… 162 …

Gý și pensule din păr de balaur |Povestiri cu Dragoni și alte întâmplări

A fost odată un dragon mare şi viteaz. Pe cât era de mare şi înfiorător, pe atât era de gingaş. Dragonul iubea perlele atât de mult că se scufundă cel puţin odată pe săptămâna adânc, adânc, cât mai adânc în apele reci ale mării în căutarea lor. De cele mai multe ori era un norocos. Ieşea afară chiuind şi scuturându-şi aripi ude, ţinând o mică perla sub limbă! Iuuuu huuuu, acuşi repede cu perla în cufăr! îşi zicea dragonul nostru fericit. Apoi, zâmbetul îi pierea ca prin minune, căci nu avea cine să înşire toate minunăţiile sidefate pe fir de mătasă lucitor şi curat. Dragonul scărpină scăfârlia, se aşeză pe o stancă şi se puse pe gândit.
Nuuu şi nu!, se burzului Gý cel mic!, un dragon trebuie să fie fioros, aruncător de flăcări pe nări, nu un papa-lapte culegător de perle! Vreau degrabă povestea să schimbi înapoi!
Bine dragul meu, încuvință O’Ma cu blândeţe, să ne întoarcem la povestirea noastră atunci!
Dragonul era de-a dreptul înfiorător, mare cât casa, capul lui era luminat de o coamă albă şi strălucitoare ca luna. Avea ochi albaştri şi limpezi precum lacurile de munte – falnic dragon – de fapt era un dragon cât se poate de normal în zilele acelea! Mândru şi senin, relaxat, nu ca verişorul lui balaurul, vânat de barbari!!! Barbarii erau un trib de oameni cu nasul lung şi urâţi! Se ocupau cu vânătoarea de balauri. Barbarii erau mari pictori pe stancă şi-şi făceau singuri unelte cioplite din lemn – lungi bețe fusiforme în capăt cu un smoc fin din fire de balaur! Cu ele se desena cel mai bine frescele pe pereţii peşterilor, zise O’Ma.
Wow!, răspunse Gý cu faţă luminată de uimire, cum? desenau cu balauri?… adică îi tundeau şi făceau din ei pensule?
Desigur, răspunse O’Ma la capătul puterilor! Abia îşi mai ţinea pleoapele deschise, într-atât o cuprinsese toropeala. Gý cel mic era ocupat cu vizualizarea pensulelor din păr de balaur.
O’Ma aţipi deîndată cu capul în mâini, începu ea însăşi un vis despre balauri, dragoni, domniţe şi perle ascunse în cotloane de mare. Noapte bună O’Ma, zise atunci Gý cel mic, care se hotărâ instantaneu să devină – Cel mai mare vânător de balauri interplanetari!
Noapte bună dragul meu băiat, şopti O’Ma zâmbind în visul dulce siropos în care ea însăşi devenise Domniţă.

O’Ma pufăia uşor şi un zâmbet de fericire i se lăbărţase pe faţă, tocmai înclină capul elegant executând paşii unui dans de curte, condurii de mătase luceau la sclipirea lumânărilor şi perlele ce-i decorau în bogate broderii clincăneau ca nişte clopoţei sidefaţi. Rochia de catifea vineţie era uşoară ca o petală, ajustată cu mărgele mici, părul strâns în plasa aurie cu libelule de opal în mii de focuri… dar nimic nu se compara cu frumuseţea chipului alb de marmură şlefuită, cu buzele pârguite de cireaşa şi ochii negri ce bălteau languros. Muzica înceta, lăutele se aşezară cuminţi lângă perete, pocalele treceau din mâna în mâna şi vinul se scurgea de pe buze, pe pieptul descoperit al cavalerilor. Ce noapte măreaţă, gândi domniţa noastră! Stele se aruncă din ceruri în apa iazului şi sfârâie în cădere, tufişurile toate răsună greieri beţi de căldură. Inima ei tresări ca o pasăre în colivie, tufişurile se făcură negre şi vuiet ţiuitor spărgea timpanele, balauri de câmpie înfometaţi se năpustiră în curtea cetăţii! Soldaţii scoteau săgeţi suple de lemn şi cerul vuia de arcuirea lor. Ha hahahaa!, râdeau balauri miscând cozi păroase şi căţărându-se pe zidul cetăţii! La noapte ne vom ospăta cum se cuvine, cu vin şi bucate nobile va fi o fericire!, îngână şugubăţ un balaur mai pipernicit, dar foarte păros!
Femeile ridicară poale de rochii şi ieşiră ţipând, bărbaţii scoaseră săbii din teacă pentru lupta!
O’Ma tresări în somn, de bună seama ea, un om paşnic, nici cum nu se va lăsa impresionată de banda asta de închipuiţi! Scoase un ţipat prelung ce piui îndelung în urechi.
Hiiiiiiiii! la luptă cavaleri! balauri păroşi să prindem! scoateţi plase şi cuţite de os! Inainteeeeee!
O’Ma tresări și, din dulcea reverie, se trezi instantaneu. Gý stătea căţărat pe scaun, pe cap îi strălucea o sită de strecurat spaghete şi calul nărăvaş cu patru picioare de lemn troncănea pe podea. Balauri păroşi să prindem cu folos! Să-i tundem! Pensule strajnice din ei să facem şi lumi să vrăjim pe pereţi!
O’Ma zâmbi cu înţeles şi-l mângâie pe cavalerul şef! Gata, la culcare cu tine zise!
Nu şi nu!, răspunse vajnicul nostru deparazitor de balauri, mi-ai promis o poveste!
O’Ma netezi cu mâini uscate poalele rochiei înflorate, minunându-se unde au dispărut mărgelele ce o tivuiau şi condurii brodați. Alungă cu mâna conturul unei idei şi continuă povestea ce şchiopăta prin camera.
Dragonul se scărpină ce se scărpină, se foi şi învârti în jurul cozii dar nici o idee nu-i trecea prin căpăţâna majestuoasă, cum să înşire perlele pe fir de mătase. Şi le-ar fi atârnat apoi în jurul gâtului şi ar fi mers în paşi uşori de cântec de Mardi Gras… şi şi-ar fi pus câteva pe şolduri să-i salte în zborul prin pădurea de pini. Labele lui erau neîndemânatice, ghearele ascuţite şi lunecoase. Deschise cufărul plin de perle şi afundă mâna în ele. Ahhhhh, zise dargonul nostru, ce dulce răcoare mi se prelinge printre degete! ce lunecare sidefată! ce lumina cernită din lună se coboară în sipet. Dragonul ăsta era dintr-o specie rară, cânta din frunze plutind uşor deasupra mării, visa cu ochii deschişi tăvălit în nisip.
O’Ma!, se minună Gý cel mic, eşti sigură că ăsta e un dragon înfiorător? nu scuipă nici flăcări, nu zboară în cer şi nu pârjoleşte satele de pescari!
Eheii, dragul meu Gý, povestea nu e încheiată! Nu tot ce e paşnic e sigur! Dragonul nostru e echilibrat, cunoaşte stăpânirea de sine, căci puterea lui nemăsurată munţi ar întoarce pe dată! Ce viteaz mai mare, ca săgeata în mare să se scufunde poate şi perle să cate? Dar mai degrabă să ne întoarcem la năzdrăvanii noştri.
Gý puse capul încoronat în poalele lui O’Ma şi cu ochi mijiţi aştepta depanarea molcomă a poveştii și ochii îi căzură greu peste ziua aproape stinsă.
Tropote de cai se auziră şi mare învălmăşeală de alămuri, caii pufăiau nervoşi în chingile scurte, picioare cabrate şi nări tremurânde. Cavalerul cu sabia scoasă, marele Gý în persoană, conducea lupta. Ordine scurte se auzeau fluierate – numai de cavaleri înţelese – shiiiii-shuuuu shooooo! Ceata de balauri păroşi înconjurată, legaţi fedeleş în sfori aspre de in, balaurii se văicărea ca fetiţele: iartă-ne Împărăţia ta cea luminată! Toate firele şi blănurile din lume îţi vom oferi! Marele Gý se scărpină sub coiful încălzit (phiii ce asudat!) şi ceru cu voce mare: aduceţi maşinile de tuns!
Deîndată slugi cu capul plecat, maşini de tuns oi din palat au cărat! Balaurii nemişcaţi s-au lăsat defrişaţi şi ruşinoşi, despuiaţi, tălpăşiţa şi-au luat, fâlfăind din aripi grele şi obosite, cu cozi înspicate şi năpârlite!
În faţa grămezii de plete lucioase, toţi castelanii plecară priviri credincioase: Trăiască Marele Gý!hip hip huraaa pentru Majestatea Sa! Locuitori ai cetăţii, iată aici adunată grămadă de păr pentru bidinele şi pensule măiestre de pictat cu ele, şi pămătufi pentru rasul de dimineaţă şi pensule fine de încondeiat măiestre lucrări de artizanat!

Gý, adormit de-a binelea, nu mai auzi continuarea poveştii pe care O’Ma abia o începuse.
Dragonul aţipi cu capul în mâini, coama strălucea în lumina mata a serii. Nori grei de apă lunecau pe cer, umezeala cuprinse în pojghiţa subţire un curcubeu. Apa fremăta în mii de valuri mici şi mărunte, la mal aduceau dumicături de spumă. Ca o nălucă se prelinse conturul celei mai frumoase zâne ce a trecut vreodată prin poveşti. În păr atârnau lampadare de alge şi mii de perle se răsuceau în zulufi. Doar o foiţa de brumă îi acoperea goliciune strălucitoare a trupului. Dragonul crezu că visează. Era cea mai frumoasă perla pe care o văzuse vreodată. Nu ştiu dacă în vis sau aievea întinse mâinile. Cu o susurare îi curse în ureche melodie de clipocit de ape şi dulci adieri de sirenă:
Doar o perla, numai una în inima să ţii, doar o perla în mâna vei primi. Să primeneşti sub luna, să adânceşti în ape sărate de lacrimi, să alinți la subsiori, să-i culegi flori, să o legeni în braţe în nopţi degerate, în zale de spumă să o legi la inimă!
O pală de vânt tulbură fața cerului şi a apei. Dragonul deschise largi ochi albaştri nedumeriţi, pe pieptul lui sclipea, în zvâcniri de inima, o perlă.
Ehhhh, ofta O’Ma încetişor, dormi pui mic. Noaptea să te legene în vise glorioase!
O’Ma stinse lumina de la capătul patului şi, mângâindu-şi perla ce-i atârnă la gât, se gândi cu bucurie… da, am un dans de terminat şi toata gloată de balauri netrebnici de măturat.

Adriana Moscikci

4

… 161 …

O întâlnire întâmplătoare |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 1

Plutea peste ape mic, trist şi singuratic. Era singururl dragon albinos din lume. Toţi au râs de el şi i-au spus „nu pot să te arăt cu degetul, că nu te vezi“. Pe malul lacului se întindea pădurea. Gý era fascinat de permanenta ei schimbare, cum se îmbraca ea în fiecare dimineaţă în culoare, primenea frunzele cu rouă, scutura pletele pomilor. Iarba se legăna în culori, foşnea galben şi zvâcnea spre cer verde. Şi păsările se năşteau colorate, aveau pene mici ca nişte suliţe sau lungi ca lăncile în atac, străluceau în soarele zilei şi erau fericite. Gý se aşeza colac şi îşi netezi solzii. Gý era o mândreţe de dragon de altfel, zvelt şi strălucitor. Soarele lucea pe corpul lui în mii de ape sidefate.
Cum visa el de unul singur, o arătare ciudată îl gâdilă în palmă. Ohoo, cine şti tu, întreba Gý? Salutare, sunt un cameleon! Eu te văd demult bântuind pe aici şi singur… nu vrei să ne jucăm?… Să ne jucăm?, eu sunt dragon şi nu prea simpatic. Pot să te azvârl acum în cer doar cu o suflare!… Daaa? ce bine ar fi!, răspunse micul cameleon. Totdeauna voiam să zbor! Uite, tu pluteşti cu mine şi eu te învăţ culori!
Gý ciuli urechi mari, dar bucuria trebuia să o ţină bine ascunsă sub piele, aşa era legea la dragoni! Să nu arăţi!!! Bine, mă învoiesc, răspunse Gý apatic. Cum ai putea tu, aşa de mic să mă înveţi culori! Cameleonul aruncă limba lipicioasă pe o frunză, prinse un gândac verde şi-l ronţăia de zor cu poftă. Weak, gândi Gý, ce obiceiuri alimentare. Ahhh… ce bunătate, se gudură cameleonul şi râgăi uşor cu arome de cărăbuş. Cu burta plină viaţă e mai frumoasă. Tu ce mănânci?, întreba deodată. Hmm, gândi Gý! Cameleon insolent şi neştiutor. Habar nu are de dragoni. Ei se hrănesc cu vise şi gânduri, doar esenţe şi nimic material nu lunecă pe gâtlejul lor. Ei, noi dragonii bem nectar, se auzi Gý răspunzând! Daaa?, atunci voi sunteţi precum albinele, bondarii şi pasărea paradisului! Ce bine, chiar nu eşti aşa îngrozitor! Uite eu pot să mă ascund atât de bine că nici tu nu mă găseşti. La joacă te nvoiesti?… Bine, zise Gý fără chef. Cameleonul se urcă tiptil pe mâna dragonului într–un dans puţin săltat, puţin opintit, scutură din coadă, roti ochii şi spuse – un doi trei gata!
Gý cercetă prin preajma, pufăi pe nări, caută printre frunze cameleonul dispărut fără urmă. Ciudat, gândi în sine, îl simt dar nu-l văd, e ca mine! Haide, arată-te, ai învins! În zbor te iau cu mine, m-ai convins!… Hi hi hi hi, se auzi un râs subţirel, pe mâna lui stătea cameleonul şi era exact ca el… alburiu cu solzi în mii ape sidefate. Eşti un cameleon drăguţ!, zise Gý cu nepăsare, deşi în inimă simţi bucurie mare. Cum faci asta? Cum schimbi culori? tu eşti ca pădurea plină de flori? Cameleonul zâmbi larg cu dinţi răsfiraţi. Jocul e în mine! Eu pot fi orice, copac şi piatră, frunză şi pisica tărcată şi uneori stând cuminte pe o mâna de dragon pot fi ca tine! Gý saltă de bucurie interioară, nevăzută de bună seama, ridică corpul cameleonului şi pluti cu el în nori.
Iuuuuuuuuuu Huuuuu!!!, strigă cameleonul cu glas subţirel. Eu zborrrr! Zborrrr!
Se învârtiră ei ceva vreme preţ de jumătate de glob. Ce frumos era totul de sus. Oraşe şi sate erau doar mici puncte pierdute în verde şi galben, mări şi oceane se îmbârligau în albastru şi spumă alburie, aerul se schimba, când rece când călduţ, parcă treceau prin perdele cu franjuri. Cameleonul stătea cuminte pitit după urechea dragonului şi cânta de bucurie cîte o polka săltăreaţă! Spre amiază se lăsă Gý uşurel pe pământ. Cameleonul era cam ameţit de cap şi somnoros, de bună seama tare flamând după zbor.

Adriana Moscicki

3

… 160 …

Gý primește culori |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 2

Ahhhh, dragă dragon, trebuie să-ţi mulţumesc pentru excursia minunată! Sunt niţel cam obosit. Ahhhh…, cască şi adormi deîndată. Hmm, ridică Gý din umeri nedumerit, doar el, dragonul e mereu odihnit! Bosumflat îşi adună coada arc şi se cufundă în lac! Cameleonul adormi neîntors încovrigat pe o frunză de mentă verde, el însuşi se făcu nevăzut cu perișori argintii şi sforăia liniştit în aromă picantă. Dimineaţa sosi glorioasă. Dragonul se îţi din lac, se stropi pe faţă, căsca şi întinse mâinile spre cer, trase de degete puţintel şi cu veselie adânc ascunsă sub mustăţi caută cameleonul pitit în buruieni. Cu grijă se furişă în stratul de albăstrele, le miroşi şi strănută peste ele. Praful galben se lipi de solzi albicioşi şi dragonul era chiar caraghios. Apoi dădu de un câmp de urzici striate, ufff… coada i se urzică pe dată! Auuu, auuu, zise dragonul ca ars şi sări de o parte pe imaş. Psiii…, da ce mare gălăgie, dragă Dragon, eu ştiu că suntem în pustie, dar dimineața Cameleonul are nevoie de linişte deplină! Gânduri şi vise adună, rânduieşte şi la micul dejun degrabă se gândeşte!
Bună diminneața, răspunse dragonul ispăşit, să plutim peste nori iată am sosit!… Ah, cu bucurie, dar mi-e foame regească, aş înghiţi toţi caii din câmpie!, zise cameleonul şi hop – limba sări ca un arc, se aşeză pe un cal de iarbă dolofan. Cranţ cranţ – rodea cameleonul cu ochii închişi, scuipă un rest de aripa, se scutură în pripă, ţâţâi din dinţi resturi de insectă şi cu voce tare anunţă, Acum siesta!
Siesta?, se cruci dragonul albinos, puţin stomacul îi era pe dos, dar abia te ai trezit, mâncat şi nimic nu ai lucrat!… Dragă prietene, prin pădurea am umblat şi crede-mă, siesta e cel mai bun lucrat! Deodată, cameleonul rămase cu ochii țintiți pe pielea dragonului aurit! Ha,hahahaha, se auzi râzând zgomotos, pe unde-mi ai umblat?, ai venit pe jos? Solzii tăi albi au pete de culoare, eşti galben ca un gălbenuş de ou copt în soare! Mi-a venit o idee nebună! Hai, vino degrabă, la siesta renunţ, avem treaba! Cameleonul sprinten sări pe corpul lucios, dragonul îşi ridică coadă de jos. În plimbare pornim la mal de lac Majestate, îţi prezint o lume de culori presărate! Dragonul zâmbi în sine, ce cameleon nebun! Cameleonul tărcat lungi picioare, cu două degete prinse o floare şi o scutură pe corpul dragonului uimit – pe dată solzii portocalii s-au primenit! Waou, ce frumos, sunt făcut din bronz!, gândi dragonul fălos. Apoi pe o movilă de pământ negru ca smoala îşi băga dragonul chiar şi gheară. Prin mătrăgune şi felurite ciuperci se tăvăli şi corpul pământ reavăn începu a mirosi! Într-un câmp de curcumă puturos, Dragonul se învărti în sus şi în jos, se frecă de frunze, puse hibiscus în păr… şi cameleonul la fel! Ha, hahaha, ce bucurie cu prieteni să te pierzi în bălărie! Vino să mă cauţi Dragon fioros! mă vezi? Nu mă vezi, sunt aici pe piatră jos! Dragonul era murdar şi tărcat, rîdea de fericire şi de arome îmbălsămat! (Uitase total că e plin de mister, nimeni nu-l vede şi nu-l ştie defel!)
Când soarele sus în suliţa de cer se ivi, corpul Dragonului începu a străluci cu ape verzi şi negre, cu crom şi roşu imperial şi alb de titan şi magentă şi era frumos ca la carnaval! Sunt colorat, Sunt colorat! strigă dragonul chiar tărcat!!! Făcu atâtă zarvă în pădurea de lângă lac, că adunare de dragoni se ivi la atac! Cine tulbură liniştea în împărăţiei? Dragonul tăcu chitic şi se culcă în iarbă. În schimb cameleonul se trezi că aleargă, cu mâinile face mari semne pe cer, sunt aici, sunt aici, să aterizaţi încetinel!
Curioşi, sobor mare de dragoni pluti spre mal de lac, în jurul lui Gý se aşezară la sfat. Gý strânse gura pungă, făcu ochii mari doar floarea de la ureche strălucea rubin şi chilimbar! Ohhh, ce frumuseţe de dragon, şoptiră cei mari, eşti un dragon oriental?… Hmmmm, îşi drese cameleonul glasul subţirel, stimată adunare, dragi dragoni fioroşi, vi-l prezint pe Gý, dragonul ce merge pe jos! Nevăzut el se face în câmpul de flori şi asta-i o tehnică de cameleon! dar în nori când pluteşte el e perlă sclipitoare, la el nu te uiţi, mai degrabă strănuţi în soare! Soborul de dragoni hărăi zâmbet ascuns sub solzi – de fapt de râs se tăvăleau pe jos! Ce idee năstruşnică şi ce valet şugubăţ, Gý albinosul ce merge pe jos, frumos ca o broşă în iarbă străluceşte şi toţi aplaudară, cât ai zice peste! Bravooo, bravooo… Gý de azi eşti cavaler! În împărăţie vei primi o moşie! În zgomot de cozi învârtite cu onor, dragonii se ridicară plutind în zbor. Camaleonul tărcat era extrem de extenuat, un cărăbuş ar fi bine de păpat. Gý îl ridică în palmă binişor, fornăi pe nări şi-i mulţumi cu zâmbet lăbărţat: pentru culori îţi mulţumesc dragă Cameleon. Te numesc secretar personal în probleme de stil, vei fi responsabil cu alegeri de pistili şi arome de frunze şi flori şi cu spălatul în nori! Gý cel albinos e cavaler şi are moşie dar ştie la inima prieteni dragi să ţie! Şi Gý pluti peste glob în sus şi în jos cu Cameleonul prins la ureche, cântând duios.

Adriana Moscicki

2

… 159 …

Cum miroase un Cameleon? |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 3

Gý era frânt de oboseală. Pe scoica din lac adormi de grabă, și se cufundă într-un vis complicat cu menestrei, domniţe, capă şi spadă. Alerga pe loc, zvâcnea din picioare şi se auzi strigând în vis: La luuuuuptă cu onoare! Buimac deschise ochii, apa legăna senină alge dolofane, peşti moțăiau cu ochii deschişi pierduţi în contemplare. Gý simţi dintr-o dată o tristeţe mare că-l înfăşoară în mantie grea, o povoară! Ce zi colorată zbură spre apus, ce râs – încă simţea în solzi miros de iarbă şi flori, ciuperci reavăne şi noroi şi încă pete de culoare pe solzii goi. Şi Cameleonul tărcat, ce trăznit! Oare cum dorm cameleonii în pădure?, poate se ascund sub frunze nevăzuţi, sau pe scoarţa de pom lucesc în lună? Poate se cuibăresc în potir de flori şi ţes vise în felurite culori gândi Gý, tare însingurat şi hotărî pe dată din lac să iasă la cercetat.
Luna se rostogolise binişor în cer şi se proptise între stele. Pe Calea Lactee zburdau în turme stele mici, ridicau praf, sclipeau ca licurici. Pădurea respira regulat, doar pe ici colo se auzea cîte un oftat şi cîte o creangă trosnea oase bătrâne şi flori mai tremurau în vis, doar iarba mormăia bosumflată, cu gura uscată. Tiptil, tiptil Gý plutea peste covorul îmbălsămat, să nu strice somnul vegetal. Din ochi caută să găsească un Cameleon tărcat bine ascuns în habitat. Se-nvârti, se foi, pe sub frunze se zgâii, cîteva flori deranja şi-n grabă le mângâie pe creştet, pe coroană. Simţi aromă de caprifoi şi regină şi frunze proaspete de verbină… şi gadilindu-l tare în nări Gý simţi cum strănutul îl zguduie – hapciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!, scutură tot rândul de flori! Toate petalele se burzuluiră şi iarba morocănoasă îl sudui.
Uff, gândi Gý întristat peste măsură, să găsesc Cameleon e o Aventură! Poate să-l strig pe nume? Nuuuu, pădurea toată o să se trezească, sobor de dragoni o să sosească! Să mă gândesc, cameleonul multe fețe are, el se schimbă la înfăţişare, dar dacă-l caut după miros??? Atunci va trebui să plutesc foarte jos! Cu coada întinsă arc şi capul înainte ca suliţa în atac, încet ca prin miere Gý plutea şi fiecare colţişor adulmeca. Cameleonul meu are aromă de iarbă strivită şi rouă ce se scurge sub luna nouă… şi pământ curat de grădină şi miroase un pic a mine! Gý simţea încă locul Cameleonului cald, lângă ureche şi amintiri de cântec şoptite în zbor şi era fericit. Zâmbi cu duioşie şi văzu deîndată trupul firav al prietenului culcat pe un pat de mentă picant. Întinse mâna şi-l ridică în palmă. Cameleonul zâmbi în vis, întinse braţe moi şi de somn se lasă învins. Culcat lângă urechea Dragonului tărcat dormi şi visa o croazieră şi piraţi. Gý adormi plutind pe un nor şi-şi spuse în gând – am Cameleon!

Adriana Moscicki

3

… 158 …

O zi ca orice alta |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 4

Soarele se sui tiptil pe trepte de cer, mângâie pleaoapele Dragonului cu duioşie şi-şi văzu de treabă în gospodărie. Dragonul zâmbi, dar nara-i tremură şi cîtva nori pe dată scutură. Ha, ha, hapciiiii!, strănută sănătos, norii se porniră şi plouară harnici pe lume. Cameleonul se-ntinse languros… Ahhhhh, mă luă cu ameţeală! De bună seama e aerul de ţară, îşi zise şi se întoarse îndată pe partea cealaltă să mai dea o raită prin vis. Dragonul Gý întinse elegant coada de plecare, zburli urechi de decolare şi se urni din loc silenţios, lua o curbă cerestră şi pluti majestuos. Pădurea făcea ochi de dimineaţă, păsări curăţau cuiburi şi în culori văruiau, animale tolănite în iarbă torceau, iarba repeta un dans cu paşi complicaţi ajuns în mare modă la palat. Şi vântul moţăia pe o creangă de stejar, sforăind uşor cu trosnet de lemn uscat. Culcuşul Cameleonului era aromat, menta scosese mici flori rozalii şi susura de zor, frunzele picante cântau în cor canon. Mi-e o foame de mor!, se auzi glasul Cameleonului tărcat.
Ahhhhh… ce bine am dormit, drag Dragon, la tine am visat! Se făcea că mă ridici pe un nor mare şi pufos, plin cu perne colorate şi mirosind frumos. Era plin de flori albastre de Nu mă uita, făcusem o cununa mică pentru dumneata. Ţi-a ajuns doar pe degetul mic dar era bijuterie în filigran şi ai purtat-o cu drag! Dragonul zâmbi, era un vis comun, aşa se întâmplă când stelele se suprapun. Dormiseră în Carul Mare şi era luminos, n-o să-i împuie capul Cameleonului cu amănunte de prisos! Cameleonul puse un şorţ în dungi, aduse ceşti din ghindă, turna din frunze rouă lăptoasă şi închină cu Dragonul: Pentru tihna şi fericire! pentru prietenie şi joc, pentru zâmbet – hai noroc! Cameleonul ronţăi şi o pulpă de scarabeu, ziua creştea ca aluatul de cozonac, doi buni prieteni se puseră pe cântat! Pădurea răsună de veselie şi joc. Norii se năşteau bebelași de spumă în cer, timpul pieptăna plete cu mister, lumea trăia o zi de Pace Universală… doi prieteni visau cuprinşi de toropeală!

Adriana Moscicki

2

… 157 …

Icoana |Povestiri cu Dragonul Gý și Cameleonul 5
In genele lui Gý stăteau încă atârnate vise proaspete. Soarele le mângâie în trecere şi Gý deschise încet pleoape lăptoase. Cameleonul dormea încolăcit pe o cireaşa. Pielea lui devenise rozalie lucioasă de parcă fusese muiat în ceară curată. Ahhhh, se întinse Gý luung cât o zi de post, ce bine am dormit. Bună dimineaţă pădure! O zi glorioasă se anunţă în lume! Mă dezmorţesc şi o surpiză pregătesc. În vesel fluierat se porni dragonul la plutit peste flori în soare şi peste izvoare şi peste cuiburi de cântătoare. Roua spălase pădurea în verde, cerul în spume se priminea. În iarbă o clipă sclipi o pensula vrăjită, toată meşterită în sidef cu peri moi şi striați, din coadă de blaur tăiaţi. O amintire se decoji în mintea lui: şi tatăl lui avusese asemenea odor, demult demult când era Dragon începător. Cu degete moi ridică Gý odorul din iarbă şi se aşeza pe o piatră rotundă. Pensula îi juca în palmă. Trupul ei suplu şi lucios era însetat de culoare, se unduia ca o partenera în dans năvalnic şi languros. Unealta flămândă sarea în sus şi jos. Gý se scarpină în frunte şi se gândi. Un zâmbet larg pe faţă se ivi şi în plutire majestuoasă adună frunze şi flori şi pământ colorat şi scoarţă de trunchiuri cu sevă şi răşini. Culori vegetale se iviră pe dată din petale de mac şi hibiscus îmbujorat, ocru din curcumă şi verde spinel şi galben din gălbenuş de sticlete şi alb din coji de păsări cucuiete şi şofran din pistile de flori şi alte zeci de culori! Trupul Dragonului era curcubeu! O frunză de brusture uscat întinse Dragonl pe jos, lua pensula şi desena simandicos. Desena lumea în esenţă şi marea-n culoare, puse din inima mult soare şi zâmbet pitit la subțioare… fluieră uşurel printre dinţi şi asudat se ştergea cu dosul mâinii pătat. Culoarea prinse viaţă pe foaia împodobită, arabesc şi ogivă şi floare dichisită şi, de priveai atent pe sub pleoape, vedeai Cameleon plăpând ascuns în gând, furişat sub cireaşa şi stea. Desăvârşită lucrare Gý puse la soare, la uscat şi degrabă căută ramuri de înrămat. Împleti nuiele de alun, coajă de chinamon şi foiţe de plută. Soarele, de acum sus pe cer ințepenit, se puse pe duduit. Stropi mari curgeau pe ceafa dragonului asudat. Gý privi lucrătura şi înţelese pe dată – icoană din inima zugrăvită – e măiastră şi pură ca o egretă pe apă, ca voal de mătase, ca pana în zbor, ca atingerea aripii de după un nor. Cu icoana în braţe pluti Gý ca un gând, străbătu câteva mări învolburate, survola păduri necolindate şi o sfinţi între cer şi pământ. Timpul se scurse în clepsidre de cristal. Pe o frunza de stejar ascuns în verde stătea un Cameleon, cu faţa tristă ca un nor. Cucu, spuse Gý şoptit!
Ufff, ce m-ai speriat şi chiar am tresărit, ziua toată am fost îngrijorat, Dragonul dispărut fără urmă, oare de mine ai uitat? Te am căutat la margine de lac, am trimis păsări în eucalipţi de sus să privească spre bolta cerească, în peşteri şi scorburi te-am crezut ascuns! Uite am ajuns, spuse Gý, şi iată, am pentru tine un dar, o opera curată! Cameleonul tremură şi scutură din picioare, întinse labele şi coadă la înaintare, roti ochii mari şi lacrima duois – Gý, e foarte frumos!

Adriana Moscicki

2

… 156 …

Dragonul se dovedește războinic viteaz |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 6

Cerul se întunecă. Pe scări umede coborau şuvoi norii dezlănţuiţi în furtună, pădurea fremăta ca nebună. Fulgere despicau cerul în fâşii, tunete profunde zgâlţâiau lumea din temelii. Dragonul Gý strălucea în armura şi ciucurii roşii de mătasă săltau la urechi. Şedeau în culcuşul de mentă parfumat, aşa se cade înainte de drum, să-ţi mergă bine, să stai liniştit ochi în ochi, mână în mână, inimă în inimă ca drumul să fie întins, întoarcerea senină. Cameleonul plângea în furtună cu mii de culori, Dragonul privea tăcut şi brav. Alarma sunase în pădure şi îndată dragoni, la luptă chemaţi, în armuri lucitoare încătuşaţi se adunau la margine de lac. Gý se ridică puţin de sol, încercui cu coada trupul firav de cameleon, făcu un ocol şi pluti înalt. Escadrile de dragoni pregătite în luna mijită luceau, Gý se alinie şi comanda aşteptau.
Dincolo de pădure se întindea deşertul arid şi morocănos. Pietre lunecau peste zi şi noaptea, crăpau zgomotos. Împărăţie de moarte şi otravă, acolo stăpîneau şerpi şi năluci fără trup, păsări de noapte rapace şi târâtoare cu gheare şi carapace. Vântul biciuia nisip pe lîngă urechi, intra în ochi şi-n gură, lumina se schimba necontenit şi apa, ascunsă în adânc, la faţă pământului ieşea doar lavă şi aburi de căldură. Nălucile stăpînire să pună doreau, pe lume, pădure şi lac, Coroanei Mong să supună.
Sună din scoică Dragonul general, cu ochii mijiţi şi urechi ciulite, în plutire silenţioasă şi iute, porniră escadrille la lupta. Nimic nu tulbură tihna lumii, doar apa din lac se învârti şi se închise în sine, ca sub o pojghiţa de cleştar şlefuit se ferecă. Săbiile Dao luceau întunecat pe sub stele, doar fâsâitul lor în aer tăia din cer perdele. Doar lama lor curbată putea destrăma arătări. Nălucile erau şirete şi întunecate, cerul de cenuşă le ascundea pe sub poale de noapte. Nevăzuţi dragoni în cer se învârteau, năluci după miros căutau.
Hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, Huuuuuuuuuuuuu, Hoooooooooooooo…, năluci treceau în picaj pe lângă dragoni, săbiile se învârteau sfârtecănd trupul lor de fum. Dar trupul mortal de nălucire te ucidea cu privire, cu respiraţia otrăvita. Căzuseră dragoni în nefiinţă cu demnitate, nălucile erau deghizate şi nenumărate. Gý nu avu timp să numere ortacii, lupta în linişte cu dinți strânşi. Deodată se trezi singur pe arătaura de cer. Singur, numai el. Sabia Dao îi fusese apărare, o mânuiseră înanite strămoşi cu îndemânare!
Cu mişcări iuţi de trup, în picaj cu sabia înainte, coada se arcuia puternic, periculoasă, tăia Gý în stânga şi-n dreapta, ca o coasă. Tăia ca-n brânză fuioare de fum, se scurgeau năluci. Dar fumul gros în ochi intră şi-n nară sângeră. În cap simţea o vâjâială grozavă, dar nu lăsă nimic din toate astea să se vadă. Timpul stătea răstingnit în copaci, luna venise, plecase şi soarele fusese ascuns în nori. Gý era un dragon suplu şi iute-n mişcări. Nici un muşchi nu mişcă pe faţă încremenită, sudoarea îi curge şiroaie în păr şi ciucuri de mătase odată veseli, acum tremurau de apă greoi. Trei zile şi trei nopţi se luptă neîncetat, grămezi atârnau scămoşate şi goale năluci revoltătoare.
Scoica sună şi dădu de veste: lupta încheiase! Şterse sabia şi pluti în căutare de dragoni fraţi (unii erau lungiţi pe spate, nemişcaţi). Gý luă în spate corpuri rănite, spre pădure se-ndreptă cu paşi moi, în inimă avea doar cântec şi nebună fericire – se-ntorcea din război!
Hip Hip uraaa să trăiască cavalerul Gý neînfricat! sună pădurea şi lacul deschise porţi de apă curate de îmbăiat!
Păsări strânseseră petale şi-n cozi înfoiate le vânturau, felinele legaseră în cozi baloane, copacii băteau in palme de frunze greoi. În pieptul Dragonului străluceau solzi aurii – medalie de lupta şi eroism în escadronul Wan – 10.000.
În plutire şugubeaţă Gý ajunse în culcuşul de mentă picant, acolo Camelonul aştepta disperat – pusese ghirlande si şampania la gheaţă neapărat. Fără cuvinte, de inima lui Camelonul se lipi și spuse cu bucurie: Drag Dragon – cred că e vremea să facem prostii!, să facem tumbe în aer şi-n lac să ţii coada tobogan, să învăţăm un dans, să lichidăm economii, în lume să plecăm, să râdem, să cântăm!

Adriana Moscicki

2

… 155 …

Răcoarea ~ în final de Cameleon |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 7

Toamna misterioasă înveli pădurea în catifea grea de sânge și ocru. Copaci despletesc ramuri și frunze, în zeci de culori, o clipă plutesc ușor spre moarte și adorm oftând pe pământ. Lacul sclipește înțepenit. Dimineața, ceața groasă îl cuprinde și-n adierea ușoară joacă umbre și forme. Cameleonul le pândește pe mal. Poate un contur cunoscut se va ivi în vervă râzând: uite-mă, am venit, sau poate, după un balon mare și colorat o să apară: cucu! M-ai așteptat zgribulit aici în drum?
Soarele frecă mâini calde îngrijorate și spulberă ceața pe dată. Cameleonul puse mâna streașină la ochi să cuprindă luciul apei. Nimic nu deranja întinderea lui frumoasă, rămase proaspăt și neted precum un chip fără riduri. Cameleonul se chirci, coada îi căzu tristă și cu pași tremurați se îndreptă spre culcușul de mentă. Dragonul plecase fără un cuvânt, fără o privire, fără o atingere de mână. Marele Dragon războinic ce plutise în nori și se tăvălise în flori, dispăruse fără urmă. Culcușul de mentă era ciupit de frig, frunzele se-negriseră și învârtite în sine mureau zi de zi. Florile primăverii și ale verii și ale toamnei coborau în pământ, îmbrăcate în semințe, pufăiau ușor somn în somn. Cărăbuși și muște, făcute ghem, în cotloane de tină dorm.
Nu-mi place jocul ăsta!, spuse Cameleonul cu fața lungită și tristă. Lacrimi burtoase stăruiau o clipă în albia ochilor lui rotitori și mii de culori străluceau în ele. Ați văzut lacrimi de cameleon? ele sunt grele giuvaieruri lucrate în aur și email! Ca perlele se rostogoleau pe trupul fraged și suferind. Să nu crezi în povești!, iși spuse, să nu crezi!!!
Tăcerea cuprinse pădurea, lacul și corpul Cameleonului întins pe pământ. Frigul nopții îl ținu în brațe ca într-o ultimă îmbrățișare înghețată. Luna și soare se petrecură peste lumi, peste pădure, doar corpul Cameleonului nu se mișca din loc, sau poate se făcuse culoarea pământului brumat.
Dar eu știu, Cameleonii nu mor! O singură răsuflare caldă de Dragon îi va trezi la viață!

Adriana Moscicki

3

… 154 …

Tigroaica ~ ziua întâi |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 1

Învelită în lumina lunii, așa dormi Tigroaica prima noapte în pădure. Încovrigată, cu coada mișcând uneori după o muscă imaginară, Tigroiaca pufaia încetișor și praful de brumă ce–i albise mustățile tremura câte o picătură strălucitoare. Cu o mângâiere ușoară pe spatele tărcat, lumina lunii se strecură în spatele padurii și un Soare glorios se sui cu pași mititei pe scările cerului. Păsări amorțite întindeau piciorușe firave și zbăteau aripi încordate, precum dansul unui evantai japonez. Câteva căprioare adulmecau în aer o prezență amenințătoare, mișcară nări umede și se ascunseră în pădure. O bufniță întoarse capul vădit enervată de lumina ce se strecura prin ramuri, scoase un țipăt scurt, deschise aripi grele și–n fâlfăit rar, zbura spre scorbura ei călduroasă. Soarele juca cu ghidușie în genele albe ale Tigroaicei ațipite, trecu degete moi peste blana fină și tărcată, zâmbi și fluiera șmecheros – psiiiii ce frumusețe!… nici nu-i de mirare, dintr–un giuvaer de Cameleon, numai o superbă Tigroaică se putea întruchipa!
Felina mișcă în somn, molfăi o halcă imaginară, cască și arată incisivi puternici, perfecte arme de spintecat. Mijii ochi, se întinse și din pernițe moi scoase o colecție impresionantă de gheare ascuțite ce tropotiră ușor pământ amorțit.
Aoooohhhhh, ce adanc am dormit! Și am visat niște mâini mari, strălucitoare și moi care mă mângăiau și apoi m-au așezat în culcuș de ierburi brumate. Unde sunt?… Woaauuu, ce pădure frumoasă! Ohhh, și este aici un lac strălucitor, ce bine, la iarnă voi putea luneca pe gheață și voi pescui somoni grași și rozalii! Ufff, mi-e cam foame, aș ronțăi ceva.
Tigroaica întise corp tânăr și zvelt, se lăsa pe picoarele din față, apoi pe cele din spate, se scutură riguros, linse câteva smocuri rebele, lansa coada ca un lasou stânga dreapta și, cu pași tăcuți dar fermi, o porni pe potecă spre lac. În copaci toată adunarea privea în tăcere, doar se știe că nu-i mare fericire întălnirea cu un tigru flămând! Tigroaica lua seamă stânga și dreapta, mirosi esențele de copaci și ierburile încălcite, scurma ici colo cu laba pământul amorțit, făcu pârtie printre boscheți cu lovituri scurte din coada și ținu minte așezarea fiecărei plante. Se legăna ușor în mers de pe un picior pe altul, unduind coapse mușchiuloase și lungi, languros pășind printre ierburi precum caravana de cămile pe Drumul Mătăsii.
Ahhh, ce foame îmi este, zise Tigroaica și haț, ronțăi o libelulă grasă și amorțită. Hmmm, o delicatesă!, spuse plescăind și trecând limba puternică peste nările fremătând!

Adriana Moscicki

4

… 153 …

Spre lac |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 2

În desăvârșită liniște se strecură Tigroaica printre tufișuri uscate, ocoli spini periculoși, muie pernițele în băltoace și se apropie de malul lacului. În nări o lovi un miros cunoscut, mai degrabă amintirea unui miros de demult, ce stătea cuibărit în ea. Își auzi doar inima bătând, bum bum bum bum. Inima tigrului e puternică, pieptul ei vibrează și împrăștie sunetul în liniștea păduri. Îl auziră ramurile copacilor și se mișcară ca într-o adiere! Îl auziră păsările înțepenite în așteptare încordata și ciripiră voios. Sunetul se învârti ca în scoică și amintirea Cameleonului năpădi ochii vietăților în strat subțire de lacrimi… inima lui bătuse la fel de puternic și clar. Norii zburdară pe cer ca o turmă de oi nebune, strecurară o ploaie veselă si scurtă. Soarele le mătura apoi cu dosul palmei și-și șterse fruntea asudată. Tigroaica aceasta frumoasă și necunoscută nu părea chiar atăt de fioroasă și apoi, căutătura ochilor ei era prietenoasă, labele mari pașnice și inima mare și puternică răsuna precum inima Cameleonul – giuvaer în platină și rubin făurit.
Însetată Tigroaica se apleca spre luciul lacului și, în lipăituri scurte, sorbi nesătulă din apa lui. Ahhhhh, apă dulce și gustoasă, iși spuse. Totul imi pare frumos aici… si tihnit, am să stau un pic să moțăi, spuse și, tolănită așa în iarba îngălbenită, părea o statuie făurită în marmură, perfect lustruită sa-ți treci palma peste ea în mângăiere… dar în moleciunea blănii se ascundea o senzualitate fără margini și părea, de departe, trupul gol al unei divinități lăcustre. În clipocirea apei și zumzetul pădurii, adormi felina noastră și fu noapte și trecu o zi. Iar Luna revenită în turnul de veghe zâmbea peste trupul cuprins de vise: Noapte bună frumoasa mea, adună puteri căci destinul tău se joacă în iuțimea labelor și tăria inimii tale!

Adriana Moscicki

5

… 152 …

Vis |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 3

Corpul tânăr și viguros al Tigroaicei se cufundă în somn profund, respirația caldă și regulată mișcă firele de iarbă unduindu-le ușor. Sub pleoapele grele ochii fugiră o clipă speriați, apoi se întoarseră înăuntru și se deschiseră spre lumea nebănuită a viselor.

Pe culmea unor munți înalți, în terase, la cele Cinci Izvoare, apa curgea limpede și rece, pești colorați Koi lunecau încolo și-ncoace etalând pete de culoare și lucind în soare portocaliu imperial, roșu solemn și alb delicat. Șiruri întregi de muritori se mișcau ca în vis, despicând cu mâinile aerul – parcă erau marionete atârnate de un fir nevăzut – doar mâinile și picioarele lor se mișcau luptând cu un aer gros ca o pastă de miere grea. Nici un sunet nu tulbură liniștea Templului. Tigroaica se văzu apoi pe ea însăși adulmecând izvoarele și luând-o la fugă cu pași mari. Deasupra plutea o arătare necunoscută, albicioasă și strălucitoare în lumina amiezii, care-i spunea doar: Fugi, fugi, scurmă Pământul, ară brazdă de apa. Tigroaică alergă cu sufletul la gură, secerând cu privirea stânga dreapta munții și terasele cuprinse de ape albastre-verzui. Și trecând de pe una pe alta, săpa cu gheară jgeab adânc. Atunci apele se retrăgeau în ele, Tigroiaca se înalță într-o săritură pe treapta următoare, apele fremătau ca ținute în stăvilare transparente și se înălțau în valuri înspăimântătoare urcând treaptă cu treaptă! Corpul felinei tremură în vis, picioarele se mișcau în alergare. O voce gravă dar caldă tremură o clipă deasupra ei strigând: Hei Cameleon iubit, am venit să ne jucăm, unde te-ai ascuns???…

Ecoul îi țiuia încă în urechi când deschise ochii și se trezi încovrigata la marginea lacului. Aruncă coadă stânga dreapta ca și cum ar fi șters un vis rău, întinse mari labe, pocni gheare tinere și ascuțite, căsca cu gură larg deschisă, se învârti pe loc căutând culcuș nou și adormi iarăși cu gândul la dansul peștilor Koi de la Templul celor Cinci Izvoare. Peste pădure se lasă noapte de smoală. Copacii dormeau în picioare cu mâinile pe un piept lucios de scoarță, păsările cu capul ascuns sub aripă, căprioarele culcate pe o parte, îngrămădite una în altă, doar bufnița rotea capul ca un far aruncând priviri strălucitoare și murmurând, buu huu huu, buu huu huu și noaptea se rostogoli pe cadranul cerului și cu pocnitură din deget se crapa de zi… și fu ziua a doua.

Adriana Moscicki

2

… 151 …

Întâmplare ~ ziua a doua |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 4

Freamăt ciudat cuprinse pădurea. Vântul porni a șuiera printre crengi ca un nebun, frunzele iscară vârtej roșiatic sus în cer ca o râșniță enormă horcăia măcinarea lor. Cerul se acoperi de nori grei, din ugerele lor indigo, stropi mari de ploaie plesneau pământul, tunete cutremurau lacul și se pierdeau în adâncimea lui, fulgere albe spintecau carnea flască a văzduhului.
Ruptă din somn Tigroaică sări în picioare și alergă spre movila de lângă lac. Acolo dibui o scobitură să-i ascundă trupul înspăimântat. Inima duduia în pieptul ei tânăr, cu ochii mijiți lamă de oțel și picioarele încordate gata de atac stătea felina arc. În depărtare se auzea șoaptă, A venit… a venit, umblă ca furia dezlănțuită… sshhhh, să ne ascundem sub crengi! Tigroaica prindea frânturi de cuvinte, sunete ca un ecou, dar simțea pământul tremurând sub picioare.
Pe cer trecu o panglică albă și strălucitoare, în cercuri mari cutreira înaltul deasupra pădurii și se lăsa în plutire până aproape de pământ, ierburile se plesneau de pieptul într-o fâsâială înfricoșătoare și rămâneau acolo culcate în nemișcare. O căpățână mare cu ochii închiși se sumetea la capătul panglicii de mătase. Felina privea fascinată. În nări o izbi un miros ciudat, intrigant dar atât de intim parcă.
Cerul tună și repetă în cascadă o chemare sfâșietoare: Cameleooooooonnnnnnn!!!… Cameleonnnnn!!! Pădurea tăcea mută de frică, lacul nu clinti, doar ploaia și vântul în manej răspundeau tropotit. Panglica de mătase se opri deodată deasupra movilei și, în plutire ușoară, se lăsa binișor spre pământ adulmecând cu ochii închiși. Mirosul, da mirosul stătea atârnat în nara lui și îl izbea cu durere. Aici, aici trebuie să fie, își spuse, dar trupul Cameleonului iubit nu era nicăieri. Scrâșnind din dinți se ridica spre cer ca o bandă incandescentă și întreg văzduhul tremură. Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!!! Apoi se pogorî în picaj în dreptul movilei și rămase nemișcat în plutire. Bum bum bum, se auzi inimă felinei, ochii de oțel nu clintiră, doar fornăit de nări și pufăit, gheare nemiloase ieșiră din labă și cerul spintecară în mici felii! Pe brânci, în sinuoase mișcări și lente, Tigroaica înainta mârâind cu laba făcând ghem aerul greu dintre ea și intrus. El nu mișcă, doar cu ochii închiși plutea, și brusc lovi cu coda trupul Tigroaice și-n jurul ei se incolci. Nu scânci și nu plânse, dar lovitura era dureroasă. Cu laba feroce zgârie ceafa Dragonului, cu dinți mușca trupul lui solzos. Simți cum lunecă din încleștare și se lovește de pământ. Întinse coada să-și recapte echilibrul și ataca înainte și înapoi cu pași fermi, gheare și dinți lucitori. Dragonul plutea în cercuri deasupra. Întinse coada ca un lasou și hatz o ridica spre el… din nou, trupul felinei încordate, fedeleș o ținea legat și trupurile lor lipite.
Deschise ochi roșii incandescenți, felina mârâi și lamele ochilor ei fâșii de oțel, inima bătea ca nebună – bum bum bum – atunci el auzi. Atunci el se uită în ochii ei. O clipă, cât o eternitate, pădure, lac dispărură din lume și totul era doar o supă de lumina și-n mijlocul ei stăteau înfipte două trupuri încleștate învelite într-un fuior ce se rotea, se rotea, se rotea…

Adriana Moscicki

3

… 150 …

În cerc ~ ziua a treia |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 5

Trupul vlăguit al felinei zăcea în iarba umedă, ochii deschiși, labele moi, coada amorțită. Ziua schiopăta peste culmea pădurii. Lacul purta în brațe moi corpul dragonului rănit. În pat moale de alge îl culca și trupul îi frecă cu sidef. În tull învolburată sosi noapte adâncă, mângăie pleope de Tigroaică, pleoape de Dragon obloji, apoi țesu pod de vis între pământ și apă. Pleoapele Felinei căzură grele draperii peste zi și pest luptă, corpul se făcu greu și se lungi în somn, suflarea tremura și un pufăit ușor tremura buza ei obosită. În pat de alge Dragonul închise pleoape de mătase peste ochii roșii și se lăsa purtat în vis. Tigroaica mergea cu pași joși sinuoși cu pieptul aprope lipit de pământ și iată sub labele ei creșteau flori și lujeri tineri de pomi și iarba se înalța. Deasupra în cer panglica albă se învârtea, Dragon înconjurat de nori și ploi, și ele udau câmpurile și pădurea și lumea. Tigroaica năștea viața sub labele groase, Dragonul o hrănea. Tigroaica pe jos, Dragonul în plutire ajunseră pe un pod înalt în munți, deasupra văzduh, dedesubt nimic. El coboră silențios, ea-l așteptă încordata, el ataca cu coada ea se apăra cu gheare și dinți. Dansul dura timp îndelungat căci nimeni nu-l putu număra, și lupta era nesfârșită, căci nimeni nu putea desprinde pămât de cer, lumina de întuneric, viață și moarte – și ochiul fiecăruia sclipea în celălat ca o perlă și rămaseră așa ținându-se în brațe în mijlocul podului peste lumi… și se făcu zi nouă.
Pădurea întindea crengi cu speranță și bucurie. Dragonul venise acasă. Lacul ridica poala de valuri mărunte să primenească apele căci avea de ostoit sete de Tigroaică alba. Corpul felin întindea gheare spre o noua întamplare, corp de Dragon lustruia piele solzoasa peste o inimă mare. Atunci păsările dreseră glasuri și începură să cânte oda dimineții, animalele pământului forfotiră, vântul adie în harpe vegetale și lumina gălbuie se prelinse…

Adriana Moscicki

2

… 149 …

Insomnii ~ ziua a patra |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 6

Dragonul deschise brusc ochii, ca două capace etanșe se desfăcură pleoapele lui, irișii roșii țintiră bolta lacului. Se ridică încetișor, dădu la o parte perdeaua de apă și ieși. Noaptea legase lumea într-o boccea întunecată. Luna stătea rezămată într-un cot, gânditoare pândi cu coada ochiului plutirea Dragonului și-l lăsa să se depărteze-n tăcere. La malul lacului, în ierburi, strălucea trup moale de felină adormită. Dragonul coboră silențios și o măsura cu privirea de sus pâna jos. Purta în nări mirosul ei și, pe întregul trup, amintirea atingerii ei moi… doar rana stătea marturie luptei și înverșunării ghearelor sălbatice. Inima lui tresări, căldura necunoscută îi cuprinse căpățâna și, ca otrava dulce, se scurgea prin vene. Amețit se retrase în pădure. Se făcu mic cât un gușter și stătu așa, nemișcat, pe coaja unui mesteacan.
Bu hu hu!… Bu hu hu!, te-aș putea sfârteca acum!, zise bufnița, de mine nu te poți ascunde, doar stii, unde ai fost? De ce ai venit? Dragonul privi ochii luminoși și oftă, sunt un idiot! Ar fi trebuit să dau un semn, să mă arăt. Noi Dragonii avem secretele noastre, cu sfințenie păstrate de mii de ani. Nu am fugit. Am plecat și am venit pentru că trebuia! Am venit pentru că am fost chemat! Bufnița răsuci capul ca un far și zâmbi pe sub sprâncene stufoase. Ai văzut-o? Ai auzit tu inima ei? Ai în nări mirosul ei? Neam de bufnițe, din moși strămoși, păstrăm în noi memoria lumii. Noi știm când albul și negru învârtit în sine, când ochiul unuia în celălalt sclipește, dezlegat din cătușe destin alunecă în spirală, în punct adunate putere – iubire și cunoaștere vor sta una – armonie! Așa e scris în Cartea Lumii: această lupta nu are invingatori! Dragonul se arată atunci în toată splendoarea și măreția lui. Da, nu mai era demult pustiul Dragon Gý ce alerga în pădure cu un Cameleon. Găsise inima cameleonului în trupul potrivit. Acum era doar un drum de străbătut. Unde începe și unde se termină? Zvâcni spre înaltul bolții și petrecu necuprinsul în zbor, oricum Dragonii nu dorm niciodată. În pădure, pe o ramură de mesteacăn, zâmbind misterios, stătea o bufnița ca un far, bu hu hu!!! Felina mișcă mustăți lungi în somn… și fu noapte, și fu ziua a patra.
Noaptea se strecură ca prin sită. Lumina se prelinse pe pleopele felinei adormite. Întinse picioare lungi și scoase gheare șlefuite, scutură capul cu vigoare și căsca profund, limba puternică plescăi obosită. Woaaahhhh!!!, răsuna malul lacului. Am visat de bună seamă!, iși spuse, podul între lumi și lupta… dar oasele mă dor cumplit, și nara mea păstrează miros străin, corp puternic de solzi sidefați, ureche dantelată, ochi incandescenți, labă puternică și coadă sufocantă… un Dragon aievea sau doar închipuirea mea? Atingerea lui puternică mie dragă, și rana din piept sângerândă. Ghearele lui mi–au pătruns în carne, dar ochii lui mi–au sfredelit inima, poate doar vis păstrez în amintire, zise felina mergănd cu pași silențioși spre pădure. Hmmmm, era un munte înalt cu terase spre cer, culmile se pierdeau în ceață, izvor cu apă albastră se prelingea peste labele mele, m-am aplecat și am băut cu sete, apoi în încleștare am stat stâncă nemișcată, îmbrațișare de piatră eu și el. Soare și luna au trecut peste noi ca peste cadranul lumii, stele s-au învârtit în cer, lumini și umbre s-au sucit în ele însele – cine să fi numărat curgerea timpului? Cu capul plecat și pieptul lovind ierburile pădurii, Tigroaica înainta în hățiș și nici nu văzu sus, pe o creangă în mesteacăn, o mare bufniță răsucea capul, ca un far încandescent și pufăia: Bu hu hu!!! Bu hu hu…

Adriana Moscicki

2

… 148 …

Ore zile săptămâni |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 7

Curtea castelului fremata în apus. Soarele vărsa aura de foc peste lume. Agățate în copaci sclipiri de frunze luminau întreaga alee într–o feerie. Castelul părea gol și ferecat, dar ea mergea după miros. În nări adulmeca miros de trup alb. Ochii mijiți lăsau doar o lamelă neagră să strălucească în amurgul misterios. Sub labele mari dar silențioase trosnea ici colo câte o crenguță, o frunză foșnea cu oftat scăpărând fulgere mici din ghearele pitite. Pe banca de piatră, încă proaspătă, o roză tremura așteptând. O prinse în dinți. Femela și roza vin pe o poteca în tăcere. Soarele stă pe cer, uimit.
În sfârșit se întâmpla, vui pădurea, păsari mari și mici cu ciripit în cioc necântat, ierburi și flori cuprinse de toamna în tacere. Lumina mângăie blana tărcată, catifea grea îmbibată de arome îndepărtate. Femela deschide ușa cu atingere de cap, ușa scărțâe o vreme cu mare ecou. Tic tic tic, sună ghearele pe lespezi din încăpere în încăpere. În fața focului, pe un jilț de sidef, Dragonul stă cu brațe deschise. Am venit să rămân, spuse femela tărcată și se cuibări la pieptul strălucitor. În cer stele explodau în vârtej!
Sărutul veni firesc și însetat între două guri care se caută, între corpuri care tânjesc. Femelă și Dragon s-au dezbrăcat de piei și s-au făcut bărbat și femeie, și se făcu noapte și fu cea dintâi! Mâini tremurânde, trup șlefuit, împreunare asudată când în cer stelele stau laolaltă toate. Învârtiți în atingeri, în ei mestecați – așa se cunosc femeie și bărbat. De la Cinci Izvoare născut Dragon cu femela Tigru, nu în zbor, ci plutire în sine, întrebare și răspuns, căutare și drum, mister de nepătruns. Lumini cernute din trecut, barbat și femeie sunt doar un singur trup! Ca-n coaja de ou îmbrațișați, femeia și barbat, trupuri de carne și sânge stau legănați în lumină. Adâncă noapte, stele tăcute ațipite în cer, timp înghețat o clipă în clepsidră, două trupuri învelite în iubire s-au adăpat la izvoare sfinte. O tihnă se cerne peste lume, cuvântul buza nu îl spune, doar înauntru gândit se învârte un răspuns dorit – am găsit!
Dimineața sosi liniștită, lumina se scurse din găuri de cer și tihnită mânăgaie umeri prăfuiți de dorințe. În pomi păsări se treziră cântănd, copacii scuturară poale de vânt. Soarele tiptil, căscând ușor, se rostogoli de un norișor. În zâmbet larg și oftat de iubire, amanți se strâng în brațe cu uimire. Trupuri ce se cunosc se modelează, mâna pe mâna, piept pe piept, buză pe buză. Încleștarea de simțuri și contopire trupească amestecate în taină cerească. Mângăieri delicate și sărut tacut – bună dimineța în cocon sidefat, am sosit acasă, avem un palat!

Adriana Moscicki

4

… 147 …

Ploaie |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 8

Din chingi de metal rupte porțile cerului, șuvoaiele se scurgeau în cascade. Unde se ascund animalele pământului când plouă, și păsările toate, cum stau ele zgribulite sub frunze?
Iuuuuuuuuuuuuuuuu huuuuu, spuse femeia tigru, vino în ploaie să ne întrecem la alergare!
Ohhh, am coada grea și o să se ude tare, zise Dragonul bărbat și clipi smecheros… eu pe sus? tu pe jos?… Mă-nvoiesc!, zise Tigroaica. Pe locuri, fiți gata, start!
Dragonul se ridică în lină plutire, Tigrul fugi ca o torpilă. Pământul mustea de apă și bălți adânci forma fața lui crestată. Pe toboggan de nori dragonul sui într-o clipa. Femeia tigru luneca și pe iarbă se întinse lată și râdea cu fața toată! De sus el privi și țâțâind din cap zgomotos, coborî în liniște ceva mai jos. Hatz!, întinse laba puternica Tigroiaca și iată, Dragonul căzu întreg în baltă! Pleosc, făcu trupul lui alb și lucios. Ohhhh, ia te uită cine-i hăbăuc și lunecos?, râse femeia și coada de oțel prinse mijloc de bărbat, te chinui puțintel!
În pernițe moi și negre strălucesc gheare de fier – o sa te gâdil pe piept!
Dragonul tăcu chitic! Închise ochii și așteptă laba de fier. Harshhhh, se auzi în aer lânga el! Cuțite încovoiate tăiară aerul în felii și peste pieptul alb se așezară zglobii. Un pic se înfing, sânge din piept tâsnește și iată… harshhhhh, se apleca și-l săruta deindată! Dragonul nu clipi, nici sunet nu scoase, dar prinse femeia în brațe osoase, mâini mari o țintuiră și cu aprigă suflare înfiora blana și piele și ochi până la lăcrimare. În apă cuprinși în încleștare, două corpuri se zbat ca două fregate în mare! Valuri ridică și coboară trupuri în luptă și șiroaie curg de mâini brăzdate, de fețe în sărut înnodate, de mâini și picioare încălcite și lunecând în luciul ploii vibrând.
Așa se iubiră până când, porțile cerului închiseră în șoaptă izvorul. Tăcere în lume și din senin începură, păsări să cânte serenade la lună!
Două trupuri ude, ochi râzănd și guri ostenite în castel se întorc. E noapte în firide, focul docil trimite umbre pe pereți, în tronul sidefat s-au încovrigat în joacă femeie și bărbat!

Adriana Moscicki

2

… 146 …

Dușmani neașteptați |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 9

Pădurea era mult mai întunecoasă și mai adâncă decît părea din malul lacului. Tigroaica mergea cu pași chibzuiți, urechile ciulite în cele patru vânturi, coada încordată mișcând ușor sus jos la fiecare pas. Fâsâială mare se auzea pe pământ, la fiecare pas, ca și cum mii de șerpi ce stăteau de veghe se furișau de-a valmă la apropierea ei. Tropot ușor de căprioare speriate ascunzîndu-se în luminiș, păsări cu gâturi întinse în așteptare și mii de ochi, ca luminițe colorate, se mișcau între ramuri sus-jos. Tigroiaca mârâi ușor în șine, avea sentimentul că e urmărită și în pericol. Liniște tensionată tremura în aer. Ziua se lăbărțea dincolo de pădure, lacul desigur se dezmierda în soare și gâze zburau nestingherite în căldură amiezii. Și ei îi era foame, oasele dureroase și în plex o bilă de foc zvâcnea ca inima – bum bum bum. Dar Tigrul delimitează teritorii, el cunoaște și adulmecă, el cercetează, cu nările în vânt luă urma unei prezente ciudate, necunoscute. Tot ce e necunoscut poate fi periculos, se gândi. Mii de luminițe roșii luminară cerul și simți adieri de aripi mari păroase. Cerul se întunecă, nimic nu străbătea printre ramurile copacilor, doar întuneric.
Fâșh… fâșh… fâșh… hiiiii hiiiiiiii, țiui întreagă pădure, văzduhul secerat de mii de săgetari negre ce-l străbăteau în picaj, zburau razant cu pământul și printre pomi cu o dexteritate nemaivăzută. Tigroaică rămase pe loc nemișcată, timpanele o dureau, zgomotul venea din toate părțile, fâșhăiri îi treceau pe lîngă urechi, deasupra corpului. Coadă puternică începu un balans nebun și încerca să înlăture stânga dreapta orice atingere. Ca lilieci enormi se lăsau din cer, nori grei și țipători – BALAURI! Înconjurată și atacată din toate părțile, Tigroaică se lăsa pe vine în așteptare, scoase gheare lungi și încovoiate, ochii se miciră și lamă de metal îi spintecă în două, pufăia pe nări enervată și mârâia cu voce gravă. Sute de balauri o atacau din văzduh, ea singură într-o pădure necunoscută. Se pregăti în cap de apărare.
Cu pași mici, aproape târându-se pe pământ înainte, cu mari mișcări de labă săgeta aerul negru, harșh, harșh, se auzea în carnea balaurilor ce cădeau secerați cu vaite pițigăiate, dar izvorul lor nesecat! În locul lor se iveau mereu alții și alții, cu forțe proaspete și strigăte turbate. Tigroaica era udă leoracă de efort și spume se adunaseră în colțul gurii ei însetate. Oare de cât timp ținea față norului de balauri?, cine să-i spună?, cine să-i vină în ajutor? Ochii o usturau, sudoare îi intră în ei apa sărată rană se deschisese și dureri ascuțite tăiau corpul în două. Luptă! Luptă!, își spunea! Labele loveau haotic și orb, străpungeau corpuri moi și ele cădeau sângerând – și se făcu noapte și stele luminau lacul – dar pădurea împietrită în întuneric nu cunoscu zi și nu cunoscu noapte. Sleită de puteri Tigraoica se mișcă haotic. Flămândă și încolțită, trupul întreg rană, mintea lavă incandescentă, ochii perdele de fum… fu zi și era a cincea și lupta nu încetase. Sufletlul ei cântă cu jale de pasăre rănită, bila din plex pâlpâia vrăjită, ochii lăsau pleoape molatece peste lume. Am nevoie de ajutor, își spuse, am nevoie de ține!!!
Din cer auzi sunet mare de tunet și fulger de lumina albă se scurse și plutea deasupra ei ca o streașina acoperind-o, și mintea ei auzi, fără cuvinte, un îndemn – Nu te lasă, sunt cu ține! eu în văzduh, tu pe jos – nu te lasă!!! Tigroaică deschise ochi turbați, răcni din rărunchi și se avântă cu labele înainte, seceră tot ce-i stătea în cale, trupuri sfârtecate de balauri se grămădeau pe lîngă ea. Deasupra, în mari rotiri de mătase, Dragonul luptă împreună cu ea! Liniște se coborâ peste pădure și frig mare cuprinse ramuri și frunze. Din cer începură să cearnă mari fulgi albi. Dragonul ridică în brațe corp alb de blană moale și obosită, o purta lin spre movila de lângă lac. Lupta era terminată, grămezi întregi de balauri morți sfârtecați imputeau aerul pădurii. Păsările scoaseră ciocuri de sub pene și murmurau în ciripit mărunțel, căprioarele tremurau nasuri umede, scuturau urechile și le roteau nedumerite. În mesteacăn, bufnița rotea capul far, în tăcere supraveghea mersul lucrurilor. Dragonul așeză cu tandrețe corpul obosit, frunze uscate adună în jurul ei ca un pat moale, mângâie capul Tigroaicei și o clipă, îl ținu așa în mâini, uitându-se ca și cum ar fi încercat să învețe pe de rost fiecare dungă, trăsătură, fir de păr. Frumoasa mea, își spuse, dormi, sufletul tău m-a chemat și am sosit!
Nori pufoși cerneau zăpada peste lume și fulgii se învârteau voioși, în piruete lucitoare învârteau tutu înghețat de dantelă. În mijlocul unei scorburi călduțe, o bufnița plescăia mulțumită, scuturând spârncene stufoase. Bu hu hu, mormăi și ațipi pe dat.

Adriana Moscicki

2

… 145 …

De veghe |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 10

Noaptea întreagă veghe Dragonul somnul Tigroaicei. Pluti deasupra culcușului și, trupul lui alb, o apăra de frig și zăpadă. Răsuflare caldă aruncă asupra ei iar blana tremură, ca în bătaia foehnului, pufoasă și îmbietoare. Îi mângâie labele obosite și capul greu adormit. Uneori felina mișcă urechile în somn alungând o mușca invizibilă și, enervantă, coada se ridică izbind cu pămătuful zăpada prăfoasă. Nori ușori se ridicau și fulgi ușori zăboveau o clipă în aer, plutind aiuriți încolo și-ncoace. Felina visă. Ochii i se roteau sub pleoape, picioarele puternice alergau pe loc, îngăimă vorbe de neînțeles, frânturi de fraze, sunete ca un scâncet, apoi se liniști și întreaga față se lumina în zâmbet. Dragonul nu o pierdu din ochi nici un moment! Patrula ca un războinic în față cortului, de pază. Noaptea era luminoasă și tihnită. Lacul drag clipocea alături, mici valuri trimitea alintându-se. Stelele-n cerul necuprins se adunau grămezi lucitoare, apoi, ca-ntr-un dans roată erau și se risipeau, puzderie măruntă în poteca lăptoasă. Pădurea murmura în crengi, tufișurile foșneau ușurel și ierburile toate, cu părul vâlvoi, înțepeniseră sub ninsoare. Cu degete de lumină luna cernea fulgi grași și rotofei și-n jocul nocturn șulfă peste ei trimițându-i pe tobogan de raze până jos unde se culcau frumos și adormea obosiți.
Desigur este foarte flămândă, se gândi Dragonul, și nici chiar eu nu vreau să dau ochi, dimineață, cu un tigru nemâncat! Poate ar trebui să caut de ale guriii sub zăpada. Pentru o clipă uită de plutire, viteaza luna se pregătea de descălecat în zori și el Dagonul porni într-o clipiță tocmai dincolo de buricul pământului, bucate să aducă Tigroaicei adormite. Zbură precum gândul îndrăgostitului într-o noapte de vară și se întoarse cu un platou bogat de melci și libelule grase, multicolore și viermi albi mustând de proteine și furnici cu burțile pline de miere și fructe exotice parfumate: carambole și mango, papaia, banane, nuci de tot felul, kiwi, avocado, sparanghel, cartofi dulci și pepeni. Cine a mai văzut Tigru vegetarian???, își spuse cu mirare.
Pe toate le aranjă frumos la capul Tigroaicei, ea mișcă din nări și strănuta profund. Mirosul puternic îi pătrunse în nări și o gâdilă și se scurse repede prin cap și ochii se deschiseră. Cei mai frumoși ochi de Tigru se deschiseră ca niște flori întunecate dar catifelate și Dragonul se emoționa (dar ascunse bine sub solzi o îmbujorare). Buna dimineață!, spuse încurcat și întinse stângaci toată colecția de trufandale, ia de mănâncă! de bună seamă ești flămândă! Felina privi nedumerită, Dragonul acesta mare și puternic, cum stă el cu brațele pline de fructe și insecte și privește încurcat… și atunci se puse pe râs!!! Și râse rostogolit și trupul îi se zgâlțâia și râse cu lacrimi.
Dragonul, vădit înfuriat, lasă bucățele jos și se întoarse ofensat. Atunci Tigroaica, hatz, întinse laba, de coadă îl trase și el căzu în zăpada albă! Se târâi languros deasupra lui, îl privi în ochi și el râse pentru prima oară! În zăpada albă și pufoasă, două corpuri mari se hârjoneau cu veselie și râsul lor vuia pădurea toată. În scorbură din mesteacăn bufnița pirivea pe furiș zâmbind și rotind capul moțat plescăi, buahhhh, tinerii din ziua de azi!

Adriana Mosciki

3

… 144 …

Mic dejun cu Tigroaica |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 11

Ahhhhh, sunt hămesită de foame, zise deodată Tigroaică, trebuie neapărat să ronțăi ceva, altfel voi devein furioasă, ceață în ochii mei și tu, fiind cam albicios, s ar putea să nu te mai văd bine, deci la maaaasăăă! iuuuuu huuuuu!, zise Tigroaică și se lănsa cu labe și căpățâna în piramida de bunătăți! Crantz Crantz, și movila se cutremură! Ați văzut cum hăpăia un tigru flămând??? Nu e o priveliște încântătoare pentru firile firave, și un Dragon care nu mănâncă nicodată se strădui să treacă cu vitejie încercarea! Dar când ajunse Tigroaică la melci și cu gheara îi scotea din cochlie, iar ei faceaua flllick sorbiți în gură ei, cu greu se putu abține și porni spre lac fluierând. Lacul se gudură la vederea lui și înfoie poalele cu dantele de spumă. Bâldâbâc, se strecură Dragonul înăuntru, se întinse pe un hamac de iarbă proaspătă să moțăie. Afară Tigroaica sărbătorea cu viermi grași și păstoși, ei pocneau ca porumbul pe foc, și cu ananas parfumat, zemos ce-i se prelingea în bărbă. Aah, ce nebunie, și sparanghel fraged ronțăia, și fructe roșii își lăsau zeama în blana albă din jurul gurii, iar la desert supse cu plăcere nedisimulta burtă dulce, plină de miera a furnicilor. Ahhhhhh, ce bucurie, mănânc și sunt!, își spuse! Heiiiii Dragon??? Observă lipsa Dragonului și se puse pe strigat: Dragoooooooonnnnnn??? Hellooooooooo???, unde stai tu pitit?, stai că-ți vin eu de hac!… Hellooooooooo, răspundea pădurea…. viiin dee hhhhhaaaccccc…
Lacul astupase urechile Dragonului ca nimic să nu-l tulbure, dar Tigroaică nu se lăsa! Intră cu labele în apa și începu să plescăie, apoi închise ochii și se gândi profund: Dragon, aici sunt, arată te!!! Dragonul tolănit în hamacul de iarbă simți un fior adânc străbătându-i pieptul, deschise ochii, sări din hamac și degrabă despică apele și-n fața Tigroaicei se înfățoșa frumos, strălucitor și înviorat! Atâta doar că văzând-o nu putu să-și stăpîneasca râsul.
Haa hahahahahaha! haaaaaa hahahaha!… Ohhhhh, gândi Tigroaica, tu râzi de mine?… de ce?, am pătrunjel între dinți?, haide spune?… Nuuuuu, zise Dragonul pufnind, dar toată gura ta e roșie! arăți ca un clown!… Hmmm, mârâi Tigroiaca uitându-se în oglinda lacului! Dar de acolo îi zâmbi strâmb un chip alb cu buze lăbărțate și roșii. Haaa…ha, zise Tgroaica și se puse pe un râs ce nu se putea opri. Haaaaaaaa… haaaaa…, se îndoiau amâdoi de râs și ștergeau cu dosul palmei lacrimi ce șiroiau de bucurie! Tigroaică făcuse ochi mici – așa fac tigrii când râd – iar Dragonul scutură trup solzos și se tăvălea cu picioarele-n sus ținanâdu-se de burtă! Jumătate de zi petrecură așa apoi se opriră deodată într-un oftat… ahhhh, și rămaseră întinși în zăpadă, două trupuri albe, nevăzute în stratul pufos și înghețat. Doar gură Tigraoicei strălucea roșie ca o cireașă pârguita, și dacă priveai atent, sub pielea solzoasă a Dragonului bătea o inimă mare, la fel de roșie – Bum Bum Bum – apoi inimă și buze se ascunseră într-o îmbrățișare și un sărut. În zăpadă nu se dibuia nimic o întindere albă și curată, doar în scorbura călduță, doi ochi strălucitori zâmbeau… ce pupăcioși!!!

Adriana Moscicki

3

… 143 …

Judecată și pedeapsă! |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 12

Agora era plină de oameni care strigau. În mijloc ardea un rug mare. Cărucioare pline de lemne se aliniau unul după altul așteptându-și rândul la descărcat. Pitici îmbracați în verde, cu pălărioare și pană, călăreau butucii pentru foc. Aici fusese odata o statuie… ce zăcea aruncată în curtea Muzeului. Palatul înca strălucea în apus, ochii orașului priveau pe sub pleoape grele, din coșuri pufăiau uneori aduceri aminte din vremuri de bunăstare și frumusețe. Atunci în mintea lor se auzea tropăitul cailor, scârțăitul caleștilor, sunetul ascuțit și voios al tramvaiului și strigătele negustorilor.
Dragonul stătea într–un colț, tăcut și cu ochii duși. În curând are să vină rândul lui la judecată. Nu-i mai păsa, nu-l interesa nimic. Odata era regele burgului, toate pietrele îi recunoșteau pasul mare și săltat. Pletele lui fluturau cu veselie în adierea ușoară și ochii zâmbeau adânci. Unde sunt anii? Oamenii s-au întors pe dos, au îmbrăcat alte haine, au râs și au arătat cu degetul, s-au urcat pe umerii lui înalți și l-au scuipat. Acum nimic nu mai contează, este prea târziu…
Pârâtul pe nume Drag-Om să se înfățișeze!, auzi deodată. Se ridică și păși moale în mijlocul Pieței. Aici odată stramoșii lui și–au purtat pașii, în ziduri încă răsuflarea lor caldă.
Drag-Om, ești vinovat de neuitare!, rosti judecatorul burtos cu fața roșie, ce ai de spus în apărarea ta???. Dragonul privi buimac și aiurit, desigur nimic. Ce importanță are, oamenii și burgul sunt atăt de departe. Cine sunt eu și unde sunt eu astăzi?
Nimic! Nu am nimic de spus!, răspunse acuzatul.
Hmm, mormăi judecatorul, cunoaște cineva pe acest om? Să se înfățișeze deîndată! Liniște cuprinse burgul. Cunoaște cineva pe acest om? Este cineva în burg să se puna gaj pentru el?, întrebă judecătorul. Mulțimea se mișcă și pași în față Femeia! Eu cunosc acest Bărbat! Eu vorbesc pentru el!… Vorbește!, porunci judecatorul.
Drag-Omul nu poate să uite! Eu mă pun gaj pentru vina lui. Eu mărturisesc în numele lui, oameni buni: nu există adevăr absolut! Nu există dreptate pură! Nu există uitare fără iertare! Eu am mers calea dragonului – în liniște și singurătate – în căutărea adevarului! M-am biciut și m-am înfometat. Am plâns și am mușcat din trupul meu, și am iubit, și am tăcut, și am murit, și am dormit, și m-am trezit. Doar în mine au rămas răni adânci de amintire! Nu există decât un singur adevăr universal: cel personal, născut din suferința și fericirea fiecăruia dintre noi!!!
Bravo, bravo!, se auzi Piața vuind, să fie iertat, să fie iertat! Judecatorul șterse în grabă o lacrima și spuse: Da da, să deliberăm!
Se strânseră câteva capete laolaltă mormăind, apoi se făcu liniște: Omul / Dragon se face vinovat de căutarea adevarului absolut! se face vinovat de suferință! se face vinovat de iubire și dezamagire și este pedepsit la arderea amintirii nefaste în foc!… Uraaaaa!, strigă mulțimea!
Dragonului nu-i venea sa creadă! Va fi iertat și nu va trebui să poarte povara muritorilor în inimă ‚dincolo de moarte‘! Femeia tigru sări la gâtul lui și-l sărută! Acum voi scrie tot ce spui, și trebuie aruncate in foc! spuse Tigroaica. Dragonul ridică cei mai albaștri și adânci ochi, scoase câteva pagini cu litere mici și ordonate și rosti, Nu-i nevoie, iată!…
Uraaa, Uraaa, strigă mulțimea, să vină piticii! Fuga-fuguța, piticii alergară cu bușteni în brațe. Dragonul se apropie de rug și aruncă filele îngalbenite. Piticii aruncară buștenii. Flacăra mare țășni spre cer și se încolăcea în nuanțe de albastru și violet. Foile se suciră și cuprinse de văpaie se transformară în foiță subțire, subțire de scrum, apoi bucatele mici începură să plutească în aer, spre cer.
Dragonul zâmbi, Tigroaica il prinse de mână și spuse: Haide să mergem iubite! Ne așteaptă un burg întreg de descoperit!

Adriana Moscicki

2

… 142 …

Să fie de leac |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 13

Am adus o țigancă, spuse femeia, vine cu ierburi de leac și pomezi. Sunt aici lângă tine.
Țiganca începu să se uite pe sub sprânceană, măsura omul de sus până jos și de jos până sus, bolborosi ceva de neînțeles, își legă broboada pe frunte, aprinse cărbunii și scuipa peste ei de trei ori. Își făcu o cruce mare și cucernică, arunca un pumn de ierburi pe foc și ele se aprinseră și arseră cu miros și fum înnecăcios. Barbatul începu a tuși.
Țiganca puse un ibric la foc, aruncă în el alte rădăcini și ierburi și începu a murmura. Apa clocotea în ibric, cântecul țigancii urca și urca. Când dădu pe dinafară, lua ibricul din cărbuni. Turna în cană un pic de licoare și spuse barbatului: Ia de bea drăguță! Apoi, unse mâinile cu ulei aromat și începu a trage încheieturile barbatului, murmurând. Barbatul se roși și se moleși, femeia îi ținea capul în poală.
Iubite, spuse șoptit, să te faci bine, pentru noi! Te iubesc cu sufletul și trupul meu!
Țiganca scuipă de trei ori peste barbat și femeie și plecă în foșnet de fuste! În aer plutea încă miros de ierburi pârlite. Obrajii Dragonului erau aprinși dar respiră adânc și egal cuprins de somn. Tigroaica îi ștergea fruntea cu batista moale de in.
Peste castel se lăsa noapte liniștită. Stele clipoceau în fântână, păsări oftau în somn și vise pe ramuri, femeia și bărbat dormeau îmbrațișați într-un tron sidefat.

Adriana Moscicki

3

… 141 …

Dans nocturn |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 14

Taraful încinge ograda, tropotit şi chiuituri umplu cerul nopţii.
Acordeonul burtos deşartă alambicate melodii şi uite ţambalul ţâfnos cum sare ca țânțaru, vioara se tânguie şi plânge offf off of. Cerul înalt şi noaptea blândă, în grădină greierii s-au pus pe sfat. Căpiţe în noapte foşnesc înfundat.
Țiganca se sui pe masă. Zece fuste învolburate unduiesc pe cer.
Ţiganul priveşte cu pleoape mijite şi sângele fierbe în el. Să umpleţi carafe cu vin!
Femeia se-ndoaie din şale, paharul ridică şi plin îl sorbi… pe piept cămaşa lipită freamătă.
Bate pasul uşurel, fusta se ridică-n cer, sar sănii în joc nebun, bărbatul se face scrum. Hop şi fusta se înfoaie, zboară ca pasărea-n zare. Ritmul se încinge-ndată, zornăie brăţară lată! Cocoşei la piept se–ncing şi obrajii se aprind.
Mâini în aer se fac cerc, fustă poală înflorită învârtită şi sucită. Doamne, uite ce ameţeală, falduri şi volan crestează faţa nopţii întunecate… poală de stambă de îndată pe ram de pom aşezată, fâlfăie doar cu chemare şi dor adus din șale. Ca petale de floare smulse în noapte, cad una după alta hainele toate.
Carafa-i goală, cămaşa descheiată, gâtul asudat şi sânul tremurat. Dragonul în mâna îl ţine cu păcat, să-l strângă şi s-o iubească cu sărutări şi mângâiat. Tigroaica muşcă din umăr şi sânge ţâşneşte din rană. Cu buze însângearate îl cheamă. Plesneşte bluza ruptă în mâini, fâşii curge cămaşă udă şi pe brânci aruncată râde Femeia cu ochii de cărbune: Hai vino de te pune cu mine! Am unghii de felină şi dinţi de pradă… pe pieptul tău întind masă de vântoare! Bărbatul o prinde de mijloc şi o frânge, ea se lasă dar apoi îl împinge. Cu pumnii tăbărî pe pieptul lui larg şi-l măsoară ca pe o corabie de asalt. Cu nării dilatete cată miros de sare, îl sărută şi-l prinde-n strânsoare. Pieptul îi tresare, durere dulce se strecoară sub piele, flori curg ca mărgele…
Dansul începe încetişor, un pas înainte şi doi înapoi, trupuri şerpuiesc şi freamătă-n sudoare, mâinile lor sunt vapoare pe mare. Ohhh Doamne, ce noapte, ce bucurie în cer!…
Târziu întunericul stăpân peste lume, cu adieri de iasomie nara răpune și-n raza dimineții dansul apune.

Adriana Moscicki

5