„Din Povești Nemuritoare“
… 135 …
Din Povești Nemuritoare
Vântul zburlește coama de mare
mângâie cerul și se pierde în zare.
Frunza întoarsă eșuată în val
spuma se zbate exilată la mal.
Suspină candela și moare în surdină
negru tăciune se lasa-n firidă
ziua și noaptea în brațe se prind
din cadre portrete încet se desprind.
Foșnet de rochii, tropotit de botină
aroma de levanadă și de naftalină,
mătasea pocnește, lovește podeaua
chip palid apare, mâini albe ca neaua.
Cu ochii arzând și tristețe de ceară
Doamna din pânză refuză sa moară,
noapte de noapte balul deschide cu fală,
dansatorii sunt gata, asteaptă cu sfială.
Capete se-nclină, un clavecin oftează
perle și diamante aerul luminează!
strânși bine în mătase și fluturi de mărgele,
pașii timizi se ascund în covoare grele.
Batiste rușinate se pitesc în corsete cu nuri,
Domnii poartă pe brațe din flori cununi,
vinul se scurge în cupe de cristal,
fazanii zboară, în curte fântâni de cleștar.
Cutremur de frunze în boschete,
mâini aprigi caută-n fuste cochete,
corpuri asudate se cunosc și se-mpreună
doar Doamna, dispare sus în turn, stăpână.
Cum pana dansează în semne fel de fel
cuvântul s-așterne podoabă îi cânt de menestrel.
Luna pe ceruri se-mbracă în brocart
stelele toate scapă un oftat.
Balul sfârșește în clinchet de trăsuri,
cai negri scot aripi și zboară peste muri.
Împletite-n culcușuri foșnesc ierburi moi,
Galeria se umple cu forme și culori.
Cu ochii închiși și dantelă botită
Doamna se-ntoarce în rama cu aur poleită.
Noaptea defunctă, dimineața clipește
peste lume boare aromata plutește.
Spuma din val s-a uscat ca o crustă
inima mea caută adopost de moluscă.
Orfan sus în camară pe o masă lasat
își plânge povestea un cântec uitat
Adriana Moscicki
