… 170 …

Plină de cuvinte |Jurnalul unei hăbăuce |1

Hoooo, nebunooo!, îi spun, te-am auzit, bum bum, bum bum!!! M-am trezit!, uite, ochii mei deschişi, urechile-mi ţăcăne încă! Potoleşte-te!, îi spun şi oftez, număr în gând pînă la zece, caut s-o liniştesc, îi povestesc – undeva caii scutură coame de spumă şi nisip, statui bătrâne dorm somn înţepenit în zâmbet, clepsidre curg ape şi eu caut un fir din mine, să l trag, să-l fac ghem, să-l mângâi în palme, să-l ţin aproape de obraz – caut cuvântul fir din tivul cerului şi al pământului, din măruntaie. Doar gândul meu se aude foşnind, doar paşii mei tremuraţi pe piatra măruntă scrâşnesc. Atîta linişte aici şi-n mine tihna neaşteptată.
Sedimentare. Apele se desfac de noroi. Din coconul mumă, nou–născută, uite! am rouă întinsă pe trup, mă scutur. Umerii mei poartă aripi transparente, Haaaa, haha!, îmi zic. Ce bine, nimeni nu le vede, mă pot înălța nestingherită! Şi gura mea e plină de cuvinte, mă îneacă învălmăşeala lor în gât şi pe limbă, repede să le scuip din mine! La început mă tai şi doare trecerea lor bolovănoasă, apoi învăţ să le rostesc pe limbă, le lipesc de palat, le ating uşor de dinţi, să scoată sunet delicat – cling! – îmi amintesc cum, în alte vremi, cercam paharele de cristal cu lama cuţitului… cliiiinggg… şi ele rezonau puritatea materiei. Aşa vorbele mele se sucesc în malurile de carne şi se domolesc: unele ies afară în clinchet de cristal, altele se fac vulcan clocotitor şi mă ard buzele rostindu–le şi mă ustură degetele când se rostogolesc pe hârtie şi acolo se-nvârt pe loc şi fac pete maronii. Atunci repede, repede scot cuburi îngheţate de vorbe şi le arunc în foc şi ele sfârâie. Aşa mă joc de a cuvintele! Ele toate se nasc din mine şi sapă galerii prin măruntaie, se preling prin vene şi trăiesc cu mine, cu sângele meu! Caut să trag un fir din poveste!

Adriana Moscicki

1

… 169 …

Atârnată de fluturi |Jurnalul unei hăbăuce |2

Era odată o fetişcană – eu!
Mergi cu crengi, îi spune mama, dar ea ştia că se duce atârnată de fluturi în plutire uşoară. Şi străzile oraşului erau doar canale de ceaţă groasă ce-l tăiau în galerii. Iar răspântiile deveniseră bazine. Acolo se aruncau trecătorii dintr-un sens în celălalt şi le străbăteau în tăcere.
Oamenii nu-şi mai vorbeau! Vorbele erau goale, haina lor înţepenită. Mergeau toţi precum păpuşi cu cheie. Şi faţa pictată frumos, cu pete rosii în obraz, cu zâmbete colorate de babushka, fiecare zâmbet se potrivea fiecăruia dar el scădea, sau creştea de la o păpuşă la alta.
Copiii făceau piruete prin aer şi trupul lor era viu şi vesel. Ei ştiau să râdă şi să plângă, să alerge şi să sară, să ceară, să spună, să dorească, să viseze. Doar gura lor năştea cuvinte adevărate, curate. Mai erau atunci şi fete cu trup fraged şi armonios. Ele-şi despleteau părul lung peste mijloc şi-l fâşăiau duios şi-l împleteau precum năvodul capcană. Degetele clipoceau prin plete, făceau cercuri concentrice iar băieţii se îndrăgosteau…

Eu, fetişcană atârnată de fluturi, eram tunsă scurt şi-mi purtam picioarele cu vânătăi. Habar nu aveam că în oglindă formele se rotunjesc şi zâmbetul se coace pe buze! Nu ştiam că obrajii sunt pudraţi cu praf din stele şi genele ascund vise şi ele nu sunt draperii pentru ochi. Dar eu, oarbă alergam prin faţa oglinzii, fără să văd!
Acum m-am născut din cocon!, am ieşit.
Lumeeeee!, spun, iată trupul meu! Amintiri de drum la tâmplă şi-n mine creşte vulcan fierbinte. Trupul meu se întinde, freamătă, mă scutur felină trezită din somn, labele mele merg înaintea mea şi pentru prima dată în ani, mă simt frumoasă! Cine îmi ţine oglinda? Ştiu, pe buza lui întinsă am fost zeamă dulce de cireaşă şi gândul în mine purtat, minge albă de lumina! Bum, Bum, răspunde inima mea!

Adriana Moscicki

3

… 168 …

Ca o adiere |Jurnalul unei hăbăuce |3

Nu numai cuvintele omoară, căci armele gândului sunt, ci şi tăcerea, căci necunoscut e gândul din ea. Merg pe străzi şi în mine se învârt vorbele, centrifugă, se lovesc de oase şi de tendoane şi nu înţeleg cum de nu răzbate spre lume hărmălaia. Gura mea e mută, dar mâna nu-şi găseşte stare şi alege cuvinte după formă gândului. Ochiul meu vorbeşte pentru cuvinte, el râde, el plânge, el visează, el se închide liniştit, se zbate, e aşteptare şi nedumerire. Urechea culege cuvântul altuia. El vine ca o adiere și mă înalţă de umeri. Uneori vine cu dogoare şi mistuire, alteori se face ploaie de gheaţă pe trupul meu şi suliţă în inimă… Străzile sunt pline de oameni şi vorbe. Ei merg şi vin şi se opresc dar mâinile nu stau o clipă, cu gesturi ample decupează aerul, vorbele lor sar ţanţoşe prin văzduh şi umplu cerul întreg cu ţipăt, râs, întrebare, consoane, vocale haaaaaaaaa, hiiiiiiiii, ooooooooo, ssshhhhhh, mă ,nu, na, aaahhhhhhh… claxoane, motoare se ambalează, turuie, îneacă, mormăie, tremură, biciclete trec pe trotuar, cărucioare cu bebeluşi isterici, copii se trântesc pe asfalt şi urlă, nuuuuuuuu, nuuu vreaaaauuuuuu!, vânzătorii cheamă muşterii: hai la roşioare că ai buze ca o floare!!!
Soarele duduie în creştet, semaforul lâncezeşte, înot printre sunete ca prin mare. Bine aţi venit în oraşul ce nu doarme niciodată! În noapte coioţii străbat grădinile în căutare de mâncare. Merg, uşoare năluci printre blocuri, se nuntesc in lumina lunii. Din când în când, stoluri rătăcite plutesc spre nord şi ţipătul lor straniu despică întunericul. Pereţii sunt doar despărţituri poroase. Din cămări se aud linguriţele lovite de ceşti, maşini de spălat ce se poticnesc. Gunoierii apar odată cu zorile, trag şi împing tomberoane, şoferul se mânie şi suduie, maşinile încep a claxona. S-a rostogolit din cer dimineaţă şi apoi, ca prin farmec, păsările încep a cânta… e dimineaţă! – răsare gândul în capul meu, trăiesc!!! – şi-mi umplu urechile de zgomot. În curând se deşartă de prin case copii urlători, mame nervoase, oameni ce vorbesc, vorbesc şi mulţumesc creatorului de telefon portabil, căci acum nimeni nu mai vorbeşte singur, oamenii au căşti!

Adriana Moscicki

1

… 167 …

Tu nu ești Faust, eu nu sunt Marguerite! |Jurnalul unei hăbăuce |4

Cum stau aşa nemişcată privind în gol, în așteptare, de cîteva zile. Doar tăcerea curge între noi, deşi eu vorbesc, eu vorbesc, nu mă opresc din vorbit, dar sunetul vorbelor se pierde pe drum şi firul lor subţiat se destramă. Ce auzi? doar zumzetul vorbelor mele prăduite pe drum?… şi el se ciocneşte de urechea ta ca atunci în noapte, în sticla geamului. Două trenuri se petrec, unul merge spre libertate, altul merge spre o cetate rotundă, doi oameni se privesc o clipă de veşnicie şi-şi vorbesc în gînd. Mâinile lor nu se ating, buzele lor nu se cunosc, doar privirea aceea leagă punte între două singurătăţi.

Unde ai fost?, întreabă una,
Unde eşti?, răspunde cealaltă.
Vorbeşte, spune una,
Taci, răspunde cealaltă… şi îmbrăţişarea umbrelor în lunecarea celor două trenuri.

O clipă azi, m-am gîndit să păşesc pe balustrada îngustă, fără teamă, să privesc sus spre cer. Dar era albastru şi zîmbea. Umbra mă ţinea în braţe ca în prima îmbrăţişare închipuită. Am închis ochii şi am alungat gîndul oricărei escaladări. Am râs şi am chemat meşterul care sparge uşile oamenilor uituci. Nu uita, să ai mereu la tine cheia potrivită, aşa mi-am spus râzând şi alergam în cap să-ţi povestesc ce năstruşnicie am făcut. Uşa ta era închisă şi toate obloanele trase şi puseseră un zăvor lung de fier cu lacăt peste ea. Casa părăsită.
M-am aşezat pe scara de piatră cu capul în mâini şi am plîns.

Unde eşti?, întreabă o umbră,
Unde ai fost?, răspunde cealaltă.

Adriana Moscicki

2

… 166 …

Cimitirul cărților |Jurnalul unei hăbăuce |5

Acum câţiva ani mergeam cu poveşti în cap. O carte pentru copii, îmi spuneam şi am scris-o virtual în toate dimineţile, în gând, şi râdeam cu fiecare vers şi întâmplare. Şi-mi luam repede picioarele la spinare, să pun mâna pe hârtie, să le leg în lanţuri de cuvinte, în creion, să nu-mi fugă! De cum mă aşezam în faţă hârtiei albe, capul meu se golea. Am dat de pereţi cu caietele, am aruncat creioanele şi am scris în cap poeziile mele de dimineaţă cu cozi stufoase de pisici şi câini pătaţi, pitici şi înalţi, nobili sau maidanezi, cu ochi înveliţi în catifea, cu cozi triste sau urechi ciulite. Niciodată n-am ştiut unde mă duce gândul, uneori am râs singură pe poteci, alteori m-am rezemat de eucalipţi şi am plâns.
Am desenat cu furie căci mâinile mele vorbeau în locul gurii şi degetele au întins culori şi într-o zi s-au oprit. Cum este să-ţi moară cuvintele? Cum este să-ţi moară culorile? Doar pensula este şi ea un creion, doar pânză este o filă albă! Desenezi în cap aşa cum scrii cuvinte! Şi am murit. Corpul meu gol s-a preumblat prin lume.
Cum m-am trezit sub ploi? Poate sămânţa din mine secătuită stătea. Poate trupul meu de pămînt uscat aştepta viitura, să mă spele pînă la os! Uneori Primăvara începe în Iulie cu dogoarea, uneori se deschid porţi şi geamuri şi cineva te salută zâmbind şi ziua începe cu veselie. Uneori te loveşti de oglinzi şi ele fac ape albastre, te orbesc o clipă şi apoi, în limpezire, chipul tău se arată lumii neted şi frumos.
Bună dimineaţa, îţi spune un necunoscut! Eşti frumoasă! Uraaa, îţi răspunde oglinda! Habauco, acum vezi? Alerg felină. Toate pisicile cartierului mă cunosc, ne înţelegem în priviri, ne simţim. Şi de ce mă rog felinele sunt hulite? Pentru mândria cu care îşi poartă coada? Pentru independenţă? Pentru că singure aleg momentul în care apleacă uşor capul să fie mângâiate? Pentru că te privesc în ochi direct şi insistent şi capul lor nu mişcă un centimentru? Nuuuu, pisicile nu sunt parşive! Pisicile sunt stăpîne!

Şi apoi mă gândesc la toate trupurile acelea învelite în pânză neagră: carne pentru zămislit carne!
Mâinile lor freamătă pe cărţile sfinte, foile sunt slinoase şi negre de pipăit, capul lor se mişcă necontenit, buzele murmură la nesfârşit aceeaşi rugăciune, aceleaşi cuvinte spre slava LUI. Cum sărută buzele ce rostesc rugăciuni? Cum se apleacă spre un corp însetate de iubire? Şi mâinile lor ce au ţinut Cartea, ating ele, oare, carnea bărbatului, trupul lui? Şi cuvintele lor se dezbracă oare de rochiile lungi şi pudice? Mi-e teamă că împreunarea lor este doar zămislire, act rece şi premeditat! Doar ieşite din apă purificatoare de Micve sunt ele, doar în faţă Domnului s-au legat ei să cinstească femeia aceasta cu trupul lor!
Ce fac cărţile de rugăciuni când om şi femeie se împreună?, doar nedespărţite sunt ele din mâna femeii! Oare stau cuminţi pe podea?, sau se odihnesc la capul patului în somnul de peste noapte?
Şi mă gândeam cum ele, cărţile, sunt posedate şi atinse, cu dorinţă, cu teamă şi neîncredere, cu aşteptare, cu plictis şi lipsă de poftă, ba uneori cu poftă nemăsurată, cu degete muiate pe limbă şi pasiune, cu tremurul degetelor, cu atingerea slinoasă a mâinilor hulpave, cu furie, cu dezlănţuirea nervoasă a nerăbdării şi neînţelegerii. Dar poate aşa, peste zi, femeia asta inexistentă, aşa iubeşte, în Carte cu trupul şi sufletul ei, în cap şi în visare, trupul bărbatului ce o stăpâneşte. Şi cartea e trupul pe care-l atinge.
Şi cărţile mor. Cărţile mor de prea multă iubire, de atingeri. Foile tocite, cuvintele spălăcite, coperţile despicate – aşa mor cărţile de rugăciuni. Ele sunt sfinţite prin cuvânt. Ele poartă cuvântul spre Cer şi nu aşteaptă răspuns.
Da, este un Cimitir al cărţilor sfinte, şi trupul lor de hârtie, în pământ îngropat, cheamă ploaia şi doarme cu amintirea degetelor ce l-au străbătut, a obrazului ce s-a lăsat uşor în reverie peste porunca tipărită.
În Cimitirul cărţilor sfinte dorm îngropate în pământ poveşti de viaţă şi somnul lor este tăcere.

Adriana Moscicki

1

… 165 …

Vizuina |Jurnalul unei hăbăuce |6

Am găsit vizuina coioţilor. I-am pîndit în soare cu micul Dragon legat, să nu cumva să-i treacă prin căpşor să se strecoare înăutru. Nici o suflare, nici o mişcare. Îmi amintesc, în copilărie, prima întâlnire cu o vulpe năpârlită şi slabă pe care o strigam, cuţu-cuţu!!!, şi un urlet în spate, N-o atingeeeeeeeee… e o vulpe!!! N-am înţeles ce era rău în asta. Ne-am privit un moment în ochi, amîndouă curioase şi speriate, mâna mea a rămas întinsă, ea s-a furişat cu coadă între picioare…
Am traversat străzile întunecate. Alcoolici şi drogaţi trântiţi pe saltalele lor mizerabile în stradă, cineva caută în gunoi sticle goale, în piaţă se închid tarabele. Cumpăr pâini pe nimic, ia-le doamna, să nu le dau la şobolani! Cineva sulfa în saxofon în mijlocul pieţei şi nimeni nu-l bagă în seamă. Copiii urlă în cărucioare, mamele fumează nervoase, câţiva turişti descoperă minunatale clădiri Art Deco şi flashul aparatelor spintecă întunericul. Baloţii de pânzeturi mai străjuiesc o clipă pereţii magazinelor. Mă văd în zeci de oglinzi, opresc să fotografiez şi omu se grăbeşte să-mi ia oglinda. Stai un moment!, îi spun, mă ascultă cuminte şi apoi îmi explică preţul şi ce reducere îmi face… nici n-a observant că eu sunt cea prinsă în oglindă, mulţumesc, răspund şi mă îndepărtez.
Pub-urile sunt în aşteptare, chelnăriţele cufundate în internet, undeva cîntă în surdină jazz classic, în vecini muzică arabă zguduie franjurii de la geam.
Sex-shop scrie mare cu roz pe o uşa deschisă. Vânzătorul mic şi pirpiriu stă plictisit cu capul pe tejghea printre penisuri colorate din silicon. Chiar şi manechinul de plastic încorsetat e plictisit sub un strat gros de praf.
Merg pe strada asta deochiată şi-mi amintesc cum se mîndreau evreii bătrîni cu apartamentele lor la Strasse, palidă copie a luxului European pierdut. Şi acum?
Alerg spre autobuz, am făcut drumul degeaba până aici. Dragonul desigur urlă şi tot cartierul în picioare. Dacă aş putea scrie în timp ce văd, în timp ce gîndesc!? Sunt doar un ochi ce se învârte peste lume şi uite, privesc sus, aşa descopăr casele astea frumoase în luptă cu lacrimile. Să le stăpînesc.

Fii puternică îmi spun!,… De ce?, îmi răspund. De ce voiam să fiu mare şi acum vreau să fiui mică? Ce fac cu trupul? La ce-mi foloseşte frumuseţea? Când este femeia frumoasă?, când zamisleste?, când iubeste?, când viseaza?
Şi sânii? Şi talia? Şi fesele tinere? La ce bun? Mereu cineva mai tînăr, mereu cineva mai bătrîn.
Două Maxitaxi refuză să mă ducă: Doamnă, la ora asta nu trecem pe acolo, e aglomerat! Stau în staţia de autobuz şi plâng. Nu ştiu de ce sau poate ştiu. Stau şi plâng. Şi aş vrea să fie beznă în autobuz, ca în copilărie, să pot visa, să pot moţăi, ca să pot plânge – dar nuuu, e curat bec şi lumina crudă, stau cu ochii larg deschişi.
Un bilet, spune doamna cochetă, spune numele unei pieţe cu magazine de lux. Nu domnule!, eu sunt pensionară, trebuie să plătesc mai puţin!
Aşa aflu că este preţ de călătorie pentru pensionari. În piaţa aceea magazinele se scaldă în lumina filtrată, din pereţi respiră flori cu miros, vînzătoarele se pilctisesc elegant.
Merg, merg, merg şi nu privesc stânga, dreapta. Sus pe deal aerul e rece şi te învăluie de jos în sus, cuprinde pulpele picioarelor şi urcă spre obraji ca nişte liene parazite şi otrăvitoare. Noapte de smoală sus pe deal şi nu mi-e teamă. Alerg şi plîng. Alerg. Nu, nu vreau bilet de pensionară!
Doar să merg, să merg… ce fac cu frumuseţea?, ce să fac cu inima, cu mângâierea, cu visul ? Din case se aud murmure şi farfurii şi eu merg. Poate dacă ar ploua sau ar ninge, m-aş face covrig în mine fără să ştiu. Aer rece de pe deal mă cuprinde şi vizuina e tăcută. Rana deschisă în carnea dealului.
Noapte.

Adriana Moscicki

1

… 164 …

Dintr-o dată… |Jurnalul unei hăbăuce |7

Ghearele coioţilor ticăie pe trotoarul pustiu. Trec pe sub felinare năluci, în zare, aburul noii zile se ridică, noaptea moare tăcută. Moţăi, cu un ochi în mine, cu un ochi în tine, ca o statuie păgână, ochi şi sâni, statuie a fertilităţii, pământ uscat. Stearpă.
Dintr-o dată miroase a mare şi în urechea mea se adună amintirea valului la glezna. Ai să rîzi, e amintirea unei întâlniri neîntâmplate! Doar la mine în cap mergem aşa, tălpile intră adânc în nisipul ud, lumea toată s-a închis. Suntem singuri. Lumina vine rotund peste corpul nostru, adunată într-o lupă. Ce linişte. Clipa asta decupată, îmi stă aşa lipită pe retină şi urechea plină cu tine. Nu aude nimic, doar ecoul unui râs în valuri. În adânc, pietrele se rostogolesc în enorma lui gură, se lovesc sub ape şi spumă scuipate se-ntorc în vuiet la mal, rotunjite. În capul meu linişte, doar râsul, lumină.
Te-am strigat. În fiecare ora te-am strigat, chemarea mea ca un deşteptător: hei-heiiii-hei-heiii…, linişte. Şi liniştea doare în ureche atunci când o auzi cu adevărat.
Bum-Bum, copiii vecinilor trântesc uşile fără încetare. Se zguduie blocul întreg şi urlă fiare dezlănţuite. Acum cîteva ore ne-am petrecut pe scări, două fetiţe în rochiţe colorate şi părul negru numai inele. Ai spune doi îngeraşi. Deîndată ce se închide uşa casei, ies diavoli ascunşi sub piele şi râsul lor e urlet de animal sălbatic cu ochii roşii. Nuuuuuuuuu, zgâlţâie blocul şi mama aceea nu se aude. În curînd îşi vor primi pastilele, mă gândesc, şi vor gângurii cu toţii ca păsărele nevinovate în bucătărie!

Liniştea doare! Uneori mă joc de-a văzutul. Ţi-aş poveşti, dacă ai sta cu urechea aşa lipită de perete.
Ţi-aş spune ce văd, ţi-aş spune cum ştiu că mergi de-a lungul peretelui şi aud râsul, şi cuvintele pe care le spui tăcut în tine, şi aud uneori cum plouă şi grindină loveşte ţiglele. Şi ploaia se scurge pe geam. Eu plâng. Tu plângi. După ploaie, ghearele coioţilor intră adînc în pămînt şi urma lor ţine o clipă apa mustind. Am fost pe urmele lor şi i-am aşteptat apoi în întuneric. O dungă de lumină trecea tăcută în noapte. Doar paşii lor foşneau uşor. Ştiu cum se întâlnesc acolo, în fundul lacului ce va fi… se învîrt în cerc şi-şi dau capul pe spate, UUUUUuuuuuuuuu… urlă, urlă spre cerul gol. Heiiii!, spun eu spre un cer la fel de nepătruns.
Aşa stau şi moţăi, cu un ochi în mine, cu un ochi în tine şi tăcerea îmi ţiuie în urechi.

Adriana Moscicki

1

… 163 …

Orașul |Jurnalul unei hăbăuce |8

Ce aminitiri să iau cu mine, îmi spun? Să le iau unde? Cîte amintiri stau chircite în cotloane întunecate? Şi ce resort, precum Madeleine a lui Proust le învie? Sau poate sunt amintiri ce nici nu vreau să învie, să rămînă așa, mumificate în întuneric!
Orașul!, da, orașul s-a trezit în mine ca o caracatiță, îşi suceşte braţele înăuntru şi mă sfăşie. Zi de zi am bătut pietrele lui şi aceiași lei ponosiți se decolarau sus pe un zid, aceleași cariatide țineau pe umeri un balcon, prin aceleași ganguri întunecoase treceam cu spaimă, mirosea a pișat și bețivanii găseau acolo loc bun de a-și deșerta beșica. Şi ochii caselor stăteau ațintiți pe noi, în nemișcare mereu, dar le simțeai în spate privirea arzând. Ani am trecut pe lângă ziduri şi porți și turnuri și-mi părea firesc să stea acolo fără să le văd. Uite, acum în mine crește orașul în voie şi sălbatic: casele se urcă una peste alta ca un turn de frişcă, ferestre și porți se colorează în roșu și albastru, turnurile sunt în ocru şi semețe, ca niște imense cârtițe sapă în mine galerii, treceri secrete dintr-un capăt la celălalt al corpului meu oraș. Pietre îmi curg prin sânge și ticăit pe macadam îmi pulsează la tâmplă și pe artera mea merge zguduit un tramvai roșu. Stau pe o bancă de lemn cu fruntea lipită de geam. Linia traversează orașul și-l despică în două cu veselie. Oamenii se îmbulzesc, precupețe merg spre gară, au sacoșe pline de cumpărături, ciobani cu desagi din lînă de oaie mirositoare, cu pălărioare negre sus pe scăfârlie, doamne cu pantofi de lac şi ciorapi cu dungă, muncitori cu mâini negre mirosind a transpirație.
Ah, îmi spun, acum ajungem în Piața Mare! Omul cu toneta de îngheţată stă aproape de linie. Are pe cap o bonetă albă și halat, ridică un capac strălucitor şi scoate din burta tonetei îngheţata de ciocolată sau de fistic, sau de vanilie – nu are decît două gusturi. De obicei e ciocolată şi vanilie. Cu lingura rotundă, specială, scrijeleşte pasta îngheţată, uneori bila e marmorată, căci gusturile se amestecă sau lingura a săpat adînc în granița celor două gusturi şi ele se așează cu grijă în coșulețul de napolitană. Îl aud scrâşnind cînd lingura se scutură şi tremură să-și lase preţioasa încărcătură. Da, uite toneta cu îngheţată lângă linii şi vagonul se hurducăie și se opreşte cu scrâşnit lung pe linii. Uraaa!, vînzătorul e acolo zgribulit!

Adriana Moscicki

2