„Exil“
… 119 …
Exil
Sunt copil rătăcit al orașului
sădit în mine
mă cuprinde cu rădăcini osoase,
corset fără de care trupul meu flasc.
Înaintăm visând chiparoși și măslini,
aveam genunchi zdreliți și mâini dureroase
nu știam că în mine sămânța prinsă
se răsucește șuierând.
Uneori, în nopți grele de căldură,
urcă în mine, sunet cu sunet,
se așează pe marginea buzei,
nici spus, nici strivit cântecul meu.
Mai văd și alții căutând în priviri
străzi din alte vremi
și chipuri pale
Și ținem așa șuieratul,
cu mâna în dreptul pieptului
să nu se dezvăluie!
Doar orașul s-a topit și a intrat în noi
cu mirosuri și vedenii
Pe străzi numai ceață
și copii cu genunchii zdreliți.
Adriana Moscicki
