… 139 …

Trepte ~ din ciclul „Tunel de iubire”

într-o noapte au crescut trepte în tunel
lespezi de piatră au ieșit
ca dinții noului născut din gingia dureroasă
uite așa s-au învârtit în carne!
toată noaptea am țopăit pe ele,
urcau vesel până la buza ta și acolo,
amețită de lumină,
o clipă privind spre soare în grabă simt
cum treptele prăvălite,
se agită înspre hăul tunelului!
de-ar fi tobogan, ai auzi văăjjjjjjjjj
trecerea trupului meu în viteză,
dar sunt scăii de piatră serioase
nu se aude decât tropotitul pașilor mei
între buza caldă de lumină
și adâncul de necuprins al gândului.
uite așa,
la infinit mergând între tine și mine,
între lumină și întuneric,
timpul se cuibarește în curbura scării
și ațipește un pic
indrăgostit…

Adriana Moscicki

3

… 115 …

Septembrie ~ din ciclul „Tunel de iubire”

uneori tunelul meu stă suspendat
fără rădăcină
şi fără cap,
merg între două ieşiri
şi nu ştiu.
Întind mâinile în două părţi
două lumi să mă tragă de degete
una sus şi una în jos.
doar paşii mei mici şterg linie în nisip.
uite o pană îmi spui,
ce înger a pierdut-o în noapte?
pană albă
muiată în şoapte…

tu nu ştii tăcerea din mine.
tu nu ştii urletul din mine.
tu ştii doar cuvintele ce se îmbulzesc pe buză
să se spună,
tu ştii doar lava ce se ridică
din mine şi bolboroseşte
în aburi leagă lumea şi se pierde pe creste.
tu nu ştii nopţile fără somn,
nu ştii goliciunea mâinilor ce caută
şi se strâng în braţe
tu nu ştii…

între două ieşiri merg şi privesc în oglindă
trupul trecut,
obraz fanat,
zâmbet de mort îmbălsămat,
plete de vânt,
tăcere.
oglinda şi-a pierdut cuvintele şi încrederea în ele?
încotro?
palmele mele şterg pe trup, din sânge,
linii paralele în durere.
dacă las capul jos pe pământ aş putea să mor,
sau să visez o lume nouă
şi poate aş alerga din nou în pas săltat
prin pădurea castelului,
poate prin nămeţi aş fi stea…

şi dacă strig din toţi rărunchii îmi răspunde ecou,
tunelul se clatină şi eu îl ţin în cap
văd mâinile tale ce ridică talere şi stau tremurat,
vin şi eu,
te cuprind cu braţul şi am gheare
sarabanda se joacă pe coastele tale,
nu scoţi cuvînt
şi faţa ta toată oţel bătut.
unde ai plecat? unde mi-ai dispărut?
la mijlocul tunelului mă aşez în mine,
făcută colac,
în departare bat clopote,
si oglinzile tac.

Adriana Moscicki

2

… 89 …

Dintr-o dată se face toamnă ~ din ciclul „Tunel de iubire”

Dintr-o dată se face toamnă printre bostani
şi-n tunel cum merg
din toate cotloanele foşnesc cu şoareci de câmp
şi veveriţe flămânde
ce poartă obraz plin de ghindă şi nuci.
Din nori uneori castane pocnesc
precum ghiulele de fier
cu ecou
păsări târzii tresar peste ramuri cu aripi întinse
e întuneric jos şi cald
aş dormi o iarnă făcută colac ca un urs
doar cuvintele se plimbă prin mine şi mă strigă:
hei, ieşi afară copilă!
Prin bălţi cerul întins şi aromă de mere
strugurii curg deja prin ulcele.
Îmi place toamna să stau la buza tunelului
ştiu cum schimbi pentru mine toate culorile cerului
şi ale pădurii
şi în coarne de cerb îmi trimiţi poame
ape prin brumă
năframe de păianjeni otrăviţi
roşu din ciuperci perfide
pentru gură
pomadă de întins peste un sărut îndepărtat
aşa stau la buza tunelului dichisită
şi dintr-o dată se face toamnă!

Adriana Moscicki

4

… 82 …

Noapte de Sânziene ~ din ciclul „Tunel de iubire”

Şi iată Sânzaienele toate fac roată
la gura tunelului
lumina gălbuie filtrată prin plete se lasă
miros de iarbă şi flori despletite se-ndeasă în trupul lui.

Ridic privire spre tine îndepărtat în tăcere:
Tu ai gură ceruită şi ochii trişti!
ştiu că nu eşti aici,
în tine aleargă alte poveşti şi mâinile tale spintecă aerul,
te agăţi şi cazi
mergi în genunchi şi mintea se caţără pe amintiri,
între noi stă perete de sticlă aburită.

Nu te aud
nu mă vezi
şterg repede cu palma, fereastră fac şi sar pe loc
priveşte-mă – îţi spun,
citeşte-mi buzele!
noaptea asta e scăldătoare de minuni!
trupul tău e lungit în chin.

Pe dată cresc aripi mici de libelulă
şi mă ridic
prin herghelii de nori plutesc în derivă
ţin ochii închişi
doar în minte văd drum de lumină.
şi te găsesc.

Nici un cuvânt nu sparge coaja surzeniei tale
nici o mângâiere nu-ţi deschide buza,
te car în spate spre apa izvorului,
acolo plămădită viaţă
acolo iubirea
te port pe braţe precum mama pruncul
te leagăn în valuri precum marea dorul
te primenesc precum cămaşă asudată!

Scăldătoare de Sânziene
e toată iubire,
toate porţile lumilor se deschid,
aşa ochii tăi
mari cupole de albastru
şi atunci vezi
şi atunci înveţi să plângi.

Adriana Moscicki

2

… 63 …

Foc ~ din ciclul „Tunel de iubire”

și dacă vine un ger,
mi-e teamă de el ca de moarte!
acolo sus la gura tunelului suflă vînt năpraznic şi el te cuprinde
şi te învîrte precum un vrej de fasole uscat
doar trupul meu aici înăutru e apărat.
îmi frec palmele şi suflu în pumni –
doar aşa primeam puteri cînd săltam cu sania,
îmi amintesc dealul plin de hîrtoape,
dar numele lui îmi scapă
şi erau nămeţi înalţi…
se strecoară pînă la urechile mele vijelia,
le acopăr cu mâinile şi închid ochii.
ce vezi, mă întrebi?
îţi povestesc despre mari spărgătoare de gheaţă în ocean,
de scârtâitul sloiurilor ce se ating,
de strigătul adînc al balenei,
despre lumină,
cum oarbă merg cu mâinile înainte
şi liniştea mi se îndeasă în corp
ca într-o sticlă goală.
de ce taci???
vorbeşte! îţi strig,
dar eu ştiu că te-ai îndepărtat,
sau poate trupul tău învelit în frig hibernează
şi tunelul întreg e doar un gheţar.
captivă în el cu privirea spre cer stau,
poate zîmbesc,
gura mea nu se mai luptă cu zîmbetul
nici cu lacrimile,
ochii mei deschişi caută la nesfârşit în tine
mişcarea aceea scurtă a capului!
şi eu simt apropiindu-se răbufnirea de lavă
doar în mine fierbe necontenit foc,
şuvoi,
cum mă mistuie
şi mor mereu.

Adriana Moscicki

3

… 51 …

Turnir ~ din ciclul „Tunel de iubire”

sînt zile şi nopţi cînd singură mă găsesc
în bezna tunelului şi stau precum Murakami
în fântână.
deasupra trec lumini şi nori
închisă în mine ca în celulă şi îngrămadită mă fac mică,
nimic nu mă doare,
am doar vânătăi pe picioare,
nu mi-e foame.
schimb pielea de pe mine precum un şarpe orb
cu degetele bâjbâind în întunecime
netezesc solzii noi.
uneori am buzunare adînci pline de amintiri
ca nişte pungi umflate de vînt se ridică
şi goale apoi se întind pe pămînt,
uneori plâng toate durerile lumii şi doar a mea una mică
pitită adînc în mine
ca o pisică stă încolăcită
cu ochii închişi.
simt cum îmi creşte armura direct pe piele
şi inima strînsă în chingi
şi în degetele mele gheare
sclipeşte dur oţel.
privesc spre cer, buza tunelului e în verde şi moale
muşchi se întinde pînă la picioare
aşa mă caţăr spre braţele tale,
cavaler în turnir.
ochii plânşi stau ascunşi sub vizor
iau steagul de luptă şi calul în spume
în tribună nimeni nu mă strigă pe nume
cu suliţa înainte mă avînt în atac
voi trăi?
voi muri?
chemarea tunelului îmi sună în cap
am frunze pe scut
şi din iarbă
un pat.

Adriana Moscicki

2

… 41 …

Alb! ~ din ciclul „Tunel de iubire”

sînt zile şi nopţi cînd tunelul se umple de ceaţă lăptoasă.
nimic nu străbate de sus în jos.
pun mâinile la gură şi strig din toţi rărunchii
apoi plîng.
trupul meu uitat se adună în el
şi învelit doar de amintire stă aşa
în aţipire…
la capătul tău, uneori, se deschid găuri în timp ca într-un măr
şi el însuşi ronţăind se pierde în sine
timpul…
şi tu încremenit îl petreci cu ochii goi
sub pleoape!
dar eu visez cum merg
cu picioarele desculţe drumul de lut spre orezărie,
vîntul adună şoaptele lanului şi sforăitul bivolului ostenit,
nara lui străpunsă freamătă
copita lui bate apa cu plescăit,
am suflecat poalele rochiei şi merg aşa în tăcere pînă cînd
înotînd prin aerul umed apare soarele,
mă trezesc,
mâinile tale se deschid cu frunze de lotusi şi spui
am venit!
uite, vezi?
mă scutur şi sar în picioare
atunci trupul meu prăfuit de aşteptare se naşte mereu
mereu
mereu
alb!
aşa sînt zile şi nopţi de ceaţă lăptoasă,
nimic nu străbate de sus în jos
doar eu bob alb în aşteptare
visez.

Adriana Moscicki

3

… 26 …

fragmente ~ din ciclul „Tunel de iubire”

1 „răsuciţi“

cucu – îţi strig
cum stau la capătul tunelului şi toată faţă înăuntru
şi râd
vorbele mele se lovesc în trunchi cu ecou
tu zâmbeşti la capătul celălalt
văd doar sclipirea de o clipă a luminii în irisul tău
dar ştiu privirea aceea din colţul ochiului
pe furiş
uneori vorbele tale ajung târziu la mine
tunelul se face întuneric şi frică
dar stau cu faţa lipită acolo la capăt, în aşteptare
nici nu clipesc, doar ochii mei sunt faruri
aşa se–nvârt de jur împrejur în căutare.
apoi se face lumină
păsări mici aţipesc în umbra lui uneori
capul ascuns sub aripa şi picioarele moi.
ce visează păsările în adormire?
hei femeie!
aud deodată glasul tău şi tresar
întind mâinile în aer şi simt îmbrăţişarea ta
tunelul o poartă caldă spre mine
are aromă de iarbă şi cărbune,
și puţin miroase a fum de ţigară
atunci văd cum apleci uşor capul într o parte
și buza ta atinge ţigara
uneori aş fi vrut să fiu mucul acela de ţigară
atât de intim lipit de gura ta
dar îl striveşti şi-l arunci şi mă întristez…
vezi mierlele vin dimineaţă devreme să cânte
şi scutură capul dintr–o parte în alta,
atunci inima mea răspunde bum bum
pînă la tine răsună
tu întinzi o palmă mare şi mi-o pui pe piept
eu stau nemişcată şi în mine cald
seminţele plesnesc şi încolţesc
lujeri tineri mă invadează şi din mine

răsuciţi umplu tot drumul între noi
cu verde prospăt de frunze
cu ochi de flori.
aşa stăm noi
la capetele tunelului.

2 „uneori“

şi cum stau uneori în picioare
şuvoi de apă deasupra capului mă cuprinde
şi mă îmbracă
atunci ştiu că eu sunt pământ
şi tu la capătul de sus mişti mâini printre nori
şi ploi
dar în mine înfipt cui de arome aşa cum făceau în vechime
scrisori pentru zei
mă umplu de miros
doar aşa mă înalţ până la nara ta
aer balsam
să mă înghiţi
să te locuiesc.

3 „cu ochii închişi“

cât de multe linişti se–nvârt în tunel uneori
fuioare ca ceaţă s-agaţă de pereţi şi-n mişcare
atârnate gânduri se târăsc aşa
tubulare…
atunci lipesc urechea
stau şi ascult liniştea dinăuntru se face în mine vânt
furtună şi cer negru
cu picioarele-n aer plutesc şi capătul schimb
tu stânca – eu cuvânt!
adun de pe buze sărutul nedat
în mine închid urlet şi plâng!
de aş deschide capacul trupului ştiu bine
zgomot mare ar ieşi din mine şi tunelul tot ar fi cutremur de dor
rădăcini în fierbere de lavă
fulger albastru şi lemn ars în nări
valuri pe mare şi catarg întors!
agale clipeşti cu ochi din depărtare
mâna ta doarme şi-n pumn ţii strânsă chemare…
uite cum soare răsare ca fir de mătase însăilat
tubul scoate aburi şi un oftat…
uneori eu sunt sus furtună şi nor
tu stai neclintită stâncă înfiptă în pământ,
de la capătul tău nu rosteşti cuvânt!
în ogivă ferecată privirea ta ciob colorat
la capătul aerului eu
fac piruete şi plutesc spre tine cu ochii închişi
mâinile inaite în scufundare,
deschide braţe să mă prinzi
sunt doar femeie cu inima-n flăcări
şi floare
prin cer coadă de meteor.

4 „şi dacă“

şi dacă mă ridic în picioare şi merg aşa pe pereţi
de jos în sus?
sau poate tu în plutire cobori jumătate?
este un balansoar la mijloc
acolo am stat şi am râs
şi ne am jucat – degeaba am sărit cât sunt de mare să te ridic,
corpul meu stătea în aer şi era soare.
şi dacă mă caţăr aşa pe pereţi pînă la tine
cu mâinile goale
uite cum mirosul meu ajunge primul în nara ta şi zimbesti!
apoi mă târăsc şi pun piciorul pe margine
mă salt şi-ţi strig de departe:
iuuuu – huuuuuu!
tu alergi spre mine cu braţele largi ca un cocor
şi eu roşesc
mă uit în pământ şi spun – am venit!
dar tunelul rămîne cald şi ţine în el amintirea corpului meu
poate vreo veveriţa stă acolo aciuită în culcuş
poate cuvintele toate scrise şi tăcute ning flori
şi plin ochi de iubire se revarsă peste noi,
aşa în căpiţe flori ne rostogolim
cerul înalt coboară poală de stele
cu degetul desenezi în aer constelaţii şi ele lucesc
îmi spui poveşti
pun capul pe pieptul tău larg şi aţipesc
tunelul răsună de cântec şoptit
în braţe de noapte mă legeni pînă am adormit.

5 „dimineața!“

iata cum pleoape-mi mângâi
pui deget de lumină și-mi spui – dimineața!
tunelul se umple cu abur de cafea în nară ațițare
eu sar arc, mă întind și mă scutur de somn
aripi libelule simt cum îmi cresc
cu mic zumzet ridic corp spre cer în căutare
așa spre soare
te caut prin aer și țopăi pe nori
cu tumbe mă rostogolesc printre flori
și apoi obosită în umbra de copac
adorm peste zi să visez
Tic Tic – aud în ureche inima ta
și zâmbesc.

6 „uite așa“

uite așa uneori mă ascund
și îmbrăcată toată scoarță
nici nu mă văd de sus
din cer
dor de vii pe pământ
tirâs și adulmeci
ghearele mele muschi
râd adînc
în pământ!

7 „lanț“

câtă sudoare
pe fruntea tăietorului
când securea în aer șuieră
și din carne smulsă bucată de fibră
zace în iarbă.
lemnul tace
din durere născută legătură
dint-o bucată zămislită iubirea
stă lanț.

8 „precum perla“

când buza ta cuprinsă toată de tăcere
sărutul trist se chircește în el
și se-nvelește
straturi straturi precum perla
în pântecul mamei sidef.
și în toată tăcerea tu vorbești apoi cu măinile
așa-mi clădești casa
grădina
banca
pentru îmbrățișare
pentru visare
așa mă săruți pe hârtie
și mâna ta toată
iubire.

9 „şi a fost zi“

se făcea că tunelul meu se umple de aripi în noapte
stoluri întregi în plutire
catarge colorate şi zgomot de mare!

m-am trezit,
de jos din culcuş am privit spre tine,
tu erai în lumină,
deschiseşi ramuri puternice şi calme în mijlocul cerului
cu capul în nori stăteai aşa nemişcat
apoi am văzut şuvoiul din mijlocul pămîntului
trecea inel lichid dintr-o parte în alta.

ah, mi-am spus
doar tunelul iubirii e trecere prin pămînt
de sus în jos şi de jos în sus.
am început să vâslesc în curent spre tine,
porumbei veneau cu ramuri verzi şi strigau – uite insula!

culcaţi în barcă mea stăteau licornă şi tigru
tiară cameleon aveam în păr
şi el strălucea în culoarea inimii,
aşa vâsleam în sus căţărîndu-mă,
perdea de muşchi se lungise pînă la mine
peşti strălucitori în verde galerie pe margine strigau:
uraaaa!!! suntem cu tine!

în mine crescuse un cântec ca o chemare
şi atunci la capătul de lumină am poposit,
păsări călătoare s-au aşezat gângurind în braţele tale
şi curcubeu juca în stropi de apă,
părul meu ud se făcuse năvod pentru visele tale.

am ajuns, ţi-am spus!
şi a fost zi.

10 „curcubeu“

degeaba te ascunzi în tine și taci
te văd cum stai adunat
cu genunchii la gura să nu țipi
cu unghiile-n carne să te doară
cu dinți încleștați să nu scape sunet
din malul buzei tale obosite!
așa cum stai
cu tot trupul înțepenit și-n tăcere
aud în tine clopoțele lovind în coaste
și vijelia măruntaielor în adânc!
dar eu galopez în jurul trupului tău
cu tălpile goale alerg pe pămînt
și ochii mei întind curcubeu pe pieptul tău lat.

11 „sunt?“

uneori saci plini de tăcere se coboară în tunel
cad pe umerii mei de pământ
şi bătătorită mă scufund
mai adânc.
unde eşti?…
te caut în cap.
deasupra golul deschide fălci largi
nu văd soarele
doar măruntaiele universului învârtite
doar gaură neagră mă aspiră şi mă înghite,
prin pâlnia de întuneric strecurată
mă fac gând
respir in tine
tu cuvânt
sunt?
nu sunt?

12 „vitraliu”

şi uneori,
cum stai în lumină,
vitraliu
timpul clădeşte în tine.
din seva tunelului urcă verde
şi rădăcina întreagă tremură şi fierbe.
în clocotire ciob de sînge ridicat,
cerul e jos,
soarele gălbenuş uscat
şi ochiul meu întins prin tub caleidoscop
aduce în minte metropolă pierdută
cupole ce închid iubiri şi mute
mor în picioare cu grandoare
păduri de gânduri tropicale

Adriana Moscicki
24 iunie 2014

3