„Vis“
… 152 …
Vis |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 3
Corpul tânăr și viguros al Tigroaicei se cufundă în somn profund, respirația caldă și regulată mișcă firele de iarbă unduindu-le ușor. Sub pleoapele grele ochii fugiră o clipă speriați, apoi se întoarseră înăuntru și se deschiseră spre lumea nebănuită a viselor.
Pe culmea unor munți înalți, în terase, la cele Cinci Izvoare, apa curgea limpede și rece, pești colorați Koi lunecau încolo și-ncoace etalând pete de culoare și lucind în soare portocaliu imperial, roșu solemn și alb delicat. Șiruri întregi de muritori se mișcau ca în vis, despicând cu mâinile aerul – parcă erau marionete atârnate de un fir nevăzut – doar mâinile și picioarele lor se mișcau luptând cu un aer gros ca o pastă de miere grea. Nici un sunet nu tulbură liniștea Templului. Tigroaica se văzu apoi pe ea însăși adulmecând izvoarele și luând-o la fugă cu pași mari. Deasupra plutea o arătare necunoscută, albicioasă și strălucitoare în lumina amiezii, care-i spunea doar: Fugi, fugi, scurmă Pământul, ară brazdă de apa. Tigroaică alergă cu sufletul la gură, secerând cu privirea stânga dreapta munții și terasele cuprinse de ape albastre-verzui. Și trecând de pe una pe alta, săpa cu gheară jgeab adânc. Atunci apele se retrăgeau în ele, Tigroiaca se înalță într-o săritură pe treapta următoare, apele fremătau ca ținute în stăvilare transparente și se înălțau în valuri înspăimântătoare urcând treaptă cu treaptă! Corpul felinei tremură în vis, picioarele se mișcau în alergare. O voce gravă dar caldă tremură o clipă deasupra ei strigând: Hei Cameleon iubit, am venit să ne jucăm, unde te-ai ascuns???…
Ecoul îi țiuia încă în urechi când deschise ochii și se trezi încovrigata la marginea lacului. Aruncă coadă stânga dreapta ca și cum ar fi șters un vis rău, întinse mari labe, pocni gheare tinere și ascuțite, căsca cu gură larg deschisă, se învârti pe loc căutând culcuș nou și adormi iarăși cu gândul la dansul peștilor Koi de la Templul celor Cinci Izvoare. Peste pădure se lasă noapte de smoală. Copacii dormeau în picioare cu mâinile pe un piept lucios de scoarță, păsările cu capul ascuns sub aripă, căprioarele culcate pe o parte, îngrămădite una în altă, doar bufnița rotea capul ca un far aruncând priviri strălucitoare și murmurând, buu huu huu, buu huu huu și noaptea se rostogoli pe cadranul cerului și cu pocnitură din deget se crapa de zi… și fu ziua a doua.
Adriana Moscicki
