„Vizuina“
… 165 …
Vizuina |Jurnalul unei hăbăuce |6
Am găsit vizuina coioţilor. I-am pîndit în soare cu micul Dragon legat, să nu cumva să-i treacă prin căpşor să se strecoare înăutru. Nici o suflare, nici o mişcare. Îmi amintesc, în copilărie, prima întâlnire cu o vulpe năpârlită şi slabă pe care o strigam, cuţu-cuţu!!!, şi un urlet în spate, N-o atingeeeeeeeee… e o vulpe!!! N-am înţeles ce era rău în asta. Ne-am privit un moment în ochi, amîndouă curioase şi speriate, mâna mea a rămas întinsă, ea s-a furişat cu coadă între picioare…
Am traversat străzile întunecate. Alcoolici şi drogaţi trântiţi pe saltalele lor mizerabile în stradă, cineva caută în gunoi sticle goale, în piaţă se închid tarabele. Cumpăr pâini pe nimic, ia-le doamna, să nu le dau la şobolani! Cineva sulfa în saxofon în mijlocul pieţei şi nimeni nu-l bagă în seamă. Copiii urlă în cărucioare, mamele fumează nervoase, câţiva turişti descoperă minunatale clădiri Art Deco şi flashul aparatelor spintecă întunericul. Baloţii de pânzeturi mai străjuiesc o clipă pereţii magazinelor. Mă văd în zeci de oglinzi, opresc să fotografiez şi omu se grăbeşte să-mi ia oglinda. Stai un moment!, îi spun, mă ascultă cuminte şi apoi îmi explică preţul şi ce reducere îmi face… nici n-a observant că eu sunt cea prinsă în oglindă, mulţumesc, răspund şi mă îndepărtez.
Pub-urile sunt în aşteptare, chelnăriţele cufundate în internet, undeva cîntă în surdină jazz classic, în vecini muzică arabă zguduie franjurii de la geam.
Sex-shop scrie mare cu roz pe o uşa deschisă. Vânzătorul mic şi pirpiriu stă plictisit cu capul pe tejghea printre penisuri colorate din silicon. Chiar şi manechinul de plastic încorsetat e plictisit sub un strat gros de praf.
Merg pe strada asta deochiată şi-mi amintesc cum se mîndreau evreii bătrîni cu apartamentele lor la Strasse, palidă copie a luxului European pierdut. Şi acum?
Alerg spre autobuz, am făcut drumul degeaba până aici. Dragonul desigur urlă şi tot cartierul în picioare. Dacă aş putea scrie în timp ce văd, în timp ce gîndesc!? Sunt doar un ochi ce se învârte peste lume şi uite, privesc sus, aşa descopăr casele astea frumoase în luptă cu lacrimile. Să le stăpînesc.
Fii puternică îmi spun!,… De ce?, îmi răspund. De ce voiam să fiu mare şi acum vreau să fiui mică? Ce fac cu trupul? La ce-mi foloseşte frumuseţea? Când este femeia frumoasă?, când zamisleste?, când iubeste?, când viseaza?
Şi sânii? Şi talia? Şi fesele tinere? La ce bun? Mereu cineva mai tînăr, mereu cineva mai bătrîn.
Două Maxitaxi refuză să mă ducă: Doamnă, la ora asta nu trecem pe acolo, e aglomerat! Stau în staţia de autobuz şi plâng. Nu ştiu de ce sau poate ştiu. Stau şi plâng. Şi aş vrea să fie beznă în autobuz, ca în copilărie, să pot visa, să pot moţăi, ca să pot plânge – dar nuuu, e curat bec şi lumina crudă, stau cu ochii larg deschişi.
Un bilet, spune doamna cochetă, spune numele unei pieţe cu magazine de lux. Nu domnule!, eu sunt pensionară, trebuie să plătesc mai puţin!
Aşa aflu că este preţ de călătorie pentru pensionari. În piaţa aceea magazinele se scaldă în lumina filtrată, din pereţi respiră flori cu miros, vînzătoarele se pilctisesc elegant.
Merg, merg, merg şi nu privesc stânga, dreapta. Sus pe deal aerul e rece şi te învăluie de jos în sus, cuprinde pulpele picioarelor şi urcă spre obraji ca nişte liene parazite şi otrăvitoare. Noapte de smoală sus pe deal şi nu mi-e teamă. Alerg şi plîng. Alerg. Nu, nu vreau bilet de pensionară!
Doar să merg, să merg… ce fac cu frumuseţea?, ce să fac cu inima, cu mângâierea, cu visul ? Din case se aud murmure şi farfurii şi eu merg. Poate dacă ar ploua sau ar ninge, m-aş face covrig în mine fără să ştiu. Aer rece de pe deal mă cuprinde şi vizuina e tăcută. Rana deschisă în carnea dealului.
Noapte.
Adriana Moscicki
