„Cimitirul cărților“
… 166 …
Cimitirul cărților |Jurnalul unei hăbăuce |5
Acum câţiva ani mergeam cu poveşti în cap. O carte pentru copii, îmi spuneam şi am scris-o virtual în toate dimineţile, în gând, şi râdeam cu fiecare vers şi întâmplare. Şi-mi luam repede picioarele la spinare, să pun mâna pe hârtie, să le leg în lanţuri de cuvinte, în creion, să nu-mi fugă! De cum mă aşezam în faţă hârtiei albe, capul meu se golea. Am dat de pereţi cu caietele, am aruncat creioanele şi am scris în cap poeziile mele de dimineaţă cu cozi stufoase de pisici şi câini pătaţi, pitici şi înalţi, nobili sau maidanezi, cu ochi înveliţi în catifea, cu cozi triste sau urechi ciulite. Niciodată n-am ştiut unde mă duce gândul, uneori am râs singură pe poteci, alteori m-am rezemat de eucalipţi şi am plâns.
Am desenat cu furie căci mâinile mele vorbeau în locul gurii şi degetele au întins culori şi într-o zi s-au oprit. Cum este să-ţi moară cuvintele? Cum este să-ţi moară culorile? Doar pensula este şi ea un creion, doar pânză este o filă albă! Desenezi în cap aşa cum scrii cuvinte! Şi am murit. Corpul meu gol s-a preumblat prin lume.
Cum m-am trezit sub ploi? Poate sămânţa din mine secătuită stătea. Poate trupul meu de pămînt uscat aştepta viitura, să mă spele pînă la os! Uneori Primăvara începe în Iulie cu dogoarea, uneori se deschid porţi şi geamuri şi cineva te salută zâmbind şi ziua începe cu veselie. Uneori te loveşti de oglinzi şi ele fac ape albastre, te orbesc o clipă şi apoi, în limpezire, chipul tău se arată lumii neted şi frumos.
Bună dimineaţa, îţi spune un necunoscut! Eşti frumoasă! Uraaa, îţi răspunde oglinda! Habauco, acum vezi? Alerg felină. Toate pisicile cartierului mă cunosc, ne înţelegem în priviri, ne simţim. Şi de ce mă rog felinele sunt hulite? Pentru mândria cu care îşi poartă coada? Pentru independenţă? Pentru că singure aleg momentul în care apleacă uşor capul să fie mângâiate? Pentru că te privesc în ochi direct şi insistent şi capul lor nu mişcă un centimentru? Nuuuu, pisicile nu sunt parşive! Pisicile sunt stăpîne!
Şi apoi mă gândesc la toate trupurile acelea învelite în pânză neagră: carne pentru zămislit carne!
Mâinile lor freamătă pe cărţile sfinte, foile sunt slinoase şi negre de pipăit, capul lor se mişcă necontenit, buzele murmură la nesfârşit aceeaşi rugăciune, aceleaşi cuvinte spre slava LUI. Cum sărută buzele ce rostesc rugăciuni? Cum se apleacă spre un corp însetate de iubire? Şi mâinile lor ce au ţinut Cartea, ating ele, oare, carnea bărbatului, trupul lui? Şi cuvintele lor se dezbracă oare de rochiile lungi şi pudice? Mi-e teamă că împreunarea lor este doar zămislire, act rece şi premeditat! Doar ieşite din apă purificatoare de Micve sunt ele, doar în faţă Domnului s-au legat ei să cinstească femeia aceasta cu trupul lor!
Ce fac cărţile de rugăciuni când om şi femeie se împreună?, doar nedespărţite sunt ele din mâna femeii! Oare stau cuminţi pe podea?, sau se odihnesc la capul patului în somnul de peste noapte?
Şi mă gândeam cum ele, cărţile, sunt posedate şi atinse, cu dorinţă, cu teamă şi neîncredere, cu aşteptare, cu plictis şi lipsă de poftă, ba uneori cu poftă nemăsurată, cu degete muiate pe limbă şi pasiune, cu tremurul degetelor, cu atingerea slinoasă a mâinilor hulpave, cu furie, cu dezlănţuirea nervoasă a nerăbdării şi neînţelegerii. Dar poate aşa, peste zi, femeia asta inexistentă, aşa iubeşte, în Carte cu trupul şi sufletul ei, în cap şi în visare, trupul bărbatului ce o stăpâneşte. Şi cartea e trupul pe care-l atinge.
Şi cărţile mor. Cărţile mor de prea multă iubire, de atingeri. Foile tocite, cuvintele spălăcite, coperţile despicate – aşa mor cărţile de rugăciuni. Ele sunt sfinţite prin cuvânt. Ele poartă cuvântul spre Cer şi nu aşteaptă răspuns.
Da, este un Cimitir al cărţilor sfinte, şi trupul lor de hârtie, în pământ îngropat, cheamă ploaia şi doarme cu amintirea degetelor ce l-au străbătut, a obrazului ce s-a lăsat uşor în reverie peste porunca tipărită.
În Cimitirul cărţilor sfinte dorm îngropate în pământ poveşti de viaţă şi somnul lor este tăcere.
Adriana Moscicki
