„Corespondență“
… 174 …
Corespondență ~ fragmente dintr-o carte |de poveste
În goana trenului se perindă sub ochii mei un peisaj nou și verde. Copacii se aleargă, ferigi unduiesc vârful învârtit în cochilie. Ce secret ascund oare în cotloane de clorofilă? O fi secretul pământului?, al vieții?, al nemuririi?
Iau un cuvânt scris de tine în seara asta. Pe el singur îl iau în palme, căci sunt pământ și el sămânța – NOI!
Se zice că o să plouă! Așa ți-am povestit, și-n mintea mea plănuisem deja răspunsul tău răspicat: Știu, sunt ploaia! Și uite, deschid acum, din nou, mesajul tău, îl recitesc pentru a nu știu câta oară, îl întorc pe dos, căci m-ai luat prin surprindere și în alergarea mea prin cuvinte, prin mine și prin lume, uneori mă așez gâfâind și tac…
Trenul se mișcă atât de ușor și silențios aleargă peste dealuri și munți și nu mai are nimic comun cu trenul copilăriei, negru și gâfâind, poticnindu-se și zdruncinându-mă dintr–o parte și alta a culoarului – și ăsta nici nu vorbește. Al meu vorbea limba trenurilor: tuuu-tuuu-tuuuu, și pufăia și, obosind de–a dreptul, făcea pauze lungi și dese la adăpat, mânca jăratec și duduia focul în ușița mică! Da, am fost și în cabina conductorului de tren și am văzut fochiștii muncind din greu, aruncând cărbunii pe foc, și apoi, în fiecare gară veneau repede cu ciocane lungi, și n-am înțeles niciodată cum urechea lor știa că acel bum-bum al roților e semn de sănătate și putere. Se auzea apoi un fluierat prelung, conductorul închidea ușile și hoop, într-o mișcare bruscă ne porneam din loc. Trupul călătorilor luneca în față, apoi în spate și toți erau cuminți și fericiți de parcă se aflau într-o misiune specială în cosmos, spre o nouă stea, și ochii măriți de uimire și gurile căscate într–un zâmbet de mulțumire și mândrie că sunt sus în vagon și călători și părtași la această minune tehnologică. Îmi lipeam capul de geam și copacii fugeau și atunci în față mea, e drept, mult mai încet, că pândeam cu nerăbdare apariția vreunui animal sălbatic printre trunchiurile lor.
Așa stau și acum, dar scaunul e moale și comod… recitesc răspunsul tău, a cîta oară???
Se zice ca o să plouă!
Nu stiu. Decembrie – de când am plecat nu mai simt ploaia, nici gustul sării pe obrazul tău.
Dar spune-mi tu ce simţi, iubito, când plouă peste noi?… doar nu ne întoarce aceeași moarte.
Ceaşca de ceai, cândva plină ochi, cioburi – povestea înecată în amintiri și arome noi, risipite-n
grădina ispitelor de goliciunea înaripată, prezent ținut strâns (de frica pierderii) la pieptul orbit!
Cum te simt eu? Oare cuvintele-mi vor fi suficiente? Oare-mi vor fi ele prieten și ajutor? Oare vor ajunge la tine curate, așa cum le gândesc? Îți scriu:
Căni, ceșcuțe și pahare? Vremea își face de cap. Anotimpurile se revoltă, lunile se îmbulzesc între ele și Moartea în Decembrie a fost Înviere în Ianuarie! Brațele tale inverziseră, îți creșteau fructe roșii pe buze și ochii tăi străluceau printre ramuri, uneori cu stea din depărtate galaxii, alteori cu praf aurit din explozii solare. Și trupul tău alb de mesteacăn lucios îl țin cu brațele într-o legătură de iubire. Pun obrazul pe lemnul cald, ah, uite o scorbură și mă zgâiesc înăuntru, căci sunt curioasă.
Privirea mea curge în trunchiul tău, prin fibre, unele pline de sevă, altele în adormire. Poate mă fac o furnică, îmi spun, drumul ușor și nevăzută pot cutreiera în voie. Uite, aici în cuibul inimii mă mișc cu grijă, shh-shh-shhhhh, îi spun ceasului, mergi, nu te opri. Știu, e acolo un echilibru fragil și un pas de furnică îl poate gâdila sau înfuria. Dar atunci îmi amintesc din mine (poate din trecut), sunt furnică de miere, cu mâini subțiri las urme de lipici, astup găuri, ung rotițe. Ah, în trunchi sunt drumuri și tobogane și colorate baloane și eu sar și mă învârt cu râs mare și bucurie. Iuu-huuuuu, strig sărind, gust ici colo când dulce, când sărat… mă imbăt cu tine uneori acru, alteori amar, dar mereu surprinzător, mereu nou. Ah, îmi place balul ăsta îmi zic, aici nu sparg nimic, căci n-am nevoie de pahare, de cești, ceșcuțe, doar buzele îmi sunt de ajuns, doar căușul palmelor. Sunt beată de tine și adorm, în mâini țin inima fragilă, cu răsuflarea mea o incălzesc. Tic-tic-tic… spune ea când răgușit, când subțire. Bum-bum îi răspund, bum-bum... și uite, trunchiul tău dă muguri, căci Primăvara e timpurie, și eu mă fac furnică de miere. Uite, acum merg pe buza ceștii tale: e plină ochi! Sunt curajoasă îmi spun! Furnicile nu știu să înoate, îmi amintesc. Atunci sar totuși, îmi spun, cu ochii închiși, țin în cap un cuvânt, el naște un fir de iarbă verde, de el mă țin. Sar! Uraaaaaa, mă bălăcesc în tine și mi-e bine. Nuuu, ceașca e plină ochi!, ce se vede de departe e uneori invizibil de aproape! Da, așa am gândit, așa am simțit. Mesajul meu se cațără în gând și se lungește în alte cuvinte nespuse.
Cum am crescut sălbatecă precum orhideea pe trunchiul unui copac? Și am înflorit și nici n-am știut că în mine e vanilie și aromă pură. Uite, doar despicând mă ajung la esență, doar deșirându–mă, văd și înțeleg. Ce este durerea?, și ce fericirea? Uneori granița atât de fină stă în lama cuțitului. Și cuvintele noastre s-au încrucișat în zornăit virtuos de sabie, în lama gândului, în sângele inimii. Nici n-am simțit cum despicată în mintea ta stau – UNA! Nici n-ai simțit cum legat de aortă mea ești, și te adăp în mine!
Breakfast at Tiffany’s îmi vine în minte. Nici măcar nu-mi dau seamă ce fire s-au atins acum în mintea mea și au sfârâit în contact. Îmi amintesc cum am ieșit din Cinematograful Artă, era prima oară că mergeam singură să văd un film. Îmi amintesc că purtam pantaloni maro de stofă. Nu știu de ce am păstrat în minte tocmai amănuntul ăsta! N-aș putea să descriu sala, nu mi-a rămas nimic din amintirea ei, doar intrarea împunătoare în clădire, o scară cu mânerul de lemn ce șerpuiește la etaj și ornamentele de fier forjat și măreția, da, măreția vechilor clădiri ce stau cu fruntea sus prin timp și refuză să moară. Breakfast at Tiffany’s, câți ani am fredonat melodia lui și câți ani am visat iubiri ca-n filme?
După mulți mulți ani aveam să-mi pun pe cap cu nonșalanță și în joacă o tiară de strasuri de ziua mea și să mă las fotografiată. Și am zâmbit! Nu trebuie să fii Audrey ca să fii iubită. Nu trebuie să ai 25 de ani ca să te simți frumoasă! Uneori viața bate filmul. Sunt întâlniri pe drum ce te deșiră dar te recompun altfel. Și port în mine amintiri, cuvinte și iubire. Stiletul călăului m-a despicat în ritual dar uite, întreagă sunt în mintea ta. Ceașca ta de ceai e plină, aburii se ridică și învăluie compartimentul trenului. Așa mă gândesc și închid pleoapele o clipă să păstrez în mine imaginea asta de tihnă și degetele noastre se ating doar în gând.
Trenul se scurge ca o nălucă silențioasă spre un nou peisaj. Mă arunc în apă.
Adriana Moscicki
