„Un tren“
… 38 …
Un tren
Și noaptea se cască în guri de canal
cozi grăbite mîngîie pamîntul și chițăind dispar
în coridoare
colonii ordonate cu spinări gri
capetele se mișcă brusc stînga dreapta, urechi ciulite, ochii lor rolii…
vagoanele curg rugină și scârțâie în noapte
jivine adulmecă iarba pe șine.
Chiar și adierea cea mai tandră a vîntului bălăngăne
bucata de tablă,
literele șterse povestesc destinații dispărute.
Am stat acolo pe banca de lemn,
tu-tu-tu șuiera locomotiva gîfîind,
aveam rochie verde cu panglici și sandale roșii,
număram copacii în cap și brațele lor se scurgeau pe fereastră.
Dar cel mai mult iubeam ferestrele în iarnă
cu capul lipit pe gheață și degetul amorțit
mergeam așa pe frunze și flori,
eram regina anotimpului întepenit
în cap topeam țurțuri și inimi
și voal de mătase peste trupul tulpină
(cîte vise țineam în buzunare de palton!)
în fuga trenului apoi dus trupul meu de carne,
în cap numărați ani și pumnii strînși.
Cum am dorit să fiu mare dar mică,
cum am dorit să plîng.
Poate tristețea e înfiptă în mine și curge ca un virus prin sînge!
Dar eu știu că anii în clepsidră sînt muți
și doar timpul curge.
Am stat pe bancheta de lemn și pe cea de vinilin și pe cea de catifea roșie
și vagoanele aveau perdele,
în palmele mele dungi adînci.
Cu fruntea lipită de geam aștept ninsori
doar noaptea-mi închide pleoape grele de nori și ploi.
Unii au plecat deja prin alte gări
cu mîinile goale
și-au pus oasele să doarmă și-au tăcut,
alții stau în stații obosiți și triști
multi moțăie așa și mîinile le zvîcnesc de parcă ar visa!
Închid ochii și alerg pe cîmp
tu-tu-tu șuieră locomotiva gâfăind
pielea mea biciuită în iarbă și rîd!
Adriana Moscicki
