„Solitude“
… 117 …
Solitude ~ între două vise |de poveste
De te caţeri sus pe colină, privirea ta va cuprinde în zare drum drept, făcut pentru care şi călăreţi, pentru diligenţe pline cu fuste înfoiate şi iubiri furate, pentru roţi de fier şi lemn să taie noroiul şi ceaţa în două pînă în burta Castelului. Trupul lui rotund se lăfăie, mare omidă gri, la siestă, în soare. Treceri şi porţi, mic labirint pe sub pântecul lui. Un copil înarmat cu sabie, pungă de chips şi ochelari asaltează scările, trage de clanţe şi strigă Papaaa, Papaaa!!!, picioarele lui se scutură nervoase în neputinţă de a da peste vreo comoară, halebardă sau uşă dispusă să mişte. Castelul îl ignoră în muţenie, nici măcar ecou nu iasă din gura lui.
Câinii aleargă pe pajişte, grupuri, grupuri se pierd în pădure: pensionari cu baston, tineri cu blazon, japonezi cu aparate… Caii pasc netulburaţi, ciorile se sfădesc, mierlele ţopăie, brazii desfac miros în linişte, vântul tace.
Solitude? Nimic nu e singurătate aici. De jur împrejur clocoteşte viaţă, tinerii se ţin de mână. Scara mare de piatră, învelită ici colo în muşchi se lungeste sub atingeri. Acolo am stat şi eu o clipă suspendată între două vise. Acolo am mers cu palma pe obrazul ei gri.
Cum dorm castelele în noapte mă întreb? Oare se leapădă ele de toate atingerile, înghiontelile, strigătele, chemările, râsetele de peste zi? Oare ce fantome le bântuie cu nostalgie?
Nechezatul cailor în grajd şi aburul cald al respiraţiei lor se ridică nor alb în întuneric. Din casele amantelor răsfăţate nu mai străbate râs vesel, nici muzică de bal. Doar candelabrele stau aprinse şi-n picurii lor mari de cristal se învârt la nesfârşit crinoline.
La Solitude viaţă foieşte şi mişună neîncetat şi, totuşi, senzaţie de pace şi linişte cuprinde omul. Băncile reci de piatră sînt goale. Doar în noapte se aşează acolo iubiri din altă viaţă. Doar noaptea mor trandafiri în aşteptare şi scara înghite tristeţea aşteptărilor, o mistuie în porii ei de piatră gri.
Lacul tace. Nimic nu tulbură obrazul lui. Apoi va veni primăvară cu flori şi vara cu greieri şi toamna în culori şi iarna în vânt, iar faţă lui va oglindi veşnic trecerea timpului în noi.
Adriana Moscicki
