„Despre istoria parcului Sub Arini // Zur Geschichte des Erlenparkes“ ~ Emil Sigerus (1929)
Sub Arini // Unter den Erlen ~ desen realizat de Theodor Glatz 1860.
~~~o~~~
Zur Geschichte des Erlenparkes
von Emil Sigerus
Publicația festivă, editată cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la înființarea Asociației pentru Înfrumusețarea orașului Sibiu, a fost redactată de Ernst Buchholzer, președintele asociației și tipărită la tipografia sibiana Krafft & Drotleff A.G. în anul 1929. Cartea prezintă pe scurt istoria Asociației pentru Înfrumusețarea orașului Sibiu // Vereins zur Verschönerung der Stadt Hermannstadt, de la înființare 1879 până în anul 1929. Acest exemplar se află în colecția Helmut Wolff.
Primul capitol este dedicat personalitățiilor care au stat la cârma asociației o jumatate de veac:
Dr. Gustav Lindner (1836-1909) ~ președinte între 16 martie-mai 1879 / Profesor la Academia de drept din Sibiu
Dr. Friedrich Jikeli (-) ~ președinte în perioada 16 iunie 1879-1896 / Medic primar la spitalul Franz-Josef din Sibiu
Carl Dörschlag (1832-1917) ~ președinte în perioada 17 mai 1896-1914 / Profesor de desen la Școala evanghelică primară
Emil Sigerus (1854- 1947) ~ președinte în perioada 20 iulie 1914-1921 / Directorul Societății de Asigurări Transilvania
Perioada 1921-1929
Leopold Hofbauer (-) ~ președinte în perioada 1921-1924 / General î.R.
Fritz Reissenberger (-) ~ președinte în perioada 16 mai 1924-1927 / Profesor la Școala de fete
Ernst Buchholzer (-) ~ președinte în perioada 23 martie 1927-1929 / Profesor gimnazial
Anton Förstl a fost grădinarul asociației în perioada 1883-1899 și anii 1920. Era responsabil pentru îngrijirea parcurilor orașului, pentru cultivarea diferitelor specii de arbori și arbuști în pepinierele orășenești, dar și pentru cultivarea unui bogat sortiment de flori în construcții speciale din sticlă (Glashäuser), solare (Treibhäuser) și în sere de tip Holländerkasten aflate în parcul Sub Arini.
Alois Rosmanit de la Asociatia Grădinarilor din Viena // Wiener Gartenbaugesellschaft a fost grădinarul asociației în perioada 1899-1914.
Al doilea capitol a fost scris de etnograful sibian Emil Sigerus și prezintă istoria parcului Sub Arini!
(text transcris și tradus în limba română respectând pe cât posibil sintaxa textului german original)
~~~o~~~
Despre istoria parcului Sub Arini
de Emil Sigerus
Odată cu predarea Transilvaniei către Austria la sfârșitul secolului al XVII-lea, influența austriacă – în special cea vieneză – s-a manifestat clar în întreaga viață a Sibiului. Nu numai că viața socială a luat un caracter vienez prin înaltele birouri militare și civile care își aveau sediul la Sibiu, influența vieneză poate fi constatată și în construcțile rezidențiale, în mobilier și altele asemenea. Această influență este, de asemenea, evidentă în aspectul promenadelor și grădinilor publice. Chiar dacă primul impuls pentru construirea promenadei între marea cazarma de infanterie și teatru a fost dat la ședința comunității din 9 martie 1791, amenajarea acesteia a fost inițiată de militari. În procesul verbal al acestei ședințe scria: „La instigarea unei prezentări orale al titularului, domnul jude scăunal (judex sedis) Michael Brandsch, se conștientizează faptul că nu există alt loc mai potrivit pentru o plimbare în acest oraș în afară de terenul de la Poarta Leșurilor (Leichentor) la Poarta Cisnădiei (Heltnertor), dar din cauza gunoiului de grajd din oraș, transportat și depus acolo, o situație neplăcută ochiului și dăunător sănătății trecătorilor, se decide: administratorului de piață (Marktrichter) îi revine sarcina de a se asigura că acest loc nu vă fi contaminat în continuare de gunoi și murdărie în viitor.”
În același timp, s-a convenit ca „digul de pământ de 185 de stânjeni (Klafter) situat în această zonă să fie nivelat și transformat într-un loc de plimbare plăcut pentru publicul local prin amenajarea unei alei. Cu această intenție, se incredințează inginerului Kleinhaus punerea în aplicare a acestei propuneri, iar administratorul superior de piață îi revine sarcina de a-l ajuta în această afacere în toate modurile posibile, dar mai ales de a-i pune la dispoziție cât mai mulți lucrători necesari.”
Marele zel cu care oficialii militari superiori, în frunte cu comandantul general contele Mitrovsky, s-au implicat și au promovat neîncetat realizarea promenadei permite concluzia că tocmai ei au fost inițiatorii acestui proiect. Astfel, în 1810, colonelul Senitzer a dat ordin să fie construita o „Glorietă” la capătul vestic al Promenadei Superioare, pe cheltuiala Regimentului 31 Infanterie, un pavilion cu un acoperiș larg sprijinit pe stâlpi de lemn, astfel încât „cei care promenează să fie protejați împotriva ploii bruște și a razele arzătoare ale soarelui, și în același timp să înfrumusețeze promenada și să devină un loc în care publicul se poate distra cu muzică.” Inalții ofițeri au fost și în continuare cei care s-au ocupat de dezvoltarea promenadei, astfel generalului comandant baronul Kienmeier a construit micul „Templu Concordia” la capătul estică a promenadei, templu care în anii următori a fost dedicată memoriei medicului militar Dr. Latzl, deoarece acesta a contribuit la intreținerea și protejarea promenadei. O piatră memorială a fost ridicată pe Promenada Inferioară pentru predecesorul său, colonelul Vécsey.
Toate acestea ar putea duce cu ușurință la concluzia că oamenii născuți în Sibiu nu aveau afinitate față de natură! O astfel de concluzie este complet greșită! Opusul poate fi dovedit din documente. La mijlocul secolului al XV-lea, savantul italian Pietro Banzoni relatează despre cultura grijulie a grădinăritului sașilor. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, directorul de teatru Seipp scria: „Sasul se bucură de viață în grădina sa. Acolo se relaxează. Sibiul este deosebit de bogat în grădini.” Acesta este motivul pentru care cetățenii nu sunt foarte interesați de crearea grădinilor publice. Fiecare cetățean avea o grădină în fața porții orașului pe lângă grădina casei sale; toți aveau astfel „natura lor privată” și nu aveau nevoie de o facilitate publică pentru a se bucura de natură împreună cu ceilalți. Acesta a fost cazul până în secolul al XIX-lea și nu este de mirare că impulsul pentru amenajarea Promenadei Arinilor (Erlenpromenade) – din care s-a dezvoltat după 1882 Parcul Sub Arini / de fapt Parcul Arinilor (Erlenpark)! – nu a venit de la cetățeni, ci de la Guvernul provincial cezaro-crăiesc. În ședința comunității din 3 noiembrie 1856 a fost prezentată următoarea comunicare din partea guvernul provincial cezaro-crăiesc:
„Dorința general exprimata ca drumul de promenare numit „sub Arini” (unter den Erlen), cum se știe, locul cel mai fregventat de sibieni, în afară de așa-numita Promenadă mai apropiată (aflată între teatru și cazarmă), dar pentru amenajarea și confortul căruia, în ciuda popularității sale generale, nu s-a întâmplat aproape nimic până acum, ca să fie transformat într-o stare demnă de capitala statului, prevăzut cu poteci, cărări, poduri și alei adecvate, și amenajate până la pădurea Dumbrava (Junger Wald), a îndemnat Guvernul provincial cezaro-crăiesc să însărcineze Departamentul cezaro-crăiesc de Construcții cu elaborarea unui proiect corespunzător.
Domnul Primarul va primi apoi acest proiect, după care costurile totale sunt estimata la 3360 florini de Departamentul cezaro-crăiesc de Construcții, dar se remarcă, totuși, că aceste costuri ar trebui probabil să fie mai mici și casa alodială va primi o ușurare financiară prin faptul că în cursul viitoarei ierni magistratul va organiza două sau trei baluri cu participare numeroasă, al căror venituri pure vor fi dedicate lucrărilor de înfrumusețare menționate.
Conducerea acestor lucrări de înfrumusețare vă fi transferata Departamentului cezaro-crăiesc de Construcții, care îl vă însărcina în mod special pe autorul proiectului, inginerul-asisten Seyfried cu realizarea proiectului.
În ceea ce privește lucrările de pământ, Alteța sa, Guvernatorul și comandantul general, și-a exprimat înclinația (Geneigtheit) de a pune la dispoziție un număr corespunzător de pionieri de infanterie în schimbul compensației obișnuite.
Arborii de alee, ale căror specii vor fi date detaliat primarului, trebuie să fie plantați în cursul viitoarei toamne târzii, perioada cea mai favorabilă pentru aceasta, iar în acest sens, primarul trebuie să intreprindă, cât mai repede posibil, toate demersurile corespunzătoare împreună cu Oficiul forestier municipal (Städtisches Forstamt).
Domnul primar este însărcinat să supună fară întârziere aceasta problema deliberării comunității, iar rezultatul deliberării cu moțiunile sau alte observații ale magistraților să fie prezentat Guvernul provincial cezaro-crăiesc până la sfârșitul lunii curente.
Sibiu, 21 octombrie 1856
Pentru Alteța sa guvernatorul cezaro-crăiesc Vicepreședintele Lepzeltnern”.
Comunitatea orașului a acceptat în unanimitate propunerile cuprinse în această comunicare și Oficiul forestier municipal împreună cu Oficiul economic municipal (Städtisches Wirtschaftsamt) au fost însărcinați să ia măsurile de precauție necesare, în special să procure cei 927 de copaci necesari, și anume arini, tei, plopi negri și stejari. Inginerului cezaro-craiesc Seyfried, de la care a provenit planul noului ansamblu, i s-a încredințat conducerea. Conform planului, au fost proiectate două drumuri. Unul pornea de la str. Seviș (Schewisgasse) și ducea de-a lungul pârâului Seviș (Schewisbach) până aproape de ramificația acestuia lângă așa-numitul Vadul Vacii (Kuhfurt) construit de Breasla Pielarilor (Ledererzunft) în 1750; celălalt drum pornea la Școala militară de Înot (Militär-Schwimmschule), se unea cu primul drum menționat la Vadul Vacii și continua mai departe până la Pădurea Dumbrava. Un loc de odihnă mai mare a fost planificat lângă punctul de întâlnire al celor două drumuri.
Magistratul a împărtășit Guvernului provincial cezaro-crăiesc rezoluțiile comunității, care pe 22 noiembrie a ordonat amânarea lucrările pentru amenajarea drumurilor până în primăvara anului viitor. Între timp, după sugestia Guvernatorului cezaro-crăiesc, magistratul va organiza in urmatoarea perioada de iarna două baluri, care vor realiza un profit net de aproximativ 500 de Guldeni/ galbeni/ florini în beneficiul noii promenade – Promenada Arinilor (Erlenpromenade) – care urmează să fie amenajată.
În primăvara urmatoare, au început lucrările în Arini (in den Erlen). În acest scop au fost dislocați 80 de militari ai Regimentului 31 Infanterie Baronul Keller. La inceput au fost amenajate drumurile de-a lungul pârâului Seviș (Schewisbach) și al canalului morii de scoarță (Lohmühlkanal), care alimenta deja din anul 1892 Școala militară de Înot cu apă. Această lucrare și plantarea copacilor au fost finalizate abia în 1858. În vecinătatea punctului de întâlnire al celor două drumuri a fost amenajată Estrada Steaua (Stern-Estrade), un loc oval, plantat cu pini, în mijlocul căruia se afla un tei, care era înconjurat de un gazon în forma unei stele mari. Digul de legătură dintre drumurile de promenadă, numit acum Digul Pinilor (Föhrendamm), a fost înălțat în același an și plantat cu pini tineri pe ambele părți. Podul acestui baraj, care se întindea peste Pârâul Țiganilor (Zigeunerbach), a fost finalizat în februarie 1859.
Digul de pământ facea parte din sistemul de baraje care traversează valea Arinilor (Erlental) din oraș până în apropierea fabricii de hârtie. Mai multe dintre aceste baraje poartă stejari de patrusute de ani vechime, ceea ce înseamnă că și barajele au fost construite acum câteva sute de ani. Au făcut parte din fortificațiile orașului, deoarece în vremuri de război pajiștile dintre baraje erau umplute cu apă luată din canalul Seviș (Schewiskanal). Ultima dată când s-a întâmplat acest lucru a fost în timpul revoluției din 1848.
De îndată ce drumurile de promenadă au fost terminate și plantate pe ambele părți, au început deteriorarile, care s-au repetat de-a lungul anilor până în prezent [1929]! La 4 aprilie 1859, paznicul aleilor a raportat că soldații au rupt o serie de puieți și că ofițerii foloseau noile promenade pentru călărie; chiar și sergentul major al Regimentului 31 Infanterie ar face asta! Aceste plângeri se repetă an după an, dar nu întotdeauna soldații sunt cei care își arogă aroganța de a distruge copacii plantați.
În vara anului 1860, comandamentul garnizoanei i-a cerut magistratului să fie extinsă noua promenadă din Arin prin pădurea Dumbrava până la hanul din pădure (vechiul han din Dumbrava!). Întrucât lucrătorii militari erau puși la dispozitie, orașul a acceptat propunerea.
În iarna aceluiași an, administrația orașului a transformat pajiștea care se învecina cu Digul Pinilor spre vest în – primul – patinoar, pentru utilizarea căruia adulții trebuie să plătească 6 creițari, copiii 4 creițari. Acest patinoar a rămas în funcțiune până în 1874.
Poate că crearea acestui iaz a dat naștere unei societăți piscicole. Această societate pe acțiuni, al cărei președinte era directorul băncii sibiene „Hermannstädter Sparkassa”, domnul Michael Herbert, s-a adresat administrației orașului în primăvara anului 1863 cu propunerea de a închiria pajiștile din Valea Arinilor de la Digul Pinilor în sus, terenuri care aparțineau Fondului Institutului Reißenfels // Reißenfels’sche Institutsfond. Acolo urmau să fie amenajate mai multe iazuri pentru piscicultură artificială în scopul de a satisface dorința generală de pește gustos, precum și, „construirea simultană a unui restaurant și amenajarea unei facilități asemănătoare unui parc, pentru a da noi impulsuri sibienilor dornici de promenări sub Arini”. Societatea a oferit o chirie de 150 de florini (Gulden) anual, timp de 20 de ani, după care toate clădirile, facilitățile etc. vor trece în proprietatea orașului fără nicio despăgubire. Întrucât acest lucru a fost acceptat de oraș, au fost finalizate două iazuri în același an și s-a început construcția clădirii restaurantului deasupra iazurilor (clădire în care va funcționa începând din perioada interbelică restaurantul Bolta Rece).
Persoana din fotografia realizată de fotograful sibian Theodor Glatz este Friedrich Michael Herberth (născut la 16 mai 1802 în Cluj – decedat la 9 octombrie 1889 în Sibiu) – fost senator vilic până în 1850. Domnul Michael Herberth a fost fondatorul și primul director al Casei Generale de Economii din Sibiu (Hermannstädter Allgemeinen Sparkassa).
În 1865, negustorul Adolf Stoffel a luat în chirie toate facilitățile Societății piscicole pe acțiuni, inclusiv cele 5 iazuri amenajate între timp. Stoffel a depus eforturi enorme pentru a crea acolo un parc de distracții la scară mai mare. Caruselul „Ringelspiel” și popicăria, focuri de artificii, 6 bărci, dintre care una era decorată cu o sculptură din lemn reprezentând-ul pe „Erlkönig” (Regele ielelor), restaurantul și cofetaria au oferit divertisment și distracție publicului. Dar, din diferite motive, compania a intrat în faliment și Stoffel și-a pierdut averea. Aceasta a dus la degradarea şi înnămolirea rapidă a lacului; peștii scapaseră în timpul inundaților. În 1871, iazurile din Arin au fost identificate de către șeful medical militar ca focar de malarie, de care suferau la vremea aceea 437 de bolnavi internați la spitalul garnizoanei. Medicul orașului a cerut desființarea iazurilor. Cu toate acestea, iazurile au rămas până în 1874 când orașul a preluat toate faclitațiile companiei piscicole, a desființat lacurile și a drenat terenul. Restaurantul fusese închis de mult timp, iar clădirea era închiriată unor persoane private de către Oficiul economic municipal, care era responsabil și de întreținerea promenadei Arinilor.
În cele din urmă, în 1881, Asociația pentru Înfrumusețarea Orașului Sibiu a preluat toate promenadele în grija sa. În același an, cel de-al doilea președinte al asociației, Adolf von Stock, a prezentat comitetului asociației un proiect elaborat cu scopul de a amenaja un parc în „valea sub Arini” (Tal unter den Erlen) între spitalul militar și Școala de înot până la Digul Pinilor. Planul a fost foarte bine primit în cele mai largi cercuri. Exact cu 30 de ani mai devreme, un iubitor de natură a scris într-un foileton din ziarul „Siebenbürger Bote”: „M-am uitat la magnificii noștri arini, din spatele cartierului Iosefin (Josefstadt), sub care este atât de plăcut să te plimbi, zona în care se poate amenaja cu un cost redus un parc draguț.” oare scriitorul anonim a văzut sugestia sa realizată?
În primăvara anului 1882, a început implementarea planului Stock. Până atunci, terenurile dintre cele două promenade din Arini, aflate în proprietatea Fundației Reißenfels // Reißenfels’sche Stiftungsfond, erau date în arendă și cultivate cu diverse legume, cum ar fi porumb, grâu și cartofi. Acum, orașul a dislocat aceste terenuri din fondul fundației mentionațe mai sus și le-a transferat către Asociația de Înfrumusețare pentru orice utilizare. Grădinarul asociației s-a mutat în clădirea fostului restaurant și în 1883 a fost construită prima seră a asociației lângă această clădire. În anul 1884, cu ocazia întrunirii asociațiilor săsești în Sibiu, asociația a adus mai multe încărcături de molizi cu rădăcini bine dezvoltate, înalți cât omul, provenite din pădurea orășenească de pe Șanta (Schanta), pentru a înfumuseța aspectul noului parc. În același timp, grădinarul a amenajat o fermecătoare grădină de flori în fața locuinței sale, lăudată de buna voie de localnicii și oaspeții asociațiilor. În cea mai mare parte, molizii de pe Șanta au devenit copaci magnifici.
După deschiderea noii conducte de apă în 1894, parcul a primit o înfrumusețare remarcabilă prin amenajarea unei fântâni arteziene, în al cărui bazin de beton sburdau pești aurii până când au fost prinși și mâncati de copiii țigani. Broaștele țestoase care au ținut companie peștilor aurii nu au avut un destin mai bun decât peștii.
Crearea fântânii a dus la o nouă dezvoltare horticolă a împrejurimilor sale. Timp de mulți ani se afla aici o peluza mare, rotunda, plantată cu lalele și zambii primăvara și un pat colorat de flori vara, care uima plimbătorii. În jurul peluzei au fost plantate diferite grupuri de conifere rare. În 1899 s-a construit, la cererea primarului (Josef Drotleff), pavilionul muzical sub clădirea grădinarului și s-a dat în chirie spațiul de la parter al fostului restaurant unui cofetar care a deschis acolo o cafenea și cofetărie (Caffee & Conditorei – Berthold Frentz).
Doi ani mai târziu a fost amenajat micul iaz de nuferi. Florile albe ale acestor nuferi au fost de asemenea furate cu preferință, iar cronica asociației relatează că în același an, alături de nenumărate flori, au fost furate 60 de bulbi de zambilă și lalea.
Anul 1904 a adus un progres foarte remarcabil. Uzina electrică din Sibiu (Hermannstädter Elektrizitätswerk) [H.E.W.] a iluminat promenada din dreapta până la Stea instalând 36 de becuri, și parcul inferior cu 6 lămpi cu arc. În anul următor [1905] Uzina electrică a încântat publicul cu o magnifică fântână arteziana iluminată, care și-a aruncat jeturile de apă colorate către orizontul întunecat în fiecare seară până la izbucnirea Războiul Mondial.
O extensie foarte recunoscătoare, finanțată de banca sibiana „Hermannstädter Sparkassa”, a fost acordata parcului în 1906 prin amenajarea unui drum care pornea în valea Arinilor la Digul Pinilor, trecea sub apeductul Canalului morii de scoarță (Lohmühlkanal), traversa Valea Aurie (Goldtal) și se termina în pădurea Dumbrava.
În 1909 parcul a primit o nouă bijuterie formată din două vase ornamentale de piatră din secolul al XVIII-lea, cadou din partea prezbiteriului protestant. Vasele au împodobit odată grădina guvernatorului, baronul Samuel von Brukenthal, situat pe str. Nocrichului (Leschkircher Strasse). În același an, Asociația femeilor „Frauenverein” a organizat pentru prima dată un mare festival caritabil în Parcul Arinilor pentru a ajuta financiar Școala evanghelică de fete.
În timpul războiului mondial, parcul a fost întreținut laborios. În 1915 banca sibiana Sparkassa a finanțat ridicarea unui nou dig de pământ, prevăzut cu un drum de trecere, în prelungirea străzii Heidendorfgasse (tronson vestic al străzii actuale Avrig finalizată în anii 1940), realizându-se astfel o legătură pietonală între cartierele de vile din Arini. În același timp, fâșia de pajiște între drumul de promenadă si drumul carosabil de la Școala de Înot până la Stea a fost plantată cu 170 de puieți, care au fost folosiți în aceeași iarnă ca lemn de foc, mai ales de locuitorii țigăniei de la Poarta Cisnădiei (Heltauertor-Ziganie). Astăzi [1929] nu mai stau în picioare nici măcar 10 copaci acolo!
Cofetăria, care fusese complet prădată în 1916, nu a fost redeschisă.
După Războiul Mondial, în 1920, a fost reproiectat aranjamentul floral din fața fântânii mici într-un mod modern și în următorii câțiva ani au fost amenajate o serie de grupuri de plante perene și câteva cărări.
Parcul Sub Arini (numele german Erlenpark = Parcul Arinilor) a devenit astăzi [1929], după aproape 50 de ani de existență, pentru fiecare iubitor de natură un loc de relaxare cu care puține parcuri din orașele noastre de baștine se pot lăuda. Probabil că nu va exista nimeni care ar putea nega acest lucru și nimeni care să nu se gândească cu recunoștință la creatorul parcului, Asociația pentru Înfrumusețarea orașului Sibiu (Verein zur Verschönerung der Stadt Hermannstadt), când se va plimba prin întinsul parc!
Pas cu pas se schimbă aspectul mereu captivant oferit de cărările sinuoase ale parcului. Diferențele de nivel al solului pe care se întinde parcul creează, de asemenea, o bogată varietate de efecte vizuale impresionante. Schimbările de altitudine întăresc diversitatea peisajului și creează aspecte de o particularitate aparentă.
Dezvoltarea arborilor este remarcabil de abundentă datorită umidității suficiente în părțile inferioare ale parcului. Acest lucru se remarcă în special la grupurile de răsinoase. Există molizi și brazi, care, având în vedere creșterea lor, s-ar crede că ar avea mai mult de 40 de ani. Coniferele străine, care ar putea fi demne de o grădină botanică din punct de vedere al bogăției speciilor, s-au dezvoltat splendid în ultimii 25 de ani de când au fost plantate. Bradul Nordmann, bradul de balsam, molidul argintiu și albastru și, mai presus de toate, cel mai pitoresc dintre conifere, țuga (tsuga canadensis / Schierlingstanne), formează grupuri frumoase lângă fântâna mică. Există, de asemenea, un exemplar magnific al arborelui ginkgo din vestul Chinei, care formează o legătură între lemnul de foioase și de conifere. Goethe, care a găsit în mod repetat simboluri pentru sentimentele și ideile sale în lumea plantelor, a intitulat un poem profund „Gingo biloba” în divanul vest-estic:
„Dieses Baumes Blatt, der von Osten
Meinem Garten anvertraut,
Gibt geheimen Sinn zu kosten,
Wie´s den Wissenden erbaut“. ș.a.m.d.
În timp ce prima parte a parcului, de la oraș până la Digul Pinilor, este supusă unei culturi horticole stricte, a doua jumătate, de la Digul Pinilor către Stea, are mai multă libertate în dezvoltarea sa. Aici zonele de pajiști și grupurile de copaci sunt în cea mai mare parte în starea lor naturală și astfel se formează un fel de poteca sălbatică cu grupuri extinse de copaci și pajiști bogate în flori. Dar și aici, natura își aduce contribuția pentru a crea o imagine eficientă din punct de vedere estetic, iar această parte a parcului oferă, de asemenea, o mulțime de zone frumoase. Ici colo, grădinarul a ajutat puțîn, deoarece grupurile de conifere au fost plantate, iar grupul mare de mesteacăn cu tulpini albe era deja plantat când au fost create iazurile de pești aici la începutul anilor 1860.
De la acest grup de mesteacăn până la Steaua apropiată, panta de pe partea de est este acoperită dens în iulie cu Telekia înflorită de culoare galben-auriu, al carei prim exemplar, adus de la Măgura Cisnădiei (Götzenberg), a fost plantat aici de un tânăr turist în 1882. Crizantema galben strălucitoare numita tufănică galbenă (Rudbeckia laciniata / Sonnenhut), provenita de la un singur exemplar adus în parc dintr-o pajiște din Avrig în 1894, s-a răspândit și mai mult. Astăzi, florile sale nu numai că strălucesc peste tot în acest parc în august, ci s-au extins deja până în Valea Aurie. Cu toate acestea, diferite încercări de a planta permanent florile noastre native de primăvară în parc au fost întotdeauna împiedicate de botanizarea nemiloasă a școlarilor. Pentru că tinerii și bătrânii văd parcul, care se presupune că este o zonă de recreere pentru toate straturile populației orașului, ca o proprietate gratuită, unde se poate acționă în mod arbitrar și continuu după cum dorește fiecare în parte! Nu poate fi suficient de lăudat faptul că, în ciuda tuturor dezacordurilor, s-au găsit intodeauna persoane, și încă se găsesc, care se luptă cu publicul și creează astfel, în mod altruist, lucruri atât de frumoase precum parcul nostru Sub Arini!
~~~o~~~
~~~o~~~
Zur Geschichte des Erlenparkes
von Emil Sigerus
(textul original în limba germană)
Mit der Übergabe Siebenbürgens an Österreich am Ende des siebzehnten Jahrhunderts trat der österreichische – besonders der Wiener – Einfluß im ganzen Leben Hermannstadts deutlich hervor. Nicht nur das gesellschaftliche Leben erhielt durch die hohen Militär- und Zivilämter, die in Hermannstadt ihren Sitz hatten, einen Wiener Zuschnitt, auch im Wohnbau, in den Möbeln u. dgl. läßt sich der Wiener Einfluß verfolgen. Dieser Einfluß tritt auch in der Anlage der Promenaden und öffentlichen Gärten hervor. Den ersten Anstoß zur Errichtung der Promenade zwischen der großen Infanteriekaserne und dem Theater wurde zwar in der Kommunitätssitzung vom 9. März 1791 gegeben, doch dürfte auch dieser von militärischer Seite beeinflußt worden sein. In dem Protokoll über diese Sitzung heißt es: „Auf Veranlassung eines mündlichen Vortrags Tittl. Herr Stuhlrichter Michael Brandsch wird bei dem Umstande, daß dieser Stadt außer dem Platz vom Leichen- bis zum Heltnertor kein andere zum Spaziergang geeigneter Ort vorhanden, dieser aber durch den Mist, welcher aus der Stadt dahin geführt wird, für die Gesundheit der Vorübergehenden, außerdem, daß er einen unangenehmen Anblick gewähret, nachteilig werden kann, beschlossen: dem Marktrichter wird der Auftrag gemacht, dafür Sorge zu tragen, daß dieser Ort in Zukunft durch Mist und Unrat nicht ferner verunreinigt werde.“
Zugleich wird man dafür einig, „den in dieser Gegend befindlichen Wall von 185 kurent Klafter planieren und durch eine Allee zu einem angenehmen Spaziergang für das hiesige Publikum richten zu lassen. In dieser Absicht wird demnach dem Herrn Landesingenieur Kleinhaus die Ausführung dieses Vorschlages anvertraut und dem älteren Marktrichter der Auftrag gemacht, denselben bei diesem Geschäft auf alle mögliche Art, besonderes aber durch Herbeischaffung der benötigten Handarbeiter soviel nur möglich an die Hand zu gehen.“
Der große Eifer, mit dem sich dann die höheren Militärs, der kommandierende General Graf Mitrovsky an der Spitze, der zu schaffenden Promenade annahmen, läßt wohl den Schluß zu, daß eben diese der ganzen Sache steckten. Sie förderten unaufhörlich das Unternehmen. So ließ 1810 der Oberst Senitzer auf dem oberen Wall gegen Westen auf Kosten seines 31. Infanterieregimentes das „Gloriet“ errichten, ein auf Holzsäulen ruhendes weit ausgreifendes Dach, damit dies „die Promenierenden gegen einen plötzlichen Regen und die stechenden Sonnenstrahlen schützen, zugleich dem ganzen Promenadenplatz zur Verschönerung und einen Ort, wo das Publikum mit Musik amusiert werden könne.“ Auch in der Folge waren es hohe Offiziere, die für die weitere Entwicklung der Promenade sorgten, so der kommandierende General Baron Kienmeier, der am östlichen Ausgang der Promenade den kleinen „Concordiatempel“ errichten ließ, der in späteren Jahren dem Andenken des Feldkriegsarztes Dr. Latzl gewidmet ward, da dieser sich vielfache Verdienste um die Promenade erwarb. Seinem Vorgänger Oberst Vécsey wurde ein Gedenkstein auf der unteren Promenade errichtet.
All das ließe wohl leicht den Schluß ziehen, daß die geborenen Hermannstädter keinen Sinn für die Natur hatten! Ein solcher Schluß ist aber grundfalsch! Gerade das Gegenteil läßt sich aus den Dokumenten beweisen. Um die Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts berichtet der Gelehrte Italiener Pietro Banzoni über die sorgfältige Gartenkultur der Sachsen. Ende des achtzehnten Jahrhunderts schreibt der Theaterdirektor Seipp: „ In seinem Garten erfreut sich der Sachse des Lebens. Da genießt er die Stunde der Erholung. Hermannstadt ist besonders reich an Gärten.“ Darin steckt der Grund, weshalb sich der Bürger für die Anlage öffentlicher Gärten wenig interessiert. Jeder Bürger hatte neben seinem Hausgärtchen noch einen Garten vor dem Stadttor; jeder hatte somit seine „Privatnatur“ und bedurfte keine öffentliche Anlage, um dort mit Anderen die Natur gemeinsam zu genießen. Dies war der Fall bis weit in das neunzehnte Jahrhundert und so kann es nicht Wunder nehmen, daß auch der Anstoß zur Errichtung der Erlenpromenade – aus der sich dann der Erlenpark entwickelte – nicht von den Bürgern, sondern von der k. k. Statthalterei ausgegangen ist. In der Kommunitätssitzung vom 3. November 1856 kam folgende Zuschrift der k. k. Statthalterei zur Verlesung:
„Der allgemein ausgesprochene Wunsch, daß der Spazierweg „unter den Erlen“ genannt, bekanntlich jener Ort, welcher von den Bewohnern Hermannstadts nebst der sogenannten näheren Promenade am meisten besucht wird, für dessen Anlage und Komfort jedoch ungeachtet seiner allgemeinen Beliebtheit bisher so viel wie nichts geschehen ist, in einer der Landeshauptstadt würdigen Zustand versetzt, mit ordentlichen Gehwegen, Fußsteigen und Stegen, und Allee-Anlagen versehen, und bis zum Jungen Walde geleitet werden mögen, hat die Statthalterei veranlaßt, die k. k. Landesbaudirektion mit der Verfassung eines entsprechenden Projektes zu beauftragen.
Im Anschlusse erhalten der Herr Bürgermeister dieses Projekt, wornach die Gesamtkosten von der k. k. Landesbaudirektion mit 3360 fl. Veranschlagt sind, wobei jedoch bemerkt wird, daß diese Kosten wahrscheinlich niedriger stellen dürften, und der Allodialkassa dadurch eine Erleichterung zugehen dürfte, daß im Laufe des kommenden Winters für diesen Zweck von dem Magistrat zwei oder drei Bälle gegeben werden, auf deren zahlreichen Besuch man hinwirken wird, und deren reine Einnahmen den besagten Verschönerungen zu widmen wären.
Die Leitung dieser Verschönerungsarbeiten dürfte der k. k. Landesbaudirektion übertragen, und von dieser damit speziell der Verfasser des Projektes Ingenieur-Assistent Seyfried beauftragt werden.
Bezüglich der Erdarbeiten haben Sr. Durchlaucht der Herr Gouverneur und Kommandierende General die Geneigtheit ausgesprochen, eine entsprechende Anzahl Infanterie-Pioniere gegen die gewöhnliche Entschädigung zu bewilligen.
Die Alleebäume, bezüglich deren Spezies dem Herrn Bürgermeister die näheren Weisungen zugehe werden, müßen noch im Laufe des bevorstehenden Spätherbstes, der hierzu günstigsten Zeit, gesetzt werden, und es hätte der Herr Bürgermeister die entsprechenden Einleitungen mittels des städtischen Forstamtes auf das schleunigste zu treffen.
Der Herr Bürgermeister werden angewiesen, diesen Gegenstand ungesäumt der Beratung der Kommunität unterziehen zu lassen, und das Resultat der Beratung mit den Anträgen oder sonstigen Bemerkungen der Magistrates längstens bis letzten d. M. der Statthalterei vorzulegen.
Hermannstadt, am 21. Oktober 1856
Für Se. Durchlaucht den Gouverneur der k. k. Vizepräsident Lepzeltnern.“
Die Stadtkommunität nahm die in dieser Zuschrift enthaltenen Anträge einstimmig an und das städtische Forst- und Wirtschaftsamt ward beauftragt, die notwendigen Vorkehrungen zu treffen, insbesondere die erforderlichen 927 Alleebäume, und zwar Erlen, Linden, Schwarzpappeln und Eichen, zu besorgen. Dem k. k. Ingenieur Seyfried, von dem der Plan der neuen Anlage stammte, ward die Oberleitung übertragen. Dem Plan zufolge waren zwei Wege in Aussicht genommen. Der eine führte von der Schewisgasse immer an dem Schewisbach entlang bis nahe an die, 1750 von der Ledererzunft errichtete, Abzweigung des Schewisbaches bei der sogenannten „Kuhfurt“; der andere Weg begann bei der Schwimmschule und vereinigte sich bei der Kuhfurt mit dem erstgenannten Weg, um dann bis an den Rand des Jungen Waldes zu führen. In der Nähe des Treffpunktes der beiden Wege war ein größerer Ruheplatz in Aussicht genommen.
Der Magistrat teilte die Beschlüsse der Kommunität der k. k. Statthalterei mit, die am 22. November den Auftrag gab, die Arbeiten an den Wegen bis ins nächste Frühjahr zu verschieben. Unterdessen veranstaltete der Magistrat, der Anregung der Statthalterei folgend, zwei Bälle, die einen Reingewinn von gegen 500 Gulden zugunsten der neuen anzulegenden Erlenpromenade abwarfen.
Im nächsten Frühjahr wurden die Arbeiten in „den Erlen“ aufgenommen. Dazu wurden 80 Mann des 31. Infanterieregimentes Baron Keller verwendet. Vorerst wurden die Wege dem Schewisbach und dem Lohmühlkanal, der seit 1829 auch die Schwimmschule mit Wasser versah, entlang angelegt. Diese Arbeiten und die Baumpflanzungen wurden erst 1858 fertiggestellt. In der Nähe des Treffpunktes dieser beiden Wege wurde die „Stern-Estrade“ angelegt, ein ovaler, mit Föhren umpflanzter Platz, in dessen Mitte eine Linde stand, die mit Rasen in Form eines großen Sterns umgeben war. Auch der Verbindungsdamm zwischen den Promenadenwegen, heute „Föhrendamm“ genannt, war in diesem Jahr erhöht und zu beiden Seiten mit jungen Föhren bepflanzt. Die Brücke dieses Dammes, die den Zigeunerbach überspannte, war im Februar 1859 vollendet.
Der Damm gehörte zu jenen vielen Sperrdämmen, die das Erlental von der Stadt bis nahe der Papiermühle durchqueren. Mehrere dieser Dämme tragen vielhundertjährige Eichen, woraus zu schließen, daß die Dämme auch vor mehreren hundert Jahren angelegt wurden.
Sie bildeten einen Teil der Stadtbefestigung, denn in kriegerischen Zeiten wurden die Wiesen zwischen den Dämmen mit, dem Schewiskanal entnommenen, Wasser gefüllt. Zum letztenmal geschah dies während der Revolution im Jahre 1848.
Kaum waren die Promenadenwege fertig und beidseitig bepflanzt, so begannen auch schon jene Beschädigungen, die durch all die Jahre bis zum heutigen Tag sich immer wiederholen! Den 4. April 1859 meldete der Alleediener, daß Soldaten eine Reihe junger Bäumchen abgebrochen und daß die neuen Promenaden von den Offizieren zum reiten benützt wurden; selbst der Oberstwachtmeister des 31. Infanterieregimentes täte dies! Und diese Klagen kehren jahraus, jahrein wieder, doch sind es nicht immer Soldaten, die ihren Übermut an den Baumpflanzungen auslassen.
Im Sommer 1860 wird vom Garnisonskommando bei dem Magistrat beantragt, die neue Erlenpromenade nun auch weiter durch den Jungen Wald bis zum Waldwirtshaus zu führen. Da gleichzeitig die hierzu nötigen Pionierarbeiter der Stadt zur Verfügung gestellt werden, geht die Stadt auf diesen Vorschlag ein.
Im Winter des gleichen Jahres läßt die Stadtverwaltung die an den Föhrendamm gegen den Westen anstoßende Wiese zu einer – dem ersten – Eislaufplatz herrichten, für dessen Benützung Erwachsene 6 Kreuzer, Kinder 4 Kreuzer allemal zu zahlen haben. Dieser Eislaufplatz blieb dann bis 1874 erhalten.
Vielleicht war es die Schaffung dieses Teiches, die Anstoß zur Bildung einer Fischzuchtgesellschaft gab. Diese Aktiengesellschaft, deren Präsident der Direktor der Sparkassa Fr. M. Herbert war, trat im Frühjahr 1863 an die Stadtverwaltung wegen Verpachtung der, dem Reißenfelsischen Institutsfond gehörigen Wiese im Erlental vom Föhrendamm aufwärts heran. Dort sollten mehrere Teiche zur künstlichen Fischzucht angelegt werden und damit dem „allseitig geführten Bedürfnis nach guten Fischen Abhilfe verschaffen und dadurch die gleichzeitig beabsichtigte Errichtung einer Restauration und parkähnlichen Anlage der beliebte Spaziergang unter den Erlen für alle Hermannstädter einen neuen Reiz erhalten“. Die Gesellschaft bot einen Pacht von 150 Gulden jährlich für 20 Jahre, worauf alle Gebäude, Anlagen usw. ohne jede Entschädigung in den Besitz der Stadt übergehen sollen. Da von Seiten der Stadt hierauf eingegangen ward, wurden schon im gleichen Jahre zwei Teiche fertiggestellt und mit dem Bau der Restaurationsgebäudes oberhalb der Teiche begonnen [1863]. 1865 übernahm alle Anlagen samt den inzwischen hergestellten 5 Teichen der Kaufmann Adolf Stoffel von der Fischzuchtgesellschaft in Pacht. Er gab sich wohl alle Mühe, dort einen Vergnügungspark größeren Stils zu schaffen. Ringelspiel und Kegelbahn, Feuerwerk, 6 Kähne, worunter einer mit der in Holz geschnitzten Gestalt des Erlenkönigs geziert war, Restaurant und Konditorei sorgten für Unterhaltung des Publikums. Aber durch verschiedene Umstände kam das Unternehmen nicht in Flor und Stoffel büßte sein Vermögen dabei ein. Es ging rapid rückwärts. Die Teiche verschlammten; die Fische waren durch Überschwemmungen entkommen. 1871 wurden vom Militär-Sanitätschef die Erlenteiche als ein Herd der Malaria bezeichnet, an der ein Jahr vorher im Garnisonsspital 437 Kranke lagen. Auch der Stadtphysikus trat für die Auflassung der Teiche ein. Trotzdem blieben die Teiche noch bis 1874 und wurden dann, nachdem die Stadt die Anlagen von der Fischzuchtgesellschaft übernommen, vollständig aufgelassen und entwässert. Das Restaurant war schon längst eingegangen und das Gebäude ward nun vom städtischen Wirtschaftsamt, das auch für die Instandhaltung der Erlenpromenade zu sorgen hatte, an Privatparteien vermietet.
Endlich 1881 übernahm der „Verein zur Verschönerung der Stadt Hermannstadt“ sämtliche Promenaden in seine Obhut. Im gleichen Jahre legte der zweite Vorstand des Vereins, Adolf von Stock, einen Plan zur Parkierung des Tales unter den Erlen zwischen dem Militärspital und der Schwimmschule bis zum Föhrendamm dem Vereinsausschusse vor. Der Plan fand großen Anklang in den weitesten Kreisen. Genau 30 Jahre früher schrieb ein Naturfreund in dem „Siebenbürger Boten“ in einem Feuilleton: „Ein Blick warf ich hinüber nach unseren prächtigen Erlen hinter der Josefstadt, unter denen es sich so angenehm spazieren läßt, in deren Bereich sich mit wenig Kosten ein recht hübscher Park anlegen ließe.“ Ob wohl der anonyme Schreiber es noch erlebt hat, daß seine Anregung zur Ausführung kam?
Mit dem Frühjahr 1882 wurde mit der Ausführung des Stockschen Planes begonnen. Bis dahin waren die Felder zwischen den beiden Erlenpromenaden, die Besitz des Reißenfels’schen Stiftungsfondes waren, von diesem verpachtet und mit den verschiedensten Feldfrüchten, bald Mais, bald Weizen und Erdäpfel, bebaut. Nun löste die Stadt diese Gründe von dem obigen Stiftungsfond ab und überwies dieselben dem Verschönerungsverein zur beliebigen Verwendung. In die ehemalige Restauration zog der Gärtner des Vereins ein und 1883 ward in die Nähe dieses Gebäudes das erste Gewächshaus des Vereines erbaut. Als dann 1884 die sächsischen Vereine in Hermannstadt zu gemeinsamer Tagung zusammenkamen, ließ der Verein aus dem städtischen Wald auf der Schanta mehrere Fuhren gut bewurzelter, über mannshoher Fichten kommen, um damit die neue Parkanlage etwas herauszuputzen. Gleichzeitig legte der Gärtner vor seiner Wohnung einen reizvollen Blumengarten an, dem von Einheimischen und den Vereinsgästen „freiwilliges Lob“ gespendet ward. Aus den Schantafichten sind zum größten teil prächtige Bäume geworden.
Eine bemerkungsvolle Verschönerung erhielt der Park nach Eröffnung der neuen Wasserleitung 1894 durch einen Springbrunnen, in dessen betoniertem Becken so lange Goldfische sich herumtummelten, bis sie von Zigeunerkindern gefangen und verspeist wurden. Auch den Schildkröten, die den Goldfischen Gesellschaft leisteten, erging es nicht viel besser, wie den Fischen.
Die Anlage des Springbrunnens hatte eine gärtnerische Neuanlage seiner Umgebung zur Folge. Viele Jahre bildete nun hier ein großes Rundbeet, das im Frühjahr mit Tulpen und Hyazinthen, im Sommer mit bunten Teppichbeeten bepflanzt war, die Verwunderung aller Spaziergänger. Ringsum aber wurden verschiedene und seltene Nadelholzgruppen gepflanzt. 1899 wurde auf Wunsch des damaligen Bürgermeisters [Josef Drotleff] unterhalb der Gärtnerwohnung der Musikpavillon erbaut und gleichzeitig die Parterreräumlichkeiten der ehemaligen Restauration als Konditorei verpachtet [Caffee & Conditorei – Berthold Frentz].
Zwei Jahre später wurde der kleine Seerosenteich angelegt. Auch die weißen Blüten dieser Seerosen wurden mit Vorliebe gestohlen und die Vereinschronik berichtet, daß im gleichen Jahre nebst ungezählten Blumen 60 Hyazinthen- und Tulpenzwiebeln entwendet wurden.
Das Jahr 1904 brachte einen sehr bemerkenswerten Fortschritt. Das Hermannstädter Elektrizitätswerk [H.E.W.] ließ auf seine kosten die rechtsseitige Promenade bis zum Stern mit 36 Glühlichtern und den unteren Park mit 6 Bogenlampen beleuchten. Im nächsten Jahr [1905] erfreute das Elektrizitätswerk das Publikum mit einem prächtigen Leuchtspringbrunnen, der allabendlich bis zum Weltkrieg seine bunten Wasserstrahlen gegen den dunklen Horizont emporwarf.
Eine sehr dankenswerte Verlängerung ward 1906 dem Park zuteil, da auf Kosten der Hermannstädter Sparkassa ein Weg im Tal jenseits des Föhrendammes angelegt und unter dem Lohmühlkanalaquedukt weiter durch das Goldtal bis zum Jungen Wald geführt wurde.
1909 erhielt der Park einen neuen Schmuck durch zwei Steinvasen aus dem achtzehnten Jahrhundert, ein Geschenk des evangelischen Presbyteriums. Die Vasen zierten dereinst den Garten des Gouverneurs Baron Samuel von Brukenthal an der Leschkircher Straße. Im selben Jahr veranstaltete der Frauenverein zur Unterstützung der evangelischen Mädchenschule zum erstenmal ein großes Wohltätigkeitsfest im Erlenpark.
Während des Weltkrieges ward mühselig der Park imstande gehalten. 1915 wurde ein Weg auf einem neu aufgeschütteten Damm in der Verlängerung der Heidendorfgasse auf Kosten der Hermannstädter Sparkassa angelegt, der eine Verbindung zwischen dem Erlen-Villen-Viertel schaffte. Gleichzeitig wurde der Wiesenstreifen zwischen dem von der Schwimmschule zum Stern führende Promenadenweg und der dortigen Fahrstraße mit 170 Parkbäumchen bepflanzt, die im selben Winter als Brennmaterial hauptsächlich bei den Bewohnern der Heltauertorziganie Verwendung fanden. Heute stehen nicht einmal 10 Bäumchen dort!
Die Konditorei, die während des Jahres 1916 vollständig ausgeplündert worden war, wurde nicht wieder eröffnet.
Nach dem Weltkrieg wurde 1920 die Blumenanlage vor dem kleinen Springbrunnen in moderner Weise umgestaltet und in den nächsten Jahren eine Anzahl von Staudengruppen und einige Wege angelegt.
Für jeden Naturfreund bildet heute [1920], nach fast 50jährigem Bestand, der Erlenpark einen Erholungsort, wie wenige unserer heimatlichen Städte ihn aufweisen können. Es wird wohl niemanden geben, der dies leugnen könnte und niemanden, der bei dem Durchwandeln des ausgedehnten Parkes dessen Schöpfers, des „Vereins zur Verschönerung der Stadt Hermannstadt“ nicht in Dankbarkeit gedenkt!
Schritt für Schritt ändern sich die stets fesselnden Prospekte, die die gewundenen Wege des Parkes bieten. Auch die Höhenunterschiede des Bodens, auf dem sich der Park ausbreitet, bewirken reiche Abwechslung an eindrucksvollen Bildwirkungen.
Die mannigfaltigen Verschiebungen der Höhenlage verstärkt die Vielfältigkeit der Landschaftsbilder und schaffen Ausblicke von anmutender Eigenart.
Die Entwicklung des Baumwuchses ist infolge genügender Feuchtigkeit in den tiefer liegenden Partien des Parkes eine auffallend üppige. Insbesondere fallt dies bei den Nadelholzgruppen auf. Da stehen Fichten und Tannen, denen man mit Rücksicht auf ihren Wuchs weit mehr als 40 Lebensjahre zusprechen würde. Auch die fremdländischen Nadelhölzer, die an Artenreichtum eines botanischen Gartens würdig wären, haben sich innerhalb der etwa 25 Jahre, seit sie gepflanzt wurden, ganz prächtig entwickelt. Die Nordmanns-Balsamtannen, die Silber- und Blaufichte und vor allem das malerischeste aller Nadelhölzer, die Schierlingstanne, bilden in der Nähe des kleinen Springbrunnens selten schöne Gruppen. Dort steht auch ein prächtiges Exemplar des aus Westchina stammenden Ginkgobaumes, der ein Bindeglied zwischen Laub- und Nadelholz bildet. Goethe, der in der Pflanzenwelt immer wieder Symbole für seine Empfindungen und Ideen fand, hat im Westöstlichen Divan ein tiefsinniges Gedicht „Gingo biloba“ betitelt:
„Dieses Baumes Blatt, der von Osten
Meinem Garten anvertraut,
Gibt geheimen Sinn zu kosten,
Wie´s den Wissenden erbaut“ usw.
Während der erste Teil des Parkes, von der Stadt bis zum Föhrendamm unter strenger gärtnerischen Kultur steht, ist der zweiten Hälfte, von Föhrendamm gegen den Stern hin, mehr Freiheit in seiner Entwicklung gelassen. Hier stehen die Wiesenflächen und Baumgruppen meist in dem natürlichen Zustand und ist damit eine Art Wildpfad mit ausgedehnten Gehölzegruppen und blumenreichen Wiesen gebildet. Aber die Natur trägt auch hier das Ihrige dazu bei, um ein ästhetisch wirkungsvolles Bild zu schaffen und schöne Partien bietet auch dieser Parkteil in Menge. Hier und da hat wohl auch der Gärtner etwas nachgeholfen, denn die Nadelholzgruppen sind angepflanzt und die große Gruppe der weißstämmigen Birken ward schon gepflanzt, als die Fischteiche Anfang der 60er Jahre hier angelegt wurden. Von diesen Birkengruppen bis fast zum Stern ist der Abhang auf der Ostseite im Juli dicht besetzt von der goldgelb blühenden Telekia, deren erstes Exemplar ein junger Tourist 1882 vom Götzenberg hierher verpflanzte. Noch weiter ausgebreitet hat sich der leuchtend gelbe Sonnenhut (Rudbeckia laciniata), der in einem einzigen Exemplar 1894 von einer Frecker Wiese in den Park gebracht ward. Heute erglänzen seine Blüten im August nicht nur allenthalben im Park, auch im Goldtal hat er sich schon heimisch gemacht. Verschiedene Versuche aber, unsere heimischen Frühlingsblumen im Parke anzusiedeln, sind stets durch die rücksichtslose botanisierende Schuljugend zunichte gemacht worden. Denn jung und alt sehen den Park, der eine Erholungsstätte für alle Schichten der Stadtbevölkerung sein soll, als Freigut an, wo man willkürlich und unentwegt nach jedermanns Belieben schalten und walten kann! Da kann es nun nicht genug gerühmt werden, daß sich bei all den Mißhelligkeiten immer Männer gefunden haben und noch finden, die den Kampf mit dem Publikum aufnehmen und in stets selbstloser Weise so Schönes schaffen, wie unseren Erlenpark!
~~~o~~~
