2015-01-02
Ce lungi erau dimineţile de Anul Nou! Oraşul moţăia cu gura strînsă pungă şi ochi grei de zăpadă. Uneori ţurţurii creşteau lungi şi ameninţători la streşini ca nişte săbii lucioase sub ochii mîniaţi ai Cetăţii. Alteori ploapele caselor erau ude şi plîngeau săgeţi de gheaţă, ce se sfărîmau pe trotuarul lunecos.
Dar dimineţile de Anul Nou se îmbrăcau în tăcere. Noaptea mişunam în grupuri cu platourile în braţe, cu părul învîrtit după bigudiuri şi obrajii pomădaţi, cu pantofi noi ce sapă în carne, cu emoţia întîlnirilor (eram două licee de renume în oraş şi mereu în concurenţă, dar de cele mai multe ori băieţii din Lazăr aveau iubite din Goga!). După forfota nopţii, după bubuiturile ce alungau noul an, după vîrtejul capetelor înşelate de băutură, după dezamăgirea coafurilor, a rochiilor şifonate, a maionezei, a sălăţii de ciuperci cu usturoi, după fripturi, sarmale, tocuri rupte, vînătăi şi semne de săruturi pasionate pe gît, după slow-uri şi îndrăgostiri fulger, dureri de cap şi indigestii… linişteeeeee! Străzile pustii dormitau, pereţii rumegau în tăcere toate făcăturile nopţii, confetti sclipeau ici colo prin zăpadă sau prin noroi. Şi noi, mici copii, ne trezeam cu frenezie exploatînd greţurile şi durerile de cap ale părinţilor şi rudelor, cu sorcove făcute în casă din hîrtie creponată multicoloră:
Sorcova, Vesela, Să trăiţi, Să-mbatraniti; Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir; Tare ca piatra, Iute ca săgeata; Tare ca fierul, Iute ca oţelul! – La anul şi la mulţi ani!
Am fost o ruşinoasă. N-am ştiut să sorcovesc. Mai bine m-am lipsit de bănuţi. O singură dată am făcut-o şi atunci am sorcovit-o pe Kati şi părinţii ei saşi. Mă simţeam acolo mai sigură, ca şi cum faptul ca ei erau saşi şi vorbeau săseşte între ei îmi oferea puţinul de siguranţă de care aveam nevoie… a fost singura mea sorcovire, deşi eram posesoarea unei superbe sorcove pe care-am meşterit-o cu tata.
Şi dintr-o dată aşa, parcă mă văd în tramvaiul înţesat de oameni, cînd urcau cu Vasilică în braţe. Închideam ochii să nu mă învăluie privirea animalului gingaş şi speriat ce tremura uşor în braţele stăpînului. De jur împrejur se auzeau rîsete joase şi zgomotoase; ha,ha,ha… ce buuună fripturică de Vasilică! Ani de zile nu m-am atins de nici o carne care ar fi putut fi Vasilică!
Se mai plimbau apoi pe Centru băieţi cu Capra. Văd şi acum în cap covorul ce acoperea trupul căprarului şi capul de lemn cioplit ce clănţănea tras de sfoară. Întregul ceremonial mi se părea misterios şi nu am înţeles niciodată cu adevărat povestea!
Mai rare se făceau apariţiile Căluşarilor cu bîte, pălării cu panglici multicolore, opinci şi obiele cu clopoţei. Da, iată un spectacol care mă fascina şi scăpam un oftat de admiraţie la repeziciunea paşilor. Clopoţeii se mişcau drăceşte şi înteaga stradă se umplea de veselie.
Dar dimineţile de Anul Nou se lungeau după miezul zilei, cînd dreşi în sfîrşit după cafeaua cu lămâie, ne întîlneam să dăm gata ultimele salate boeuf, jucîndu-ne mima cu pedepse. Ultimul cuvint de care-mi amintesc este „zigurit“!
Apoi noaptea cobora pe acoperişurile caselor, doar ochii lor rămîneau mijiţi, în veghe pînă tîrziu.
An Nou fericit!
Adriana Moscicki
Turnul Dulgherilor // Zimmermannsturm (Turris carpentariorum)
