2020-04-19
Veniți de luați lumina!
Două băncuțe de lemn stau lipite de zidul Bisericii Rusești, cea prin care trece Axix mundi, chiar în fața Sfântului Mormânt. De fapt tot complexul e o construcție ciudată, cotloane întunecate, coloane, icoane negre de vremuri și fum, intrări nebănuite, ascunse, uși de lemn ferecate, un spațiu în care imaginația poate zburda în voie. L-am bătut cu pasul ani de zile și niciodată n-am fost dezamăgită. Cel mai ades am stat pe băncuțele de lemn, cu spatele rezemat de Biserica Rusească, privind șerpuirea de pelereni în jurul Mormântului. Rusoaicele poartă șaluri mari și fuste până la gleznă, popii au bărbi răsfirate pe piept și cruci grele, își țin părul legat în codițe pe sub tocă. Vesticii sunt lejeri și detașați, poartă sandale și haine de sport, renunță ușor la vizită când ghidul îi cheamă din lipsă de timp. Indienii în papuci și sariuri, etiopienii înveliți în pânză albă, adunarea e pestriță, emoționată. Biserica e mică, cu două încăperi minuscule: un altar păzit de copți și camera Mormântului. Zadarnic veți încerca să fotografiați, imaginile vor fi tulburi. Pe piatra de marmură albă trec pe rând mâinile, icoanele, fotografiile bolnavilor, hainele lor, lumânări. Se spune că acolo, pe lespedea albă vine lumina misterioasă, joacă în flăcări albastre și reci, nu arde, apoi se înalță ca un stâlp suspendant. Deasupra ieșirii, zeci de candele atârnă greu. Fiecare biserică își are propria candelă, ca un steag de război, căci nici nu-și imaginează credinciosul ce lupta acerbă s-a dus pentru a câștiga acest drept. De fapt, tot spațiul e feliat ca un tort, fiecarea a câștigat / cumpărat / primit o bucată. E un labirint complicat și greu de înțeles. Dar pentru mine nu e important unde începe și unde se termină o biserică. Mă interesează mai degrabă chipurile oamenilor, reacția lor și băncuța de lemn e un loc strategic. Așa îi pot vedea pe preoții care adună repede lumânările credincioșilor, unele abia aprinse, îl zăresc pe șeful Bisericii Armenești, lumea vuiește și șoptește, mulți își fac selfie cu mănunchiul de lumânări aprinse la marea candelă, ghizii trec ținând deasupra capului un băț în care atârnă ceva colorat, fiecare altă culoare. E bine aici, răcoare. Uneori poți uita că te afli în biserică și te simți ca pe un mare bulevard pe care râuri-râuri se scurg oamenii în căutare de speranță. Deasupra capului, prin marea cupola intră lumina amiezii și se desface în raze, exact așa cum știți din icoane. Uneori, porumbeii se rătăcesc și caută adăpost prin cotloane. Nimic nu mai amintește de muntele de altă dată. Până și crucea e risipită în toate zările, aici o așchie, dincolo un cui.
Dar azi, spectacolul luminii s-a scurs în tăcere, fără buluceala enoriașilor exaltați, fără bătaia pentru un loc mai bun. Și Mormântul și-a găsit liniștea de pe vremea Fiului jertfit întru iubire.
Și mă mai gândeam așa, în sinea mea mică, nici o lumină nu poate aprinde o lumânare fără fitil, doar noi suntem lumânări. Lumina aceea sfânta o ducem în noi și nu știm. Sau poate nu. Poate suntem doar tuburi reci de neon deasupra unei mese încărcate de bucate.
Paște fericit!
Adriana Moscicki
