
Cămaşa din pînză curată…
Firul răsucit între degete s-a urcat cuminte în ţesătura albă şi omul şi-a învelit trupul.
Pruncul născut, în lume primit, în pînză albă înfăşurat şi i-a fost prima cămaşă-casă. Mortul dus la groapă în pînză albă poartă ultima cămaşă. Şi între primul scîncet şi ultima suflare stă viata, ea, stăpînă peste toate!.
Cămaşa e un zid de apărare: te ascunde şi te mîngîie!.
Ciobanul moaie cămaşa în zer să-i ţină ploaia departe şi trupul uscat. Nora împodobeşte cămaşa soacrei să-şi cîştige loc de cinste în casă şi lîngă bărbat.
Şi în toate limbile pămîntului, ea… numita „cămaşă‘, stă pe piele lipită! Numai ea îmbrăţişează cu degete vegetale trupul ostenit şi ţine sudoarea în poale! Numai ea acoperă lacrima de tristeţe, suspinul de iubire.
Şi cîte mîneci n-au şters de pe fruntea omului gîndul şi încruntarea!
Şi cîte secrete, nuci, flori, scrisori, cămaşa n-a păstrat în tăcere, martor tăcut săruturilor de miere!
Cămaşa albă se împodobeşte cu arnici de sărbătoare şi urcă în obraji bujori şi rîuri negre culege sobră şi stă tăcută în muncă şi aşteptare.
Evreul o ţine pe piele cu ciucuri şi-i spune Talit şi-n colţuri tzitziot de rugat şi de amintit.
Ţiganul ascunde în ea vreo furtăciune sau vreo minune, sau vreo vrajă şi zîmbetul larg pe faţă-i dansează!
Fecioara o înmoaie în vise şi flori şi în nuntire trupul dalb stă pitit precum în cocon!
Cămaşa creşte pe om ca o piele şi suspină, trăieşte şi vorbeşte!
Şi poţi rămîne doar „cu cămaşă de pe tine“, sau poţi „pierde chiar cămaşa de pe tine“, şi poate, chiar în durere, „cămaşa de pe tine rupi, smulgi“, doar gîndul negru încerci să alungi…
Cămaşa albă este o cetate!… te naşti în ea şi mori şi ea ştie toate, de aproape!
Cămaşa din pînză curată ţine trupul din moarte in viată si iarăşi roată!
Adriana Moscicki
„Fată legând buchete“ – Gârbova / Urwegen / Szászorbó // „Mädchen beim Straussbinden“ – Foto J. Fischer (1942)
