„Dușmani neașteptați“
… 146 …
Dușmani neașteptați |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 9
Pădurea era mult mai întunecoasă și mai adâncă decît părea din malul lacului. Tigroaica mergea cu pași chibzuiți, urechile ciulite în cele patru vânturi, coada încordată mișcând ușor sus jos la fiecare pas. Fâsâială mare se auzea pe pământ, la fiecare pas, ca și cum mii de șerpi ce stăteau de veghe se furișau de-a valmă la apropierea ei. Tropot ușor de căprioare speriate ascunzîndu-se în luminiș, păsări cu gâturi întinse în așteptare și mii de ochi, ca luminițe colorate, se mișcau între ramuri sus-jos. Tigroiaca mârâi ușor în șine, avea sentimentul că e urmărită și în pericol. Liniște tensionată tremura în aer. Ziua se lăbărțea dincolo de pădure, lacul desigur se dezmierda în soare și gâze zburau nestingherite în căldură amiezii. Și ei îi era foame, oasele dureroase și în plex o bilă de foc zvâcnea ca inima – bum bum bum. Dar Tigrul delimitează teritorii, el cunoaște și adulmecă, el cercetează, cu nările în vânt luă urma unei prezente ciudate, necunoscute. Tot ce e necunoscut poate fi periculos, se gândi. Mii de luminițe roșii luminară cerul și simți adieri de aripi mari păroase. Cerul se întunecă, nimic nu străbătea printre ramurile copacilor, doar întuneric.
Fâșh… fâșh… fâșh… hiiiii hiiiiiiii, țiui întreagă pădure, văzduhul secerat de mii de săgetari negre ce-l străbăteau în picaj, zburau razant cu pământul și printre pomi cu o dexteritate nemaivăzută. Tigroaică rămase pe loc nemișcată, timpanele o dureau, zgomotul venea din toate părțile, fâșhăiri îi treceau pe lîngă urechi, deasupra corpului. Coadă puternică începu un balans nebun și încerca să înlăture stânga dreapta orice atingere. Ca lilieci enormi se lăsau din cer, nori grei și țipători – BALAURI! Înconjurată și atacată din toate părțile, Tigroaică se lăsa pe vine în așteptare, scoase gheare lungi și încovoiate, ochii se miciră și lamă de metal îi spintecă în două, pufăia pe nări enervată și mârâia cu voce gravă. Sute de balauri o atacau din văzduh, ea singură într-o pădure necunoscută. Se pregăti în cap de apărare.
Cu pași mici, aproape târându-se pe pământ înainte, cu mari mișcări de labă săgeta aerul negru, harșh, harșh, se auzea în carnea balaurilor ce cădeau secerați cu vaite pițigăiate, dar izvorul lor nesecat! În locul lor se iveau mereu alții și alții, cu forțe proaspete și strigăte turbate. Tigroaica era udă leoracă de efort și spume se adunaseră în colțul gurii ei însetate. Oare de cât timp ținea față norului de balauri?, cine să-i spună?, cine să-i vină în ajutor? Ochii o usturau, sudoare îi intră în ei apa sărată rană se deschisese și dureri ascuțite tăiau corpul în două. Luptă! Luptă!, își spunea! Labele loveau haotic și orb, străpungeau corpuri moi și ele cădeau sângerând – și se făcu noapte și stele luminau lacul – dar pădurea împietrită în întuneric nu cunoscu zi și nu cunoscu noapte. Sleită de puteri Tigraoica se mișcă haotic. Flămândă și încolțită, trupul întreg rană, mintea lavă incandescentă, ochii perdele de fum… fu zi și era a cincea și lupta nu încetase. Sufletlul ei cântă cu jale de pasăre rănită, bila din plex pâlpâia vrăjită, ochii lăsau pleoape molatece peste lume. Am nevoie de ajutor, își spuse, am nevoie de ține!!!
Din cer auzi sunet mare de tunet și fulger de lumina albă se scurse și plutea deasupra ei ca o streașina acoperind-o, și mintea ei auzi, fără cuvinte, un îndemn – Nu te lasă, sunt cu ține! eu în văzduh, tu pe jos – nu te lasă!!! Tigroaică deschise ochi turbați, răcni din rărunchi și se avântă cu labele înainte, seceră tot ce-i stătea în cale, trupuri sfârtecate de balauri se grămădeau pe lîngă ea. Deasupra, în mari rotiri de mătase, Dragonul luptă împreună cu ea! Liniște se coborâ peste pădure și frig mare cuprinse ramuri și frunze. Din cer începură să cearnă mari fulgi albi. Dragonul ridică în brațe corp alb de blană moale și obosită, o purta lin spre movila de lângă lac. Lupta era terminată, grămezi întregi de balauri morți sfârtecați imputeau aerul pădurii. Păsările scoaseră ciocuri de sub pene și murmurau în ciripit mărunțel, căprioarele tremurau nasuri umede, scuturau urechile și le roteau nedumerite. În mesteacăn, bufnița rotea capul far, în tăcere supraveghea mersul lucrurilor. Dragonul așeză cu tandrețe corpul obosit, frunze uscate adună în jurul ei ca un pat moale, mângâie capul Tigroaicei și o clipă, îl ținu așa în mâini, uitându-se ca și cum ar fi încercat să învețe pe de rost fiecare dungă, trăsătură, fir de păr. Frumoasa mea, își spuse, dormi, sufletul tău m-a chemat și am sosit!
Nori pufoși cerneau zăpada peste lume și fulgii se învârteau voioși, în piruete lucitoare învârteau tutu înghețat de dantelă. În mijlocul unei scorburi călduțe, o bufnița plescăia mulțumită, scuturând spârncene stufoase. Bu hu hu, mormăi și ațipi pe dat.
Adriana Moscicki
