„Sakura“
… 48 …
Sakura ~ visare |de poveste
Sakura în gândul meu…
Kyoto se lăfăie în flori de cireş. Paşii mei nu l-au călcat niciodată, dar am visat. Kyoto din alte vremi cu kimono şi geishe, cu ceremonial complicat şi picioare înţepenite în aştepatare, cu grădini în care gândul piaptănă pietrele în nemişcarea lor şi doar şuvoi mic de apă se prelinge în scocul de lemn şi el susură. Lampadare de hârtie luminează poteci de pământ, troc troc fac saboţii de lemn în întuneric şi n raza de luna joacă o clipă praf de orez vânturat de pe faţa trecătoarelor. Dar paşii mei n-au atins locul acesta decît în vis.
Trupul meu e templu din carne,
ochii mei ogivă pentru lumina
buza mea e tăcere, inima mea e altar
asta e catedrala, gândesc, şi ea te cuprinde mereu pe tine în rugăciune tăcută. Aşa se scrie cuvântul meu în tăcere şi picioarele mele pedalează aer, alerg dar rămân pe loc, trupul meu e aici dar eu nu. Gura mea tace dar cuvântul meu aleargă în vârful degetelor! De cîte ori am recitit în mine cuvintele tale căutând înţelesul ascuns. Ce e metafora tăcerii?
„Şi atunci, când nimic nu mai necesită rostit, vei sta singură în faţa altarului,
culcată în verde de mentă la mal de lac, întinsă-n visare la buza apei, izvor de poveste
din care te-ai băut, atinsă-n mângâieri de gândul călător peste meridianele plăcerii!
Și așa, așternută în amintiri, vei da uitării năluca mistuită, prin rugăciune zămislită!
Atunci când nimic nu mai necesită rostit – vom fi cuvânt, poezie și tăcere împlinită!“
Şi aşa stau în gândul meu pe sub cireşi, ghemuită pe un petec verde, cât o batista. Mă gândesc la mierlele uitate în soare. Ele cânta doar dimineaţa devreme, doar seara pe-nserat. Atunci lumea toată este tăcere, doar trilul lor răzbate aerul! Demulte ori l-am ascultat încordată, căutând să desluşesc ceva din dialogul lor. O mierla cânta însăilat cu sunete înalte şi întrebătoare, cealaltă răspunde în tonuri joase şi complicate. Mă gândeam, cântecul lor e ca o panglică de mătase ce se învârte şi face bucle mari prin aer, apoi în plutire lînă se aşează în iarbă şi boarea dimineţii o vântură uşor, ea tremură o clipă şi adoarme cuminte în nemiscar, în tăcere. Şi dacă mierlele plâng? poate cântecul lor e poveste plină de lacrimi şi o spun aşa în răcoarea dimineţii, în nostalgia înserării.
Troc troc fac saboţii pe poteca de pământ bătătorită în Kyoto. Cireşii scutură alb în părul fetelor şi ele râd cu zgomot mare. Băieţii înclină uşor capul într o parte şi le privesc cu dorinţa ascunsă. Foşneşte mătasă colorată, cling cling fac pahăruţele de lut şi sake-ul arde gâtlejul. Un dans de evantai feliază aerul cald, dar eu nu înţeleg nimic din poveste. Capul meu se-nveleste în verde, lujeri proaspeţi nasc idei şi pe buze, de frunză se face cuvânt. Doar în ureche am mierle bosumflate şi ele plâng de dorul potecii însorite într-o dimineaţă, devreme. Cireşii pleacă ramuri albe, colivie peste lume şi-n mine cuvintele sunt liturghie.
Sînt catedrala tăcerii tale!
Adriana Moscicki
