2020-04-04
Satele noastre fără sași: Valea Viilor / Wurmloch ca o speranță
Am fost pe aici în ianuarie, era ger și cer senin dar, la fel de pustiu ca pe vremea Coronei. Atunci am fost tristă pentru biserica fără enoriași, azi a devenit o realitate națională din motive diferite.
În afară de a denumi același loc, între cele două nume nu există nici o legătură aparentă (sau poate doar necunoscută mie): „pădurea cu șerpi“ Wurmloch – poate să ne ducă cu gândul la vremea întemeierii sale, pe când Valea Viilor s-ar referi la o realitate mai recentă, pe când valea aceasta era înțesată de podgoriile săsești și localitatea înstărită. Nu știu câte vii au mai rămas, dacă au rămas. Biserica fortificată însă e în picioare și este motivul pentru care, pe strada mare a satului, se încrucișează vorbe străine și oameni veniți de departe. Devenită Monument Unesco din 1999, admirată de prințul Charles în persoană, o puteți vzita apelând numărul de telefon de pe poartă. Gazda a sosit prompt cu cheile și chiar ne-am pus pe taclale despre una, alta, dar mai ales despre oameni și sat. Din vechii locuitori sași mai sunt doar trei și ei re-întorși din Germania. Și-au găsit casa străbună fără gard și dalele scoase din curte. Sunt convinsă că dezastrul a fost mai mare decât ni s-a povestit dar, ghida noastră a fost discretă și temătoare. După o vizită scurtă în muzeul etnografic din sala de primire, am intrat în biserică ca în pântecul generos al unei balene: sala înaltă, strane vechi originale, tavan tipic ornat ca un fagure de miere, obiecte vechi dosite într-o firidă întunecată, altar în culori vii de smarald și rubin. Liniște. Ger. Doar scârțâitul scândurii vechi tăia liniștea scurt și eficient, ca un bisturiu de gheață.Turnul clopotelor stătea cu gura căscată și înfricoșătoare pentru că, da, poate fi o experiență de genul ăsta escaladarea scărilor strâmte, tocite, învârtite în jurul unui ax de piatră, apoi, dispărând în întuneric ca o capcană, cu treceri de lemn înguste și grijă pe unde pui piciorul, dar ce bucurie când lumina îți țâșnește în ochi și te furișezi cu simțământul unui mic vierme de pământ pe lângă măreția clopotelor grele. Apoi privirea se așează pe muchia acoperișului, tăioasă, nu te poți gândi decât la cât de periculoasă ar fi o trecere peste ea, dar ochiul rotit peste dealuri și sat se bucură și înseninează.
Am dat ocol curții fortificate cu un zâmbet de speranță. Nu mai sunt sași, alții s-au făcut stăpâni temporari pe case și călători sezionieri prin lume (a bon entendeur) dar, din ce în ce mai multe familii tinere de germani (nu sași!) vin aici căutând o oază de liniște, pace, un colț de grădină, de cer senin și rămân. Iată o licărire de speranță.
În ce mă privește, voi porni spre alte întâlniri.
Adriana Moscicki
pentru cei ce doresc mai multe informații: https://ro.wikipedia.org/…/Biserica_fortificat%C4%83_din_Va…
