… 66 …

Poteca mierlelor

Decembrie.
apele acelea erau oglinzi de gheaţă în trecut,
copilă – treceam peste ele cu patinele,
obraji roşii şi mâini îngheţate.
ce zâmbet larg îmi stăpânea faţa şi cuvintele toate!
de ani întregi Decembrie e un fel de toamnă lichidă,
frunzele mor lipite de trupul pămîntului,
ultima răsuflare şi-o dau în canalul obosit.
nici cerul nu mai e ca odinioară când
norii se luptau între ei
şi se petreceau cu braţe de tunet şi sclipire de lumină
şi acum doar gri.
ochiul meu curge frumuseţea unei grădini orientale,
în scocul de lemn picură izvor.
în palme ceaşca de lut încălzită
şi pietrele gânditoare doar sub lună mor un pic
în frumuseţe orbitoare.
şi eu?

niciodată nu m-am văzut în oglinzi!
poate ovalul meu nu era de păpuşă
şi buza mea nesigură
şi lacrima prea des la ea acasă pe obraz
şi tremurată trestie am umbrit anii în trecere
şi eram mută!
culegători de perle se scufundă în rărunchii oceanului,
vântul ridică nisipul dunelor
şi iată
pe poteca bătătorită ţopăie mierlele,
cântecul lor de apus şi de dimineaţă răsună
bocet şi strigăt de voie bună.
Decembrie curge peste mine ploi
dar soare plin uneori ustură irişii mei obosiţi
(în ochi am nisip!).
sunt mierla ce moare cântănd în picioare,
eşti şuvoiul ce-mi duce trupul la vale
şi oglinzile mute sclipesc.
este soare?

Îmi amintesc zile de vară cu cireşe pârguite
şi buze roşii de cântare,
casele toate răsucite cu obloanele spre cer
lăcatele se topeau în adânc de lacuri
şi toată pădurea stătea în picioare.
Iarba creştea printre degetele mele neîndemânatice,
copacul scosese rădăcini noduroase şi fierbea.
în trunchiul lui m-am ascuns şi-am strigat: sînt în tuneeeeellllll!!!
mă auziiiii???
tu rîdeai înalt şi peste cer se ridica un abur
şi albastru curgea peste curcubeu.
Mierlele de atunci le recunosc după sunet
şi după căutătura
şi trilul îmbârligat pe poteca pustie.
ce linişte despica dimineaţa tîrzie!
Decembrie curge peste mine ploi.
sunt mierla ce moare cântând în picioare
eşti şuvoiul ce-mi duce trupul la vale.
este soare?

Adriana Moscicki

1