„Rendez-vous în sala Redută”

… 0 …

Pentru Eviana | din povești nemuritoare

Astăzi cobor de pe bancheta vizitiului și mă întorc încă o dată în cârciuma hotelului La Împăratul Romanilor / Zum Römischen Kaiser la masa la care am stat și scris plăsmuirea în culori pastelate Rendez-vous în sala Redută.
Subiectul, intriga povestioarei mele, inspirată din fermecătoarele texte în proză și versuri scrise și publicate de poeta Adriana Moscicki pe pagina „Călătorie în timp” și website-ul „Întâmplări în cuvinte” administrate de dânsa, nu are corespondent în viața reală. Rendez-vous în sala Redută este o poveste de ficțiune izvorâtă din fantezia mea, „o călătorie imaginară într-un univers de poveste presărat cu întâmplări fabuloase în cuvinte, șoptite la urechea artistului condamnat la tăcere precum ostașul fără limbă din palatul Șeherezadei.”

Vechiul hotel La Împăratul Romanilor / Zum Römischen Kaiser
( prelucrare digitală | variantă editată în culori pastelate )

~~~o~~~

Rendez-vous în sala Redută

Cinci schițe pseudoliterare din ciclul ÆQUILIBRIUM
Farba tăcerii | Întoarcerea mierlei | Izgonitorul norilor | Țiganca Eviana | Catedrala străvezie

Farba tăcerii | chiteală (în loc de prolog)

„La fel cum se întinde și cufundă farba în apă, încet, dar grațios, mi-ai colorat inima cu ale tale culori, și acum nu voi mai putea fi niciodată sinele meu incolor.”
| amadeo

Cu ani în urmă am descoperit într-un album cu ilustrații vechi o reproducere acromică, de fapt un detaliu în format pătrat dintr-o pictură mie necunoscută, în care apare vechiul hotel „Zum Römischen Kaiser” din Sibiu. Ilustrația fără culoare a clădirii în care se afla vechiul hotel „Împăratul Romanilor” pînă la demolarea acesteia în 2 iulie 1891 m-a fascinat din prima clipă. Lipsa culorilor crează o atmosferă deosebită, aidoma unui clișeu vechi decupat dintr-un film mut. Desigur tabloul original a fost pictat în culori vii, în maniera picturilor de la începutul sec al XIX-lea.
Există două variante/ picturi mie cunoscute, realizate după acest tablou, din care una, semnată R. Krabs, este datată 1861, iar cealaltă, un detaliu din altă pictură, este nesemnată. Pictura realizată de librarul și litograful sibian Friedrich August Robert Krabs nu atinge perfecțiunea originalului. A doua variantă, la prima vedere, identică cu cea a lui Krabs, nu pare a fi pictată de litograful sibian deoarece compoziția, formele cât și caracterul literelor textului de pe fațada clădirii diferă de pictura lui Krabs. Varianta nesemnată pare a fi realizată de un artist priceput, posibil un litograf din atelierul lui Krabs.
Comparând ilustrația acromică cu varianta în culori pastelate realizată de mine, se poate constata că mesajul citibil, interpretabil, perceput de privitor, se poate schimba și în funcție de paleta cromatică, schimbată prin retușare sau reproducere.
Nu știu cine a pictat tabloul original vizibil în ilustrația alb-negru, dar aș prefera să fi fost renumitul pictor sibian Franz Neuhauser cel Tânar (1763-1836) al cărui elev a fost scurt timp și pictorul amator sibial Johann Böbel (1824-1887). Bineînțeles că aș putea căuta și afla autorul, dar asta ar fi deja altă poveste…

Trăiesc într-o lume în care „goliciunea” și „nuditatea” cotidiană sunt ridicate la rang de valoare supremă a bunuli sinț și gust, proslăvite, oferite și vândute de negustorul de bric-à-brac și manipulatorul mediilor universale drept marfă exclusivă celor care le cumpăra și consumă în neștire mai ales din prostie. Exhibiționismul binecuvântat de o societate de consumatori docili, oricând dispuși de a ingurgita orice, dar mai ales mediocritatea exclusivității reale și virtuale, poate fi considerat primul pas spre îdobitocire colectivă.

Îmi doresc o lume din care noi, muritorii, putem evada orișicând mână în mână cu fantezia și ficțiunea din realitatea cotidiană în universul fermecător al basmelor și poveștilor – într-o lume fantastică, plină de mistere, secrete, magie, vrăjitorie, scamatorie și farmece.
Oare există asemenea univers? Eu zic că ar trebui să existe, că de n-ar fi nu s-ar povești!

După o ploaie scurtă de vară aleea pașilor noștri este presărată cu oglinzi de apă, băltoace mici în care se oglindește imaginea noastră pe fundalul albăstrui picurat din ceruri. Uneori cedăm tentației, ne aplecăm și călcăm voit în băltoacă plină ochi pentru a afla cât de adânc ne putem cufunda dincolo de imaginea proprie oglindită în culoarea celestă întinsă pe suprafața apei.
La fel cum ne aplecăm peste ochiul albastru ne putem apleca și privi dincolo de imaginea unui tablou. Daca reușim să „intrăm” într-o poveste și să ne identificăm cu peisajul sau un personaj din piesa jucată în spatele cortinei din forme și culori pe scena imaginației, ne putem întoarce și privi în ochii privitorulu spectator sau ochiul creatorului. Din interiorul tabloului vedem imaginea/ pictura în oglindă aidoma celei din băltoaca albastră. Această imagine, diferită de cea reală, normală, neoglindită, creează și transmite mesaje și sentimente noi, neobijnuite și deosebite de cele recepționate și interpretate anterior. Un exemplu elocvent este autoportretul lui Vincent van Gogh cu urechea (stângă!) bandajată. Toată lumea cunoaște tabloul cu portretul artistului și majoritatea este de părere că pictura redă fizionomia reală a artistului, cu toate că a fost realizat în fața unei oglinzi! Nu mă refer expicit la principiul proiecției imaginii din câmpul vizual, inversată de ochiul nostru în direcția stânga-dreapta, sus-jos și pseudo-re-răsturnată în aria vizuală a privitorului ci la interacțiunea noastră cu variantele noi, schimbate, ale imaginilor cunoscute și ancorate în memoria noastra. O asemenea percepție diferențiată a realității formelor oglindite întâlnim și în universul culorilor în funcție de schimbarea cromatică apărută într-un tablou cunoscut.

Un tablou poate fi mai mult decât ceva creat și aruncat într-o expoziție, muzeu, ladă de fier sau sub patul uitării. Un tablou este în primul rând o poveste surprinsă și suspendată în timp prin forme și culori monocrome sau policrome… | o poveste dintr-un film mut cu mii de clișee, interpretări și povești expuse, derulate și adunate în amintirile tabloului de-a lungul timpului din ochii privitorilor trecători, | o piesă jucată pe o scenă ascunsă în spatele cortinei -scenetă, satiră sau dramă- pusă în scenă pe un cadru de alb inocent întins pe un șasiu păcătos (sau invers), | sau o șaradă ascunsă în spatele unui zid de iluzii, fără intrări sau cu uși ascunse prin care ne putem strecura într-un univers pitit în spatele unei realitați travestită ochiului de iluzia unei realități credibile în spatele căreia se ascunde cel care tace.
Chiar dacă reușim să „privim” într-o poveste nu vom putea „vedea” niciodată singularitatea (originală) nascută din imaginația artistului demiurg, acea singularitate neperceptibilă pentru ochii privitorilor.
Totuși, imaginația ne permite să „pătrundem” într-un tablou, să promenăm cu ochii închiși pe alei umbrite, să alergăm peste câmpii întinse, să cutreierăm păduri fermecate sau să ne pierdem într-un labirint sau „Irrgarten”, în căutarea viziunii ascunsă de artist pe poteci vizibile sau într-un lăcaș sfânt.
Labirintul propriuzis este format dintr-un singur drum întortocheat care duce la un loc ascuns, de unde este greu de găsit ieșirea. Labirintul în care te poți rătăci din cauza structurii complicate, formată din îcrutișari de drumuri și fundături se numește în limba germană „Irrgarten”, cu alte cuvinte „o grărdină înșelătoare cu o structură complicată cu drumuri întortocheate care te induc în eroare și cărări lăturalnice pe care te poți rătăci”.

Aici începe povestea în culori pastelate!
Deși la prima citire povestea în ramă Rendez-vous în sala Redută pare un Irrgarten, o grărdină înșelătoare cu o structură complicată, este doar un simplu „labirint în cuvinte” – cel puțin atâta timp cât vă plimbați pe aleea imaginației mele fară să vă abateți ochiul dincolo de imaginile și aparențele marginale, stranii, adunate și înșirate dintr-un mozaic spart în care fiecare fragment, propoziție sau cuvânt poate deveni o portiță spre o poveste nouă – fractal rupt dintr-un întreg de nepătruns. Povestea mea nu vă călăuzește pașii spre un loc anume deoarece labirintul meu nu este un drum care poate fi pășit. În momentul în care aveți impresia că ați ajuns în lăcașul sfânț vă aflați la începutul cercului spre nicăieri! Noima acestei povestiri se naște dincolo de irisul cititorului prin abilitatea solomonarului de a îmblânzi, înșira și îmbina cuvintele balaurului din săculețul imaginației mele, păstrat în sipetul ascuns sub bancheta vizitiului, într-o poveste proprie – wújí | tàijí | wànwù!

Rendez-vous în sala Redută vă oferă o călătorie imaginară într-un univers de poveste presărat cu întâmplări fabuloase în cuvinte, șoptite la urechea artistului condamnat la tăcere precum ostașul fără limbă din palatul Șeherezadei. Oare ce se întâplă cu asemenea povești, născute pe buza muzei, de sete sfârșită la marginea izvorului secat, povești rămase făra grai, osândite de bunăvoie prin jurământul povestitorului la tăcere veșnică?
Povestea în culori pastelate zace în tăcere la buza lacului fermecat, doar culoarea ei rămâne vizibilă, aici, deocamdată, pentru eternitate.

Un oareșicare cineva mi-a spus cândva: „Poveștile nemuritoare se scriu în negura nopții, înecat în alcool și brațele iubirii și se nasc dimineața împreună cu primele raze de soare în culorile curcubeului.”
Nu știu dacă omul are dreptate, dar povestea mea este una cu totul alta, și totuși aceeași!

~~~o~~~

Întoarcerea mierlei | descântare

În unele nopți, când luna stă dosită în spatele cerului fricos și stelele tăcute se prefac că dorm, poți auzi, dacă asculți cu atenție, ecoul roților și tropotul copitelor cailor înhămați în fața trăsurii nevăzută vreodată de ochii muritorului răsunând din tunelul timpului sub Biserica Arcadelor. Sunt nopți în care bătrânii iși fac cruci îainte de a pomeni cu voce în surdină numele dat trecătorului, a cărui înfățișare și nume adevărat nu cunoaște nimeni deoarece el nu a fost văzut vreodată! Oricum, nu vom afla niciodată dacă cineva l-a întâlnit de adevărate, deoarece se zvonește că cei care întradevăr l-ar fi întâlnit, a-r fi promis că vor păstra tăcerea.
Și în noaptea aceasta se aud tropotele copitelor cailor și dincolo de zori răsună pentru ultima dată cântarea mierlei „cu buza nesigură şi lacrima prea des la ea acasă pe obraz” pe poteca ascunsă lângă izvorul secat, unde „vântul zburlește coama de mare mângâie cerul și se pierde în zare”.

Din apus se ivește ca din senin o rază de lumină, întinsă pe o panglică albă și strălucitoare, șerpuind spre răsărit pe bolta cerului înserat, urmărită de o caleașcă în goana cailor, parcă hăituind umbra aruncată de ei înșiși pe drumul nevăzut din fața lor. Trăsura, năluceală invizibilă ochiului muritorului, se deplasează pe dâra de lumină oglindită pe pământ, fară zgomot de roată, neched de cal sau sunet făcut de plesnitul biciului.
În zarea depărtată, undeva pe muchia orizontului cețos, apar siluetele turlelor înălțate deasupra acoperișurilor orașului roșu. Drumul fășii cerești se apropie, umând cursul apei izvorâtă din gura râului sălbatic, de cetatea încercuită și apărată de centuri ridicate în cercuri înalte spre cer.
În fața bastionului uriaș zidit lângă turnul porții de miazănoapte zace în așteptare, proptit pe malurile apei, podul de lemn ridicat din stejari milenari de mâna unui meșter dulgher necunoacut. Caleașca traversează podul de poveste și dă veste porții din Turnul Croitorilor de sosirea trecătorului. Aripile portalului se deschid și primesc berlina invizibilă.

Vizitiul de pe bancheta din fața cabinei mână trăsura cu dibăcie prin ulițele înguste, ținând frâiele cailor în mâna stângă și biciul cu naga duhului, împletită în douăsprezece benzi, în mâna dreaptă. Șarpele subțire plutește deasupra cailor fără să pocnească sau să muște spatele acestora.
Trăsura trece pe lângă moara Sag, târgul trandafirilor cu mireasme de trandafiri din grădina Rosenanger, târgul vinului cu arome furișate din butoaiele de vin ascunse în beciurile caselor de pe Weinanger și se îndreaptă pe ulița făurarilor Schmiedgasse spre straja dragonilor. Ajuns în piațeta Dragonerwache caleașca întoarce și urcă pe ulița Burgergasse, drumul ocnei care leagă poarta consilierilor de inima orașului, spre podul neadevărurilor, Lügenbrücke, unde intră în tunelul boltit prin gura spartă sub Podul Minciunilor, pe care se află căsuța bărbierului Kisch. Așezate peste gangul zidit stau crăcănate casa lui Jikeli, casa baronului Rosenfeld, casa în care funcționează oficiul balanței publice și clădirea în care se află bisericuța pe arcade, Laubenkirche, ridicată la ieșirea din tunelul boltit în inelul mic, Circulus minor, Kleiner Ring. Tropotul cailor răsună din tunelul timpului și din pântecul pământului se ivește caleașca călătorului, intră în tunelul turnului sfătuitor Rathaus și iasă în buricul burgului pe inelul mare, Circulus major, Großer Ring. Vizitiul mână caii spre intrarea pe Platea heltensis aflată pe partea opusă a pieței trecând pe lângă fântâna veche cu grilaj din fier forjat împodobită cu un cocostârc. Ajuns lângă statuia sfântului apelor, înfiptă în inima orașului și sufletul ereticilor de un misionar prea încrezut, aruncă o privire spre cele două tunuri aplasate în fața Casei Generalului întrebându-se dacă poziționarea lor cu țevile spre Sf. Nepomuk a fost întâmplătoare sau voită. Caleașca intră pe drumul care duce spre Poarta Cisnădiei / Heltauer Tor și se oprește în fața clădirii vechiului hotel La Împăratul Romanilor / Zum Römischen Kaiser aflată colț cu Ulița Balului / Ballgasse.

Vizitiul coboară de pe scaunul din fața cabinei, ia jobenul cu mâna stânga de pe cap, deschide portiera, coboară scărița, ridică brațul stâng și spune: „Stăpână mea, am ajuns.” / „Meine Herrin, Wir sind angekommen“.
În ușa cabinei apare, parcă desprinsă din pânza unei picturi, o ființă înveșmântata în albul inocenței, învelită în culoarea purității desăvârșite, o domnișoara frumoasă, înțeleaptă, de o eleganță și delicatețe deosebită, o femeie așa cum nu veți mai întâlni vreodată.
Femeia în alb prinde brațul vizitiului, ridică ușor cu mâna stângă rochia și pune piciorul drept pe treapta scăriței. Tocul pantofului se agață de tiv și femeia alunecă. Din întunericul cabinei se ivește o mână și prinde femeia de brațul stâng evitând astfel să cadă. Frumoasa în alb coboară încet întoarce capul spre vizitiu, ridică ușor voalul din fața ochilor îi mulțumește șoptind: „Danke Johann”, face doi pași și se oprește. Din caleașcă se aude o voce rostind cu glas scăzut: „Te rog mergi mai departe, nu te întoarce și nu privi înapoi!”
Femeia în alb ezită o clipă înainte de a intra pe Ulița Balului. Din umbra caselor se desprinde o siluetă neagră, se apropie de femei și îi oferă tăcut brațul. Femeia ia brațul necunoscutului și împreună merg spre sala de dans, cu intrarea dinspre Mica uliță transversală. Înainte de a intra în sala Redută femeia se întoarce pe pragul ușii și aruncă o privire pe partea cealaltă a drumului unde se află grădina de la Casa cu cariatide! Eva von Sachsenheim își aduce aminte de nenumeratele escapade prin potița grădinii pe străzile de poveste ale orașului iubit. Își dă seama că drumul călătorului nu duce nicăieri și doar o învârte pe loc, cercuri, cercuri, într-un dans nebunesc de Voltă sau Langaus.
La capătul opus al Uliței Balului vizitiul își pune jobenul pe cap, ridică scărița și închide portiera Berlinei.
Caleașca de poveste dispare.

Clopoțelul deasupra ușii sună și anunță apariția vizitiului. Cârciumarul din spatele tejghelei ridică capul, fixează noul venit și morăie: „Am onoarea, Domnule meu, cu ce vă putem sluji?” / „Habe die Ehre, Mein Herr, womit können wir ihnen dienen?”
Bătrânul cu părul alb răspunde politicos la salutul birtașului, pune jobenul și mantia neagră în cui și se așează pe scaunul de la masa lângă ultima fereastră, în timp ce cârciumarul cheamă soția din bucătărie. Cârciumăreasa iasă, merge cu pași legănați la masa noului venit și-l întreabă: „Stimatul meu domn, ce doriți de mâncare și băut?” / „Gnädiger Herr, was wünschen Sie zu speisen und zu trinken?”. Vizitiul comandă o bucată de slănină, ceva brânză, cârnaț afumat, ceapă, pâine și o carafă cu vin roșu. Cârciumăreasa dispare în bucătărie și se întoarce cu o carafă de vin și un păhar din sticlă cu picior, le pune pe masă și spune: „Sănătate, dragul meu Domn” / „Zum Wohle, mein lieber Herr”.
Bătrânul ia carafa și umplă păharul cu vin roșu, îl ridică în fața ochilor și se uită curios la culoarea roșie spartă și reflectată pe sticla șlefuită. De la masa alăturată răsună un „Healf Gott, Geseangthiet”, urmat de un „S-ajute Dumnezeu, Noroc și sănătate” și un „Egészségére!” de la mesele celelalte. Bătrânul cu părul alb închină păharul în sănătatea tuturor îl golește dintr-o înghițitură și-l umplă din nou.

La capătul celălalt al străzii bărbatul în negru deschide ușa, oferă brațul femeii în alb și împreună intră în sala Redută umplută ochi cu aparențe deghizate. Cuplul alb-negru se îndreaptă spe mijlocul sălii unde se oprește. Muzica pe platforma orchestrei amuțește și perechile dansante ies din îmbrățișări.
Bărbatul în negru cuprinde femeia în alb și „dansul începe încetişor, un pas înainte şi doi înapoi … învârtiți în atingeri, în ei mestecați – așa se cunosc femeie și bărbat … lumini cernute din trecut, bărbat și femeie sunt doar un singur trup! … Și totul era doar o supă de lumină și-n mijlocul ei stăteau înfipte două trupuri încleștate învelite într-un fuior ce se rotea, se rotea, se rotea…”.
Orchestra începe iarăși să cânte, cuplurile regăsite se aruncă în brațele unui nou vals Langaus dansat pe parchetul întins până la epuizarea figurilor defrânate, ca și când nu ar exista un mâine după noaptea aceasta.
Ochi reci ascunși în spatele ochilor prietenoși urmăresc în taină de pe galeria îngustă din lemn, ridicată deasupra intrării, fiecare mișcare, înregistrând orice schimbare ivită pe ringul de dans al marionetelor, cuplate după bunul plac de trăgătorul de sfori. Cei de pe parchetul de dans nu sesizează pezența trecătorului în mijlocul lor și nici ochii de pe galerie nu simt respirația lui în ceafă.

Din depărtare cântare din povești nemuritoare răsună:
„Vântul zburlește coama de mare mângâie cerul și se pierde în zare.
Frunza întoarsă eșuată în val spuma se zbate exilată la mal.
Suspină candela și moare în surdină negru tăciune se lasa-n firidă,
ziua și noaptea în brațe se prind din cadre portrete încet se desprind.
Foșnet de rochii, tropotit de botină aroma de levanadă și de naftalină,
mătasea pocnește, lovește podeaua chip palid apare, mâini albe ca neaua.
Cu ochii arzând și tristețe de ceară Doamna din pânză refuză sa moară,
noapte de noapte balul deschide cu fală, dansatorii sunt gata, asteaptă cu sfială.

Capete se-nclină, un clavecin oftează perle și diamante aerul luminează!
strânși bine în mătase și fluturi de mărgele, pașii timizi se ascund în covoare grele.
Batiste rușinate se pitesc în corsete cu nuri, Domnii poartă pe brațe din flori cununi,
vinul se scurge în cupe de cristal, fazanii zboară, în curte fântâni de cleștar.
Cutremur de frunze în boschete, mâini aprigi caută-n fuste cochete,
corpuri asudate se cunosc și se-mpreună doar Doamna, dispare sus în turn, stăpână.

Cum pana dansează în semne fel de fel cuvântul s-așterne podoabă îi cânt de menestrel.
Luna pe ceruri se-mbracă în brocart stelele toate scapă un oftat.
Balul sfârșește în clinchet de trăsuri, cai negri scot aripi și zboară peste muri.
Împletite-n culcușuri foșnesc ierburi moi, Galeria se umple cu forme și culori.
Cu ochii închiși și dantelă botită Doamna se-ntoarce în rama cu aur poleită.
Noaptea defunctă, dimineața clipește peste lume boare aromata plutește.
Spuma din val s-a uscat ca o crustă inima mea caută adopost de moluscă.
Orfan sus în camară pe o masă lasat își plânge povestea un cântec uitat.” Din Povești nemuritoare | a.m.

Larma muzicii amestecată cu râsetele măștilor din sala de dans scapă prin ferestrele larg deschise pe Ulița Balului de unde se strecoară în cârciumă.
Micuța servitoare așează platoul mare de lemn, decupat în forma de purceluș, plin cu de-ale gurii pe masa împăratului și îi dorește poftă bună zicând cu voce plăcută: „Gneadijer Hearr, ech weangtschen Ejer einen geaden Apetit”. Un zâmbet se strecoară pe buzele ascunse sub mustața vizitiului la auzul cuvintelor rostite în jargonul sibian numit derogatoriu Kucheldeutsch (germană de bucătărie) presărat cu expresii și cuvinte preluate din idiomul săsesc, vorbit mai ales de personalul tânăr venit de la sate în orașul numit cândva Mica Vienă…

~~~o~~~

Izgonitorul norilor | reflectare

După ce s-a ospătat cum se cuvine și pe îndelete bătrânul scoate luleaua și pungulița cu tutun din buzunarul vestonului și începe să umple boltul sculptat din Meerschaum sub forma unui cap de femeie. Ia o așchie subțire de lemn din cănița de lut de pe masă, o ține în flacăra lumânării și aprinde tutunul din lulea. Pipa, o amintire din orașul vechi aflat pe drumul de pelerinaj spre țara făgăduinței, devenise un însoțitor fidel în călăroriile omului.
Ferecat sub scaunul vizitiului tac, lângă toiagul din lemn, mantia și pălărie, câteva cărți și nemuritoarele Hánshān shī legate cu sfoară. În geanta de piele, învelită în mantia neagră, se află o casetă din lemn în care zac un săculeț cu mărgele și o mână de amintiri sfânte sau mai puțin sfânte adunate de-a lungul drumurilor străbătute în călătoriile lui. Printre scoici și pietre de diferite forme și culori stau ascunse, o nestemată, o mică stea cu opt raze, o baghetă de selenit, fetișuri, un flacon micuț cu mireasma unui elixir exotic, o mână-ochi pe șnur roșu și alte obiecte care i-au adus noroc – dar și o miniatură cu prințul protector, cel care, după Enoch, a primit jurământul și care a înfrânt balaurul, dar nu l-a ucis deoarece fară dragon nu exista nici-nici.

Dincolo de miazăzi se apropie miezul nopții și smulge măștile, una după alta, de pe fețele schimonosite în extaz. Vizitiul umple paharul cu rămășitura elixirului roșu. Timpul curge din carafă în păharul de sticlă șlefuit în zeci de fațete cristaline. Bătrânul ia o înghițitură, răsucește capul spre fereastra din stânga lui și urmărește prin geamul aburit dănțuiala siluetelor neguroase. Lumina lampioanele, purtate de slujnicele damelor grăbite spre sala de dans, luminează caldarâmul noroios, săltând șovăitor în ritmul pașilor prin noapte. Frumusețile deghizate le urmează precum coama strălucitoare aureola cometei nocturne.
Două lumini, desprinse din șirul lampioanelor, se apropie încet de geamul ferestrei. Dincolo de oglindă apare chipul unei vedenii cu ochi de jar înconjurați de un halou din flăcari. Lucirea misterioasă pătrunde prin sticla ferestrei în cârciumă și se răspândește încet în cameră.

O nălucă invizibilă ochiului muritor ia loc în fața vizitiului, toarnă pe gât clipa uitată pe fundul păharului și spune:
„Oare ar înțelege vreunul dintre cei care șed aici la mesele împăratului, sau trec afară prin fața ochilor noștrii, că peste o sută și ceva de ani un oarecare urmaș va scrie câteva cărți despre lumea lor, viața lor plină de frustrări și plăceri? Și oare ar înțelege vreunul dintre ei că peste două secole un necunoscut va sta undeva la o masă sub fereastra unei mansarde, scriind o poveste în care un oarecare Sigerus descrie lumea în care trăiesc cei care se scurg acum, aici, prin clepsidră?”

Himera pune păharul cu gura întoarsă pe tăblia mesei lângă carafa goală și continuă:
„Ești o ființă norocoasă, ai avut o viață aleasă, plină de întâmplări și întâlniri neprevăzute. Plimbându-te prin grădina acesteia ai avut plăcerea de a privi 70 de generații de flori ivindu-și frumusețea și mireasma din bobocii timpului. Primele primăverii ai cutreierat plaiurile natale ale universului mioritic la braț cu frumusețea tinereții, dar nu ai irosit timpul savurând în neștire plăcerea cercului vicios precum Möbius și nici prin a ridica ceea ce timpul altora oricum ar fi distrus. Când ai plecat ai luat cu tine sipetul împlinit cu amintirile unei vieți trăite împreună cu oameni deosebiți într-un oraș unic. Când ai plecat ai rămas în tot ce ai privit, atins și iubit. Dacă te-ai fi întors vreodată, nu te-ai fi întors niciodată!
La o vârstă destul de fragedă ai descoperit în raftul părintesc cartea care ți-a deschis sufletul: Cadmos – scurtă istorie a scrisului. O păstrezi și astăzi, fară supracopertă, lângă celelalte cărți luate cu tine pe drumul spre dincolo de pădure. Cartea ți-a oferit posibilitatea de a călători cu Champollion prin labirintul hieroglifelor egiptene și cu Rawlinson prin cel al scrierii cuneiforme, dar cel mai mult te-a fascinat scrierea chineză! Călătoria în Imperiul de mijloc ți-a oferit posibilitatea de a învață arta caligrafiei, o portiță spre gândirea, filozofia și manifestarea principiului qi în acest univers.
Cu toate acestea te-ai simțit solitar până în ziua în care ai întâlnit viața trăită și cuprinsă în poezia cuvintelor voastre. Atunci ți-ai dat seama că toate poeziile lumii izvorite din sentimentele și gândurile celorlalți sunt și rămân doar halo-uri în cuvinte, iluzii care descriu doar jumătatea adevărului.
Oare ai uitat cuvintele rostite de Siddhartha la întrebarea prietenului său Govind despre gândurile care îl ajută să trăiască la bătrânețe?:
>Am găsit un gând, Govinda, pe care îl vei lua din nou pentru glumă sau prostie, dar care este cel mai bun gând al meu. Se spune: opusul fiecărui adevăr este la fel de adevărat! Și anume așa: un adevăr poate fi exprimat și învelit în cuvinte doar dacă este unilateral. Tot ceea ce poate fi gândit cu gânduri și spus cu cuvinte este unilateral, totul unilateral, totul pe jumătate, totul lipsit de întregime, rotunjime, unitate.< Siddhartha | Hermann Hesse

Oare poeziile și povestirile născute în toate diminețile lumii sunt trăiri adevărate din viața voastră reală, adevăruri care ți-au întregit jumătatea într-un gând întreg?”, întreabă himera, se ridică și dispare.

Omul cu părul alb descheie vestonul și scoate din buzunarul de la piept o cutie mică din piele. Deschide cutiuța, ia o nestemată învelită într-o bucată de catifea, o așează pe masă și o dezvelește încet. Bijuteria, un pandantiv cu o camee montată într-o casetă ovală creată de un artizan italian, era împodobită cu o miniatură tăiată filigran dintr-o scoică după un desen autentic reprezintând portretul unei femei. Frumusețea zace la pieptul omului în așteptarea zilei în care intruchiparea visului prins în scoică va apare în fața călătorului. Bătrânul cunoaște jocul timpului…

„Un trup bătrân și inutil; Am văzut multe generații de flori în solitudinea sihăstriei mele. Când va veni primăvara și dacă voi mai fi în viață, mă voi întoarce cu siguranță, să te revăd – ascultă sunetul toiagului meu.” Gogō-an | Ryōkan Taigu

* * *

Lorem ipsum | dolor sit amet…

* * *

Cârciumăreasa se ivește din senin în fața vizitiului, îl taxează cu o privire iscoditoare și îl întreabă dacă mai dorește ceva de-ale gurii. Vizitiul pune cutiuța cu nestemata înapoi în buzunarul de la piept, îi mulțumește de întrebare și comand o nouă carafă cu vin. Femeia se întoarce în bucătărie în timp ce birtașul o urmărește cu privire ascuțită, stând cu capul sprijinit în palme și coatele rezemate pe tejghea.
Din spatele sobei aflată lângă ușa de bucătărie se desprinde o siluetă tărcată, iasă și ciulește urechile. Visibil speristă de ceva necunoscut se uită cu ochii mari, blana înfoiată și spatele curbat spre ușa de intrare. Pendulul ceasului micuț achiziționat de la un negustor de ceasuri din Pădurea Neagră șovăie și se oprește. Pentru o clipă timpul își ține respirația. Vizitiul închide ochii.

~~~o~~~

Tziganca Eviana | invocare

„Bate pasul uşurel, fusta se ridică-n cer, | sar sănii în joc nebun, bărbatul se face scrum. | Hop şi fusta se înfoaie, zboară ca pasărea-n zare. | Ritmul se încinge-ndată, zornăie brăţară lată! | Cocoşei la piept se-ncing şi obrajii se aprind.” Dans nocturn | a.m.

Clopoțelul de la ușa de intrare răsună și anunță cu voce stridentă apariția femeii. Pendulul ceasului se trezește speriat și pornește din noue să bată pasul timpului. Inimile muritorilor începură iarăși să oscileze, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Deschid ochii.
Tziganca mea intră în cârciumă și cârciuma, surprinsă și orbită de ale ei belețe, stă, parcă scoasă din minți, încremenită aidoma mușterului care s-a oprit cu cana de vin în drum spre buzele întredeschise. Cârciumarul, surprins cu un păhar și o cârpă în mâini, iasă din spatele tejghelei dar, înainte de a deschide gura, îi fac semn să se întoarcă de unde a venit.

Eviana mea, o femeie desăvârșită, fasicinantă cu o privire străpunzătoare, strălucitoare, era o tziganca așa cum nu veți mai întâlni vreodată. Este înveșmântată întro fustă lungă, pufoasă, bogat colorată care ajunge până la degetele de la picioare și bineînțeles este împodobită cu bijuterii din aur. Părul negru curge peste umeri și în ochii seducători, cu o privire captivantă, hipnotizantă, te poți pierde fără drum de întoarcere.
În timp ce se apropie cu pași mari pe tălpi moi de felină de masa mea aruncă o privire nimicitoare spre cârciumarul care dispare în bucătărie. Tziganca se oprește în fața mea, iși pune palmele în șolduri și zice: „Ce dracu faci aici între muritori, ai promis că o duci în lumea ei și te întorci în povestea noastră?” Se așează pe muchia scaunului zicând cu voce ridicată, „Vorbește omule!”
Mă uit în ochii ei și tac. Tot ce aș putea să-i răspund i-am spus deja de mii de ori. A conversa din plăcerea de a vorbi este mai ales plăcerea celui care iți ascultă cântarea, și cântarea ei mă îmbie la nebunie. Cuvintele mele nu sunt cântari, prea des le-am risipit în mod abuziv în numele adevărului.

„Lumea muritorilor nu este luma ta, nu poți rămâne aici, trebuie să te întorci degrabă în lumea noastră”, spune frumoasa și continuă, „Chiar dacă noi doi suntem la fel, eu pot trăi în lumea lor pentru ca ‚ea‘ există în lumea lor. Tu nu, deoarece tu nu exiști, nici aici și nici in alta parte! Ești doar – nemuritorul trecător – prin care se definește ceea ce există…! Oare nu te-ai întrebat niciodată de ce ai apărut în fața celui din Shakya, cu toate că el nu te-a chemat? Ceilalți unsprezece sunt ființe muritoare. Nu numai că iți lipsește forma, corpul, trupul vizibil, tu nu posezi nici trăsături proprii prin care te-ai putea defini. Ai fost nevoit să-ți însusești proprietățile altora pentru a fi perceput, dibuit. Faptul că ești capabil să cunoștii gândurile muritorilor fără să le citești și să anticipezi nașterea și rostirea neadevărurlui pe buzele slăbiciunilor umane – dar mai ales abilitatea ta de a vedea și înțelege cursul lumii șezănd la malul tău solitar, privind scurgerea clipelor din clepsidra spartă – nu te face atotștiutor. Oare cine te crezi, Marele deștept?”

„De ce taci?”, întreabă furioasă. „Ah da, știu, tu nu interferezi cu principiul care se abține de la acțiuni îndreptate împotriva naturii, acel adevăr suprem care ‚acționează‘ doar spontan, fără a fi necesară intervenția minții, și deci tăcerea ta, aici și acum, este felul tău de a nu ‚acționa‘ la cele spuse de mine?”
„Știu că abilitatea ta de a conversa cu limba argintie poate fi periculoasă pentru urechea sugestibilă”, spune Eviana geloasă. „Adineaura, în caleașcă, te-ai aplecat la urechea Evei întrebând-o candid: De ce visele tale sunt mereu triste?, întrebare la care ea ți-a răspuns fără ezitare: Pentru că tu ești în visele mele!. De ce trebuia să insiști, întrebând-o: Ești dezamăgită de mine chiar și în visele tale?, știind că răspunsul ei va fi: totuși, vino în visele mele, mâine și ziua după mâine…?”
„Iubita mea, în majoritatea întrebărilor respiră deja răspunsurile, apleacă-ți urechea și le vei simți!”, răspund și continui, „și tu, frumoasa mea geloasă, ar trebui să ști că întrebările șoptită la ureche femeii vor genera răspunsul rostit de tine în urătoarea clipe: >alchimia singurătății nu răsuflă în inimile muritorilor!<”

Cârciumăreasa apare lângă masa noastră, aruncă o privire sfidătoare spre Eviana și întreabă dacă dânsa dorește ceva de băut. Îi dau de înțeles că deocamdată nu dorim nimic, de ale gurii, din partea ei. Cârciumăreasa dispare în bucătărie în timp ce tziganca ia păharul meu, îl umple cu vin din carafă, îl dă pe gât dintr-o înghițitură și spune: „Ai luat-o de mână și ai dansat-o într-o lume ireală, fantastică, unde singurătatea ta ademenitoare zace la marginea unei povești feerice crezând de bună seamă că >singurătatea este calea prin care destinul încearcă să-l conducă pe om în sine< dar singurătatea ta nu poate fi niciodată drumul celuilalt! Întoarcerea ei fiind inevitabilă ai dansat-o înapoi în lumea muritorilor, în care fiecare încearcă să trăiască în echilibru, cu speranța în inimă, atâta timp cât zarurile aruncate plutesc deasupra posibilului și să supraviețuiască după ce zarurile au căzut în disperare. Ce ști tu despre micile ritualuri zilnice, practici care le oferă siguranța și puterea necesară pentru a dăinui într-o lume crudă, întoarsă din lumină spiritului liber în sumbrul ev mediocru, guvernat de ei insiși în numele unei metafore atot…? Și, ce ști tu despre credința religioasă și dogmele religiilor? Cine îți dă dreptul să acuzi, să judeci sau să condamni pe cineva pentru crezul sau faptele lui?”, zice Eviana cu voce ridicată, „și în caz că nu ai ințeles; ea a ieșit singură din poveste și s-a întors acasă, în lumea ei, în care noi suntem doar plăsmuiri ale imaginației într-un joc efemer dansat în cuvinte aurite, joc în care tu ai fost jucătorul negru; câteodată rege, uneori nebun, câteodată arlechin, uneori pierot…”
„Și ce dracu faci aici la masa împăratului, pe cine aștepți?”, întreabă din nou frumoasa mea.
„Pe tine, doar pe tine”, răspund, „dar nu înțeleg cum poți fi geloasă pe tine însuți!”
„Ce vrei sa insinuezi?”, întreabă iritată.
„Tu ești Eva!”, răspund.
„Dacă eu sunt Eva, atuncea cine este femeia din caleașcă, cea în brațele căreia ai dansat în sala Redută? Să nu-mi spui că ai adus ’spiritul vântului‘ înapoi în lumea muritorilor!”, urlă tziganca exasperată.
„Da, am luat-o de mână și am dansat-o înapoi în universul muritorilor, unde ea există de când există neamul omenesc”, spun, „și cine se uită atent în jurul lui și ochii ei o va recunoaște plimbându-se cu privirea inocenței biuruitoare la braț cu bărbatul hoinar!”

Tziganca pune palmele întinse pe masă, se apleacă și se apropie încet de mine precum felina de pradă. Ochi de jar aprins mă fixează. Scoate șișul ascuns în pliul fustei și îl înfige cu o mișcare fulgerătoare în tăblia mesei. Cuvintele rostite cu glas încet și mâna pe cuțit alunecă pe tăișul limbii ieșind din gura ei întredeschisă cu un sunet șuerător, ascuțit, ca și când ar curge peste lama șișului ținut între dinți: „Întoarcete în poveste! Dacă mâine nu apari mă întorc și…”
În acest moment și doar pentru o clipă voalul din fața ochilor mei se ridică și din spatele lor răzbesc ochii dragonului. Tziganca se oprește brusc din vorbit, se retrage încet, se ridică și pentru o sclipire se arată în fața mea în toată splendoarea ei de tigroaică. Se uită în ochii mei și spune: „Iubitul meu Gýom, această poveste nu este povestea noastră. Te rog revino în lumea noastră”, se întoarce și iasă din cârciumă urmată de micuța umbră tărcată.
Cârciumarul o urmarește cu ochii mari în timp ce freacă tejgheaua curată cu o cârpă la fel de mânjită. În spatele lui stă cârciumăreasa curioasă și urmarește din ușa bucătăriei, împreună cu servitoarea tinerică, tziganca ieșind în noapte.

O văd trecând prin fața ferestrei și în minte îmi vin cuvintele tale: „Și dacă aş merge aşa pe dalele de piatră ale Burgului, cu fustele suflecate şi paşii în ritm de chitări sau de harpă??? Cine ar striga după mine cu pumnul ridicat – hei ţigancă!!!” Și dacă…| a.m.
„Hei Tzigancă”, mă aud șoptind, „de vei fi tu Eviana, Tigroaica, Cameleonul sau Eva – așteaptă-mă la portița albastră!”

Mă ridic, trag șisul din lemnul mesei, scot o mână de galbeni din buzunarul vestonului, așez unu Gulden pe rana tăbliei și celelalte lângă cupa de vin roșu. Arginții o să înșirez pe balustrada galeriei din lemn! Iau jobenul și mantia neagră din cârligul garderobei, mulțumesc birtașului pentru ospitalitate, mâncare și băutură, salut mușterii de la celelalte mese și ies din cârciumă în timp ce birtașul face o plecăciune spunând: „Am onoarea Domnul meu, până la data viitoare // „Habe die Ehre Mein Herr, bis zum nächsten Mal“.
Arunc o ultimă privire prin fereastră în cărciumă și văd în haloul gălbui al lumânării de pe masă silueta cârciumarul înfulecând cu ochii mari galbenii din palmă. Lângă el stă nemișcată cârciumăreasa și se uită prin geam cu ochi de acvilă la mine și stiu că m-a simțit…
Aprinzătorul de laterne trece cu scara și focul nopții prin străzile deșertate de noaptea ivită din întunericul umbrelor în timp ce negreala veghează peste orașul adormit. Tziganca mă cheamă!

„În faţa cortului stau iubite peste tăciuni aprinşi bolborosesc,
mâini de tămâie şi ierburi uscate în clocotirea flăcării deşert.
Cu sânge descânt dimineaţa pustie, În ochi licărire de duşman,
Sub unghii ţin amintiri de luptă Stilet şi inima de ţigan…” Sânge clocotit | a.m.

În drum spre nicăieri mă opresc pe Ulița Balului, deschid palmele și-ți citesc cuvintele cernite, cufundate încet, dar grațios în albul întâmplării noastre, în timp ce lumina candelabrelor din sala de dans se stinge în tăcerea nopții și dispare împreună cu amintirea călătoriei noastre sfârșită în brațele eternului Langaus la unicul nostru rendez-vous în sala Redută.

~~~o~~~

Catedrala străvezie | frânturi (în loc de epilog)

„Să privim până când albastru nu mai știe de-i apă sau pământ! | Să dansăm, să dansăm! |
Cuprinde umbra trupului meu și așa să învăț pașii dănțuirii: | un-doi-trei, un-doi |
prin zi și prin noapte până când pleoapele se fac piatră, mormânt!” Carpe diem | a.m.

Desigur îți amintești prima noastră întâlnire. Te aflai în trenul vacanței spre mare, sezând cu genunchii la gură și privirea lipită de sticla ferestrei prin care urmăreai dansul siluetelor, dincolo de oglinda compartimentului întunecat, pe agora călătorului grăbit în drum spre oriunde, sau revenind de undeva unde doreai să fi fost și tu!
Coborîsem pentru ultima ţigară! În momentul în care te-am zărit, recunoscut, am ieșit din penumbra peronului. Te-ai uitat doar o clipă în ochii mei şi ai văzut acolo, înăuntru, „o ființă ascunsă, stând ciuci şi aşteptând să zvâcnească la joc!“. „Hei!”, mi-ai fi zis, „poţi să mergi pe şine în echilibru?, să te văd!”… „Hai să fugim de mână!, hai să fugim!”, mi-ai fi spus, fără teamă!
Stăteam nemișcat la marginea peronului uitându-mă în ochii tăi în timp ce un oareșcare tren grăbit semnaliza vuietos intrarea în gară. Ai aruncat o ultimă privire spre mine și te-ai mirat văzând cum stau și deschid încet palmele mele ținute alipite, cu degetele ridicate ușor în sus, în fața pieptului meu. O siluetă neagră ne-a tăiat privirea în timp ce trenul tău pornise scârțăind spre mare. Ți-ai întors privirea în compartimentul gol și ai zărit pe măsuța pliabilă o carte. În momentul acela ai înțeles ce ți-am vorbit cu palmele mele.
Ai luat cartea și ai început să o răsfoiești curioasă. Văzând că foile cărții erau toate albe, ai aruncat-o furioasă înapoi pe măsuță și ai scos pachețelul de țigări. Înainte de a ieși la fumat pe coridorul trenului ai luat cartea încă o dată în mână, dar de data aceasta ai deschis-o la foaia de titlu. Pe pagina albă scria cu litere majuscule, aurii, cuvântul ÆQUILIBRIUM. Sus, aproape de marginea foii cineva notase două rânduri scrise de mână cu cerneală neagră: „Thank you for our life! Thank you for our love!”, urmate de o semnătură, dată și câteva semne indescifrabile. Ai întors pagina, dar foaia următoare era la fel de albă precum toate celelalte pagini. Încet, încet albul din fața ochilor ți-a absorbit privirea și pe hârtia virgină au apărut litere, cuvinte, fraze, povești. Fără grabă și cu voce blândă ai inceput să ne citești:

Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus,
singula dum capti circumvectamur amore.

„Se spune că timpul ar ‚fuge‘ prin noi și astfel ar schimba permanent și în mod constant lumea noastră, calitățile noastre interioare și ambientul nostru. Nu știu dacă timpul neîmblânzit se manifestă vizibil în jocul norilor sau zborul păsărilor, dar știu că undeva, ascuns într-un univers transcendental, veghează o ființă nemuritoare plutind deasupra ta și viselor tale. Această ’nălucă mistuită, prin rugăciune zămislită‘ are puterea de a opri și chiar întoarce pentru o clipă feerică de fericire timpul prin rostirea cuvintelor – sed tempus nostrum non transit, dum in amore mutuo natamus.
Îți creez aici|acum, doar prin puterea cuvintelor, un univers miraculos în care timpul bufon, devenit reversibil, te va dansa dintr-o lume reală într-un univers fantastic, magic, izvorât din imaginația mea.

Neîndoios, totul are un început la un moment dat și în spatele fiecărui început există o cauză și un motiv. Acestea pot veni din noi sau de la altcineva. Când asemenea întâmplări se ivesc, începe de fiecare dată un drum nou care generează o ‚călătorie‘ și o formă nouă de existență în timp. Aceste ‚întâmplări‘ pot fi drumuri miraculoase, fantastice, despre care majoritatea oamenilor cred că nu există, deși știu că ar trebui să existe. Totuși, ei speră că cineva le poate păși.
Chiar dacă în viața noastră există răscruci care nu ne oferă posibilitatea de a alege cărările dorite, nu încetați să le visați și să le căutați, și, mai ales, nu încetați să vă întrebați de ce și pentru cine trăiți, cui îi duceți dorul sau după cine tânjiți cu ardoare. În momentul în care încetați să faceți asta, dragostea se sfârșește și iubirea dispare din viața voastră.
Oare ar putea exista o soartă sau coincidență mai viguroasă și frumoasă decât apariția unui asemenea drum miraculos în viața noastră reală, despre care se spune că ar distruge fiecare vis? Eu spun că există doar o singură realitate mai frumoasă decât orice imaginație miraculoasă: Tu!”
După ce ai citit prefața ai închis cartea și ai ieșit la o țigară din poveste, dar nu înainte de a răsfoi la următoarea pagină unde aștepta prima poezie din călatoriile noastre în cuvinte: Escapada | Ia-mă de mâna darling, să lunecăm în Guggenheim prin galerii…!

* * *

„Rătăcind, precum Virgiliu, prin deșerturile Parnasului răpit de dulcea ta chemare, aș traversa orișicare creastă falnică sau prăpastie abisală spre plaiul mioritic al iubirii tale.” | amadeo

Personajul principal din povestea Rendez-vous în sala Redută este eterna femme fatale întruchipată de preafrumoasa Eva, fecioara inocentă | Eviana, țiganca seducătoare | Tigroaica, felina turbată și bineînțeles de micuțul Cameleon alburiu cu solzi în mii ape sidefate, micuța apariție înșelătoare. Magia ficțiunii mi-a oferit posibilitatea de a mă transforma dintr-un cititor fidel într-un autor mai mult sau mai puțin abstract, un povestaș, o ființă sine corpore – dragonul Gýom și, de bună seamă, în personajul narator – bătrânul vizitiu cu părul alb.
Povestea descrie un scurt episod din viața preafrumoasei Eva von Sachsenheim, o domnișoară care a trăit în prima jumătate a secolului al XIX-lea dincolo de pădure, în orașul roșu nu departe de grădina ispitelor întinsă la poalele micuțului monte sancti michaelis. Chiar dacă existența Evei nu poate fi atestată deoarece este un personaj fictiv născut din imaginația mea, familia Sachsenheim a trăit cu adevărat în perioada respectivă în Sibiu. Dacă dăm crezare celor scrise de etnograful sibian Emil Sigerus în cartea „Despre vechiul Sibiu”, familia Sachsenheim a locuit în clădirea cunoscută sub denumirea de Casa cu cariatide, cumpărată la începutul secolului al 19-lea de la contesa Gergely. Micuțul Palais, decorat pe fațada spre stradă cu un bovindou frumos susținut de două statui de piatră, a fost ridicat de contesa Gergely în anul 1787.

Eva mea, o domnișoara frumoasă, înțeleaptă, de o eleganță și delicatețe deosebită, era o femeie așa cum nu veți mai întâlni vreodată. La vârsta de 19 ani a început să evadeze din corsetul normelor de conduită impuse de ‚mica burghezie locală‘. Din când în când s-a furișat din casa părintească prin portița care dădea din grădină spre Ulița Balului și dispăru în labirintul străzilor orașului pavate cu povești. În cursul acestor escapade a descoperit o trecere, pasarelă ascunsă, un cap de pod spre un univers necunoscut, străin, tainic, plin de ispite ademenitoare și tentații periculoase, o lume situată dincolo de scutul roșu ridicat din cărămizi și tegle uniforme…

Într-o zi senină din vara anului 1819 preafrumoasa noastră a ieșit împreună cu cățelușul nestemat pe Platea carnificum, cu intenția de a se strecura pe Spinarea Câinelui de unde avea o privire de ansamblu peste Orașul de Jos și mai departe de bastionul Sag, până la marginea orizontului aflat dincolo de râul sălbatic.
În fața fecioarelor din piatră așteptă în nemișcare o caleașcă elegantă. Eva aruncă o privire scurtă spre frumoasa Berlină cu patru locuri în timp ce cățelușa se apropia curioasă de vizitiul care coborâse de pe capra din fața cabinei și merge spre portiera decorată cu un blazon straniu, poleit cu aur. Eva face câțiva pași spre trăsura chemând cățelul înapoi. Vizitiul ia jobenul cu mâna stânga de pe cap, deschide portiera, coboară scărița și invită domnișoara, cu un gest al mâinii drepte, în trăsură. În clipa următoare nestemata neagră dispare dintr-un salt în caleașcă. Eva, vizibil speriată, se urcă repede în cabina trăsurii strigând numele cațelei. În momentul în care femeia intră în cabină vizitiul își pune jobenul pe cap, ridică scărița și închide portiera Berlinei.
Caleașca de poveste dispare.

Femeia se apleacă, ridică cățeaua încremenită de pe bancheta din spate și o strânge la piept. Se întoarce instinctiv, deoarece simte prezența unei fiinte în preajma ei și distinge conturul unei siluete pe bancheta opusă. Arătarea desprinsă din penumbra cabinei se arată în raza de soare pătrunsă prin ferăstruica laterală și spune: „Eva, în sfârșit ai apărut! Sunt nespus de fericit să te întâlnesc aici, în lumea ta, universul tău obicinuit.“
Eva întinde consternată mâna stângă spre portieră semnalizănd că dorește să coboare din trasură. Bărbatul se ridică promt, se înclină scurt în semn de respect spunând: „Permiteți-mi să mă prezint, mă numesc Amadeo”, arată spre bancheta din spate și invită domnișoara să ia loc. Eva îi urmează rugămintea fără ezitare și se așează încet, ca în transă, cu cățelul în brațe pe banchetă.
Bărbatul începe să-i povestească cu glas scăzut despre călătorii fantastice prin portițe invizibile, ascunse în umbra timpului teluric, în universuri ticsite cu mii de sfere și lumi miraculoase, populate cu ființe fabuloase, lumi în care nu există acea himeră-timp de care se tem muritorii. Eva este fascinată de imaginile fantastice țesute în cuvinte de povestitorul necunoscut. Imaginile curg din gura raiului miraculos în sufletul femeii unde se împletesc cu propriile ei imagini intime visate și pitite sub perna tăcerii:
„Eva, lumea ta, în care te-ai născut și trăiești, nu este singulară. Este doar una din două lumi identice, care există – aici și acum – în spațiul și timpul tău. Lumea ta, cu totul și toate cele ce există în ea, există oglindită în lumea cealaltă, geamănă, deci, și tu Eva exiști în cealaltă lume. Eu știu că tu ai simțit asta de când lumea ta te-a născut! Cele două lumi sunt identice cu o singură deosebire; în lumea ta imposibilul se subordonează posibilului, iar în lumea cealaltă orice este posibil și se întamplă – cât timp izvoreste din dorința ta! Tot ce ți-ai dorit să fi, și nu ai avut posibilitatea de a deveni, există prin ființa geamănă, și invers.
Muritorul de rând nu are abilitatea de a percepe existența geamănă, nici tu Eva. Totuși, există posibilitatea recunoașterii, un drum de trecere și o portiță care poate fi traversată fără formule magice și fără farmece sau vrăjitorii. Oglinda și drumul sunt eu iar numele tău geamăn, rostit de tine în fața trecerii, este cheia care descuie invizibila portiță ‚Blaue Pforte‘! Împreună cu mine poți trece oricând în sfera cealaltă, dar singură nu poți ajunge dincolo deoarece portița de trecere nu există în timpul și spațiul tău fără mine.
În lumea geamănă numele tău este Eviana. Acolo, dincolo de timp, ești frumoasa țigancă Eviana, cea cu pasul săltăreț și șișul agil. Eu pot fi orice sau nimic. În lumea Evianei sunt lacul de poveste, stânca la buza apei, pădurea fermecată, povestea și el…”

* * *

Și totuși, nu ar fi adevărat dacă aș susține că ne cunoaștem!
Povestea în ramă Rendez-vous în sala Redută cuprinde cinci schițe si fragmente de text inspirate din creația lierară a poetei Adriana Moscicki, publicată pe pagina Călătorie în timp și website-ul Întâmplări în cuvinte administrate de dânsa! Pentru mine povestirile și poeziile poetei Adriana Moscicki sunt adevărate evocări literare în cuvinte aurite, mirabile filigrane, povestiri țesute din imagini încântătoare prin adâncimea gândului poetic și frumusețea cuvântului ales!
Bineînțeles că schițele mele prozaice, concepute fără respectarea criterilor clasice ale unei narațiuni, sunt și rămân, în comparație cu arta scriitoricească a poetei, doar încercări pseudoliterare, naive, sărace în nuanțe și mijloace de exprimare. Încercarea de a compensa această deficiență prin construcții lingvistice clișeice, languroase, nu mă transformă din Salvatore în Adson, darmite într-un Guglielmo. Chiar dacă nu m-am născut cu talentul scriitoricesc am îndrăznit să mă urc pe taraba cuvintelor frumoase și să mă expun ochilor și urechilor agorei virtuale, pentru că doar astfel am avut posibilitatea de a-ți oferi această poveste! Cu toate că limba română nu este limba mea maternă, va rămâne pentru mine una dintre cele mai frumoase limbi. Dispariția mea de pe meleagurile mioritice ale limbii române, în urmă cu aproape patru decenii, nu poate fi considerată o circumstanță atenuantă pentru neputința mea de a mă exprima corect… (zâmbesc, pentru că știu ce gândești:)

Ideia de a contura o poveste proprie s-a născut în timp ce transcriam și pregăteam textele poetei Moscicki pentru publicare pe acest site. Cu fiecare fragment de text – frază, vers, cuvânt, literă – citit, notat, am pătruns tot mai adânc în universul gandurilor artistei. Acest proces a generat o legătura mistică între cititorul „vizitiu” și autorul „cuvintelor aurite”!
Poezia „din povești nemuritoare” m-a impresionat de la prima citire și a trezit în adâncul meu dorința de a replica la această fastuoasă pictură în cuvinte cu ale imaginației mele culori. Pentru a împleti, lega, povestea fictivă Rendez-vous în sala Redută de o un text real, existent, în creația literară a poetei, mi-am permis să continui, dezvolt, ultimul fragment din ÆQUILIBRIUM prin adăugarea unui pseudoprolog la schița Catedrala străvezie!
De fapt, povestea Rendez-vous în sala Redută nu este tabloul, ci doar rama, cadrul picturii în miezul căruia se află cuibărită povestea propriu-zisă, zăvorâtă în schița Îzgonitorul norilor.

* * *

„Așa cum apare o lumină strălucitoare când un nor întâlnește un alt nor, mi-aș dori să arunci o raza de lumina asupra drumului meu de care te-ai abătut în tăcere.” | amadeo

Cândva m-ai întrebat ce e metafora tăcerii. Te-am luat de mână, am pășit prin castelul sihăstriei mele în lăcașul domnului tău, am deschis cartea noastră și te-am rugat să cizelezi dorința ta în albul marmorat al altarului. Răspunsul la întrebarea ta mi-ai destăinuit în fragmentul Sakkura, unul dintre cele mai frumoase texte citite de mine vreodată:

„Sakura în gândul meu…
Kyoto se lăfăie în flori de cireş. Paşii mei nu l-au călcat niciodată, dar am visat. Kyoto din alte vremi cu kimono şi geishe, cu ceremonial complicat şi picioare înţepenite în aştepatare, cu grădini în care gândul piaptănă pietrele în nemişcarea lor şi doar şuvoi mic de apă se prelinge în scocul de lemn şi el susură. Lampadare de hârtie luminează poteci de pământ, troc troc fac saboţii de lemn în întuneric şi n raza de luna joacă o clipă praf de orez vânturat de pe faţa trecătoarelor. Dar paşii mei n-au atins locul acesta decît în vis.

Trupul meu e templu din carne,
ochii mei ogivă pentru lumina,
buza mea e tăcere, inima mea e altar,
asta e catedrala, gândesc, şi ea te cuprinde mereu pe tine în rugăciune tăcută. Aşa se scrie cuvântul meu în tăcere şi picioarele mele pedalează aer, alerg dar rămân pe loc, trupul meu e aici dar eu nu. Gura mea tace dar cuvântul meu aleargă în vârful degetelor! De cîte ori am recitit în mine cuvintele tale căutând înţelesul ascuns. Ce e metafora tăcerii?

„Şi atunci, când nimic nu mai necesită rostit, vei sta singură în faţa altarului,
culcată în verde de mentă la mal de lac, întinsă-n visare la buza apei, izvor de poveste
din care te-ai băut, atinsă-n mângâieri de gândul călător peste meridianele plăcerii!
Și așa, așternută în amintiri, vei da uitării năluca mistuită, prin rugăciune zămislită!
Atunci când nimic nu mai necesită rostit – vom fi cuvânt, poezie și tăcere împlinită!“

Şi aşa stau în gândul meu pe sub cireşi, ghemuită pe un petec verde, cât o batista. Mă gândesc la mierlele uitate în soare. Ele cânta doar dimineaţa devreme, doar seara pe-nserat. Atunci lumea toată este tăcere, doar trilul lor răzbate aerul! Demulte ori l-am ascultat încordată, căutând să desluşesc ceva din dialogul lor. O mierla cânta însăilat cu sunete înalte şi întrebătoare, cealaltă răspunde în tonuri joase şi complicate. Mă gândeam, cântecul lor e ca o panglică de mătase ce se învârte şi face bucle mari prin aer, apoi în plutire lînă se aşează în iarbă şi boarea dimineţii o vântură uşor, ea tremură o clipă şi adoarme cuminte în nemiscar, în tăcere. Şi dacă mierlele plâng? poate cântecul lor e poveste plină de lacrimi şi o spun aşa în răcoarea dimineţii, în nostalgia înserării.” Sakkura | a.m.

* * *

Pe ultima pagină am notat începutul unui text atribuite lui Lǎozǐ: „Dào kě dào, fēicháng dào. Míng kě míng, fēicháng míng.”
În povestea bătrânului maestru termenul „dao” are un sens abstract, dar poate fi înteles și ca drum, numit de autorul în cap. 53 marele drum extrem de neted, un drum evitat de majoritatea muritorilor care preferă potecile lăturalnice!
Cuvântul „míng” spoate fi tradus prin nume și se referă la limbajul verbal și la ceea ce poate fi exprimat și înțeles prin cuvinte. Dar un cuvânt, folosit pentru a se referi la ceva, nu este identic cu ceea ce se face referire, deoarece ceea ce este nu poate fi nici exprimat, nici ulterior înțeles efectiv în limbaj. Aceasta înseamnă că practic nicio idiologie sau metodă folosită de noi nu poate pretinde că este absolută. Ceea ce exprimăm prin cuvinte este și rămâne o viziune relativă asupra lumii în care trăim.
Trebuie să recunosc că nu știu dacă un drum (dào) care poate fi (kě) drum (dào) [adică: despre care se poate discuta] este un drum (dào) deosebit (fēicháng) [adică: statornic] și nu știu dacă un nume (míng) care poate fi (kě) nume (míng) [adică: un nume care poate fi numit] este un nume (míng) deosebit (fēicháng) [adică: statornic], – dar stiu că un drum devine realitate în clipa în care cel care îl pășeste poate fi numit! Călătoria în timp a generat un drum de poveste prin care noi am devenit cuvânt!
Dar cuvintele nu pot schimba trecutul, doar prezentul și prin urmare viitorul, și totuși, povestea noastră a devenit realitate în momentul în care ai început să ne recitești cu voce blândă primele cuvinte din prefața ciclului. Vocea ta a concretizat cuvântul rostit, devenit performativ pentru întreaga poveste prin acțiunea de vorbire. În acest context timpul s-a subordonat cuvântului tău, ignorând ireversibilitatea proprie, și astfel ne-a întors în trecut, la răscrucea unde am ales să fim.

* * *

„Cândva râdeam, dansam și visam împreună sclipirea din ochii celuilalt. Vedeam doar ceea ce doream să vedem. Eram cuvânt solitar între două cuvinte, dans nocturn între două nunți. Poezia noastră, așternută pe un colț de adeinsof, a fost spulberată de vântul zurliu strecurat prin hățișul de spini spre mediterană. Probabil de aceea ai plecat fără ezitare. Mâine ne va fi greu să tânjim după ceva, ce nu-i vom mai simți lipsa, chiar dacă undeva la marginea timpului vom merge în echilibru.”, zice Amadeo cu voce apăsată.
„Nu s-a schimbat nimic, totul este la fel cum a fost înainte”, răspunde Adriana.
„Ridică privirea, cerul înstelat străluce povești străine”, șoptește Amadeo
„Sunt doar licurici, ce e altfel decât înainte?”, întreabă Adriana.
„Înainte, Adriana, vei fi singură aici”, răspunde vizitiul cuvintelor aurite. Răstoarnă clepsidra, răsucește timpul, întoarce privirea spre Lilith și te întreabă: „quo vademus, domina mea?”

* * *

Post scriptum
Inițial încheiasem povestea în culori pastelate Rendez-vous în sala Redută cu următoarea frază: Răstoarnă clepsidra, răsucește timpul, întoarce privirea spre tine și te întreabă: „quo vademus, domina mea?”
În clipa în care am schimbat sfârșitul, înlocuind cuvântul „tine” cu „Lilith”, cerul s-a deschis și un fulger strâns în brațele unui tunet îngrozitor, cum nu auzisem vreodată, a trăznit peste casă. Ies pe balcon crezând că s-a prăbușit ceva imens pe acoperișul clădirii. Afară e întuneric beznă. Un câine din vecinătate latră și în casa de vis-à-vis cineva aprinde lumina. Este aproape miezul nopții și începe să plouă. Ridic capul spre cerul negru de august și simt lacrimile mierlei picurând pe fața singurătății mele – suntem dào!

~~~*~~~o~~~*~~~

„Împăratul Romanilor” – varianta originală alb-negru în format pătrat | variantă editată în culori pastelate | pictură semnată R. Krabs (detaliu) | pictură nesemnată (detaliu) | „Casa cu cariatide” – litografie semnată J. Hoegg (detaliu)

Philipp Collignon din Luxemburg, chiriașul hanului „La Împăratul Romanilor”, construise deja 1773 o sală de dans, pe care a mărit-o semnificativ în 1789 contra sumei de 2270 de galbeni. Această sală purta denumirea de Redoutensaal / Sala Redută sau Sala Redute și se afla pe strada Ulița Balului / Ballgasse (astăzi tronson al str. A. Xenopol) în corpul cădirii colț cu strada Mica uliță transversală / Kleine Quergasse (str. A. Xenopol).
Sala Redută avea formă aproape pătrată, o înălțime de două etaje și era prevăzută cu galerii cu loje de dimensiuni mici pe trei laturi și un spațiu pentru orchestră. Sala era luminată cu cinci candelabre cu lumanări și câteva lămpi de petrol pe pereții laterali. Vestiarul se afla la parter. Prin el se ajungea în sala de dans pe singura scară, care era atât de îngustă încât două doamne cu rochii largi, cercate, nu puteau urca una lângă cealaltă. Dependințele erau formate din două camere înguste. Camera intimă a damelor, buduárul, se afla într-o încăpere mică simplu mobilată. Lângă camera damelor se afla patiseria.
Ilustrația arată Sala Redută din Sibiu în anii 1860. Se pare că această ilustrație a fost realizată de litograful F.A.R. Krabs.

Eine Antwort schreiben Antworten abbrechen