… 180 …

Bate și ți se va deschide ~ porţi |de poveste

Prea mult se amestecă moartea în treburile noastre! De mică m-am temut de ea. Visam straturi de cărămidă ce creșteau peste corpul meu plăpând, mă apăsau, mă zbăteam să mă eliberez și ele se prăbușeau fără zgomot de parcă urechile mele erau înfundate, surde. Mă trezeam înfiorată și transpirată și apoi nu știu de ce-mi eram mai tare frică: de zidul roșu sau de moartea sunetului în urechea mea? Plângeam uneori și mă rugam unui Îngeraș nevăzut să nu moară mama, să nu mor, să rămân veșnic copil. Când mi s-a dat voie să am o pisică, și am adoptat una cât se poate de comună, mă jucăm cu ea aruncând-o să văd cum cade în picioare. Ei bine, să știți, pisica nu cade totdeauna în picioare! A mea a căzut pe spate, probabil și-a rupt ceva. Tata a luat-o și mi-a promis că o duce la veterinar. Nu s-a mai întors niciodată cu ea! Am plâns la nesfârșit. Am omorât o pisică, îmi spuneam, și, peste ani de zile sufletul meu e la fel traumatizat. Nu am uitat pisica aceea niciodată, dar mi-am spălat păcatele cu toate animalele ivite în cale. Am salvat pisici, pui căzuți din cuib, cârtița ce încerca să sape în asfalt, șopârle eșuate pe trotuar, cameleoni căzuți din pom. Aici pisicile cresc în grădini. Nu am nevoie de cuvinte pentru a mă înțelege cu ele. Ne privim și pisica miaună venind spre mine. De obicei apar aici în curte pisici ce au nevoie de îngrijire. Întotdeauna am antibiotice pentru ele, întotdeauna le cumpăr mâncare. Dar am privit animale murind și sufletul meu s-a deșirat.
Oare de ce oamenii fac din moarte o defilare? De ce trebuie să plimbe fața mortului în lumea celor vii? De ce trebuie să-ți iei rămas bun de la un chip înțepenit? Îmi amintesc, demult, poate aveam vreo cinci ani, am fost dusă la o tanti, nici nu-mi amintesc numele ei, care, mi se spunea, mă iubește, nu are copii și este pe moarte. Am fost dusă acolo ca într-un film italian, cu mare zgomot și bocete, muribunda stătea pe un pat și lume ciorchine plângând în jur și eu, nu cred că tanti mă vedea sau dorea să mă vadă iar eu, tot ce-mi doream era să se desfacă podeaua să pot fugi, să alerg, să nu aud, să nu văd pe nimeni. Nu, nu știu să privesc moartea, nu vreau să o privesc, nu pot să o accept. Mă simt rău văzând păpușile de ceară din muzee! Madame Tussauds a fost pentru mine o experiență neplăcută. În fiecare moment aveam senzația că cineva mișcă pleoapele, se scălâmbăie în spatele meu și o mână rece o să se se pună peste mâna mea într-o strânsoare de gheață. Lumea râdea în hohote, se fotografia lângă regi și regine, actori și vedete care mai de care, doar eu voiam să se termine odată, să fug de acolo. Când a murit tata, nu am vrut să-l văd. Nu am vrut să-mi iau rămas bun. Dar alții au hotărat pentru mine. Așa a fost îngropat, românește cu plimbat prin biserică și purtat pe brațe, și eu am stat stâlp lingă sicriu, înghețată, înfricoșată, mâinile lui erau țepene. Ani de zile mi-au trebuit să uit, să șterg din mine, să mă împac cu el și cu moartea. Da, moartea se bagă prea mult printre noi și eu nu vreau să vorbesc despre ea!
Eu vreau să vorbesc despre viată!

Îmi amintesc primul meu iubit din grădiniță! Îl cheama Horia și la serbarea de sfârșit de an m-a pupat pe obraz! Bineînțeles că eu l-am bătut! Cine-și putea imagina că Horia va veni să mă pupe! Eram în costume naționale. După aceea Horia nu m-a mai iubit! Sau poate m-a iubit așa în sinea lui mică, fără să indrăznească a mă mai atinge. Eram copilă cu breton și neastâmpărată. Jucam călușeii la grădiniță când am căzut și mi-am rupt piciorul. Violeta, infirmiera m-a cărat în spate la Spitalul Luther și am ieșit de acolo cu o frumoasă cizmă de gips. Era zăpadă mare și frig și Violetă era o femeie zdravănă, m-a cărat și mai greu la întoarcere și acolo mă aștepta un crătițoi pus deoparte pentru mine cu varză a la Cluj! Pe vremea aceea era mâncarea mea preferata. Nu-mi mai amintesc din iarna aceea decât nămeții de o parte și de alta a drumului, ca un zid, și tata trăgea sania printre ei. Pe vremea aceea erau zăpezi și eram fericită.
În Piața Mică se înălța totdeauna bradul în Orășelul Copiilor. Bradul era impresionant și tare frumos în ochii mei, din depărtare. De îndată ce ajungeai în preajmă lui, îți dădeai seama că stau în el atârnate niște cutii goale de carton și funde de celofan și staniol, iar becurile ce-l luminau erau vopsite și atârnate pe un fir. Uneori era și un Moș Gerilă acolo, așa-i spunea pe vremuri. Moș Gerilă, doar noi eram cu toții atei și construiam socialismul! N-am primit niciodată nimic de la Moșu ăsta, deși erau acolo copii pe care el îi chema și le dădea ceva dintr un sac. Și nu am înțeles cum tocmai ei erau pe lista Moșului, dar știam că sunt o baiețoasă și neascultătoare și probabil nu mi se cuvine, așa că nu-mi făceam prea multe probleme! Oricum, cadourile nu erau cine știe ce!
Eu aveam acasă toate Poveștile Nemuritoare căci eram o împătimită cititoare de povești, și pană a începe să citesc o rugăm pe mamă să-mi povestească. Îmi plăcea la nebunie o cărticică mică (pe vremea mea erau cărțulii cît palma cu poze colorate!), nu-mi amintesc numele ei, dar cred că mai există și acum în vreun sertar. Era acolo un băiat Ali și un elefant și se hârjoneau la rău. Seară de seară ceream povestea cu Ali și elefantul și adormeam la fel cu zâmbetul pe buze, căci elefantul ia partea copilului și pune pe fugă oamenii răi cu jeturi de apă din rău!
Mai erau acolo în piată niște ciupercuțe de carton vopsit și câteva dughene, nici nu-mi amintesc ce se vindea în ele, căci era Orășelul Copiilor, un orășel trist de carton și rece. Ningea peste Piață cu fulgi mari. Becurile vopsite se aprindeau, pomul se lumină dintr-o dată și staniolul începea să strălucească… așa am înțeles pentru prima dată ce importanță are lumina și culoarea. Iluzia mea de cel mai frumos pom se născuse!
Înfofolită în urson și tare mandră dădeam târcoale și ligheanului în care se învârtea vată de zahăr. Îmi amintesc asta de parcă se învârte acum în față mea. Dintr-o cană se turna zahăr tos într-un lighean de aluminiu, el se zdrobea cu mare zgomot și miros de ars, dedesubt duduia un motor ce rămânea uneori în pană. Wauuu, ce minune, cum zahărul acela măcinat fin se transforma într-o masă pufoasă. Dar mai impresionant în ochii mei era mâna omului ce ținea un bețigaș subțire și cu o dexteritate extraordinară îl purta în buza ligheanului și toată vată se înfășură pe el ca un fuior fermecat. Ce bucurie să ți se lipească apoi de nas și de obraji în încercarea de a mânca direct din fuior! Totdeauna smulgeam în corpul dulce hălci întregi, atât de mari că repede trebuiau ținute cu degetele și vârîte în gură să nu se topească. Și acum simt pe limbă gustul ei. Și ca o mare termită îmblănită ronțăiam tot până ajungeam la bețigaș și el avea un tratament special de lins și ronțăit cu dințișorii pân la os ultimele firicele dulci.
În drum spre casă intram la Bucuria Copiilor, Magazin Universal. Nici măcar nu știu dacă amintirile acestea sunt adevărate sau doar vise. Îmi plăcea magazinul ăsta, dar nu-mi amintesc ce se putea vinde în el. Nu știu de era sau visez, raion cu pânzeturi, raion cu pijamale, cu jucării, cu pantofi. Nu știu de e adevărat sau nu, mie îmi plăcea magazinul și podeaua lui de scândură, de la etaj, ce scârțâia. Când pătrundeam înăuntru, îmi imaginam că intru într-un conac: etajul era ca un mare balcon și în lături scara se desfăcea șerpuitoare, de o parte și de alta invitându-te într-o lume minunată! Așa că, vrând nevrând, mama trebuia să-și petreacă ceva timp în magazinul ăsta, doar așa, ca să ne uităm.

Bate și ți se va deschide îmi spun și uite, abia de am crăpat ușa și amintirile se îmbulzesc să dea năvală, se rostogolesc în mine frânturi, sticlă colorată, și le privesc în lumina apusului. Pașii mei pe alte pietre se preumblă. În jurul meu limbă grea, străină și sacadată precum lovitura cuțitului în piatră. Vânzătorii își strigă clienții, îi trag de mânecă și îi îmbie în magazinele lor muzeu cu obiecte inutile. Trec prin tunel de voci și nu le aud, gândul meu departe în Burg, acolo inima mea a rămas cu porțile larg deschise!

Adriana Moscicki

5

… 178 …

Aequilibrium ~ fragmente |de poveste

A nins bogat şi-mi vine în cap imaginea unei ierni din copilărie, cu nămeţi cât casa pe marginea drumului. Oamenii se strecurau pe cărări săpate în mijlocul şoselei, cărau sacoşele şi copii pe sănii, eu stăteam înfofolită ca o mumie, faţa crispată de frig şi roşie, urechea distingea sunete înăbuşite ca prin perete de vată sub căciula de blană, şi drumul acela era fără început şi fără sfârşit, căci nu-mi amintesc de unde şi încotro se ducea, doar imaginea asta o păstrez în mine, lunecarea pe mijlocul drumul spre cerul alburiu şi fulgii mari ce-mi intrau în ochi.

„Și uită-te cum arăţi, ai de grijă de corpul tău!… ar trebui să te îmbraci bine!… dacă vrei, am amici care aduc haine de sus, ai putea să-ţi cumperi!… mie îmi plac acum femeile slabe!”
„Nu, mulţumesc, nu am nevoie, şi nu port galben” zise fata, înapoindu-i puloverul fin de caşmir. Ea î-și dorea cu totul altceva!!!
Îi bubuiau urechile. Ştia că doar furia o ţinea în picioare, ştia că o să zacă precum un animal lipit de pământ.
„Ai de grijă de corpul tău”!? Se privea în oglindă şi nu înţelegea. Nu-și vedea chipul frumos, nu se simțea o păpuşă încondeiată, dar pe stradă simțea privirile bărbaţilor pe corpul ei. Își cuprinse sânii rotunzi şi fermi, își verifica stomacul şi pulpele, ştia că are picioare frumoase, chiar dacă avea impresia că fesele ei nu erau suficient de bombate.
Doar furia o ţinea în picioare în faţă bărbatului acela!, și ştia, când va închide uşa în spatele lui, peste ea va cădea lumea şi întunericul şi va sta lipită de pământ ca un animal rănit şi sângerând – şi a stat. A fumat ţigară de la ţigară şi a băut vişinată pînă îi cădea capul, să poată dormi, să poată opri filmul ce-i mergea mereu pe sub pleoape, şi a băut vin pînă s-a împleticit şi a căzut în somn. În jurul patului zăceau teancuri de cărţi deschise, începute şi aruncate deoparte. Noaptea auzea roţile maşinii scârţăind pe şosea şi ştia, a trecut val vârtej prin faţa geamului cu maşina plină de râsete şi femeile acelea bine îmbrăcate şi slabe, libere, cu buze largi şi guri deschise, flămînde. Îi venea să plece, să fugă de ea însăși!
Întreaga iarnă l-a ţinut de mînă pe un oarecare Leopold Bloom şi a cumpărat de zeci de ori rinichi de porc, dar mama nu voia să-i gătească rinichi de porc, „oricît l-ai spală, tot miroase a urină“ zicea. Nu-și mai amintea nimic din cărţile citite atunci. A şters în ea amintirea lor.

Stau în tren cu genunchii la gură. De unde s-a ivit acum chipul din gară? Oare mergea spre libertate sau poate călătorea solitaire ca mine?, și cum port eu astazi amintirea chipului lui în mine!?
Coborîse pentru ultima ţigară! Acum regret că nu am avut curaj, doar am văzut o grămadă de filme americane! Să merg spre el, să-l privesc în ochi, să-i ţin obrazul în mâini şi să-l sărut pe buze. În filme cel care pleacă, se întoarce încet cu spatele şi se îndepărtează plîngînd!
„Nu!!!“, i-aş fi spus! N-aş fi plecat!
„Hei!“, i-aş fi zis, „poţi să mergi pe şine în echilibru?, să te văd!“
Poate l-aş fi luat de mînă să alergăm… Avea păr nefiresc de negru, albăstrui, adânc, înșelător și ochi albaștri, un albastru ușor, jucăuș, periculos. Simțeam că acest adolescent deșirat era altfel, cu totul altceva, decât toți ceilalți, care erau. Doar o clipă ne-am privit de aproape şi am văzut acolo înăuntru iubire, și o ființă ascunsă, stând ciuci şi aşteptând să zvâcnească la joc: un, doi, trei, pe perete te-am bătut! te-am bătut!
„Hai să fugim de mână!, hai să fugim!“
Oare ce s-o fi întîmplat cu el? Sigur are deja maşină nouă, bea whisky, bere la cutie şi fumează aroma Occidentului. Doar Occidentul are un miros aşa, deosebit – învăluie omul şi merge cu el peste tot – ca o aură!
Uff, ce prostii îmi trec prin cap! Desigur, nici măcar nu ştie că exist, de m-o fi văzut, doar căra geamantane.
Trenul porneşte în sfârşit scârțăind, plec spre mare. „Și uită-te cum arăt, am grijă și nu, nu fug…“
mergem în echilibru

Adriana Moscicki

5

… 176 …

Sertare ~ inima mea |de poveste

Scârția în vânt
troiță pustie pe un câmp
am meșterit-o cum m-am priceput
cu bucle de sârmă
încă bună,
lemnul lucios în trecerea palmei
din poală am rupt fâșăie podoabă
și steag de solie…
inima mea
Care sunt legile inimii? Spui inimă și ce răsare în minte? Când ești tânăr, ea se colorează în roșu și înseamnă doar iubire, scoți un oftat adânc și nostalgia pune stăpânire pe față, gura se întinde în zâmbet, ochii privesc prin lucruri și dincolo de ele. Vine apoi o vreme când inimă se transformă într-o bucată de mușchi, cu pereți tari și mii de firicele și canale zemuind sânge, viață, când singura imagine în creier este cea anatomică și singura conotație este de motor, pompă!
Eu cred că inima are vârstă proprie, și nu, ea nu îmbătrânește în ani ci în trăiri! Oare?, oare simțim cu inima? Oare unde se pitesc ele sentimentele?, emoțiile? În suflet? Da, îmi răspundeți voi, și sufletul, unde stă el pitit? Sufletul e o magazie plină cu de toate, un șpais s-ar fi zis la noi în Burg! Ia din șpais tristețea aia și vântur-o! Iubirea, închisă ermetic în borcane, cu etichete și ani. Unele au prins o crustă deasupra alburie, în altele s-a uscat și a rămas jumătate, masă compactă și neagră, unele au răsuflat și poți arunca borcanul cu totul. Dar sunt iubiri ce s-au păstrat bine și țopăie sub celofanul legat cu rafie. Ah și sunt iubiri proaspete și aromate, neașezate, zburdalnice și pline de veselie! Și ce-i dacă borcanul e vechi și desuet! Cu atât mai bine, îi spunem vintage și devine nobil borcanul! Și iubirea dinăuntru e strălucitoare! Omul gospodar are șpaisul plin cu de toate. Așa o fi și în suflet?, în inimă?, în noi?, în mine?
În mine zburdă o fetiță năzdrăvană, fără vârstă. Nu am ani în cap, doar imagini. Ele lunecă în mine precum, pe vremuri, diapozitivele pe cearșaful alb întins pe perete.

Orașul se plimbă prin mine cu arome și culori. Uite, tăvile pline de Puișori de la Trandafirul, Mascotele, Joffreurile, Ecleruri și Ișlere, Amandine și Cartofi, toate proaspete, acum venite de la laborator. Puișorii erau niște guguloaie de pandișpan însiropat și cu un pic de cremă, învelite în glazură de zahăr colorat, desenat cu ochi și cioc. Cred că erau și broscuțe, dacă-mi amintesc bine, costau 1 leu și normal, era desertul cel mai accesibil de 1 leu, și ciocolată de casă invelită în celofan. O cumpăram totdeuna de la chioșcul din colțul străzii când veneam de la balet, sau cotrobăiam la mama în geantă, când venea de la servici: ce mi–ai adus?, ce mi–ai adus?, ziceam cu nerăbdare. Ce să-ți aduc?, era veșnicul răspuns, doar vin de la servici!, dar în fundul genții era o ciocolată de casă de 1 leu, cumpărată din colț. Îmi amintesc tăvile de Cremșnit, întinderi înzăpezite în zahăr pudră și aromă de vanilie ce cuprindea întreagă cofetărie. Când mușcai din el, pudra de zahăr îți intră în nas, te gâdila și strănutai zburând întreg decorul! Cine avea răbdare să mănance Cremșnitul întreg frumos cu linguriță!? Și apoi, nu avea nici un farmec!
Îmi amintesc mătușa bătrână, tanti Popa, spunându–ne sfătoasă: trebuie să bați aluatul de sute de ori că să se desfacă foi și foicele! Ehei, atunci nu-l cumpăram gata făcut și înghețat din magazin!
Cremschnitt, Abschnitt… Abșnitul e primul cuvânt învățat la birou – ia o lopățică de pietre și fă un abschnit – asta însemna: sortează toate pietrele din lopățică, pe culori, curățenie și analizează calitate, prețul. Cuvântul ăsta o fi fost adus tot din Transilvania, căci primii diamantari din Țara Sfântă au fost evrei români! Dar nimeni nu avea habar în birou că șnitul ăsta de secțiune, strat e și amintire, că undeva există o prăjitură cu straturi și cremă de vanilie la care să te gândești și-ți lasă gura apă, decât mult mai târziu, când a devenit la modă plimbarea prin Croația, Ungaria, Austria. Sincer, nu eram moartă după Cremschnitt! Dar Ischler-ul!, ahhh, puteam să ronțăi la nesfârșit!
Nu țin minte mâncăruri din copilărie, poate doar cele ce–mi făceau greață și eram exilată de la masă (înainte să primesc pedepse mai grele, gen Lapte de pasăre!) Acum l-aș gusta cu bucurie, atunci era o tortură. Sau ardei gras sub toate formele, sau zarzavaturile și carnea din ciorbe…
Îmi amintesc o seară caldă de vară la Grădina Veneția! Era cald și cânta muzică, mesele erau aranjate în cerc în grădina de vară. Dar cel mai bine îmi amintesc bazinul cu pești. De acolo se pescuia cîte un peste ce era și gătit cu onor pentru clientul stăpânul nostru. Îmi amintesc peștii din bazin, cum înotau ei fără grijă și hop, soarta venea sub formă de plasă și sfârșeau sfârâind în ulei încins sau pe jăratec. Pe atunci nu știam și îi priveam atentă în lunecarea lor tăcută în bazinul de piatră. E tot ce–mi amintesc despre Veneția, dar eram atât de mică încât, multă vreme am crezut că e o născocire a minții mele! Ei bine, e adevărat!
Erau în burg prăvălii ca niște cufere pline de minunății: pânzeturi de lână pură aduse din Anglia, și bumbac egiptean și poplin, cașa fină, mătase naturală în culori pastelate, pânzeturi de bumbac în zeci de modele și culori, diftină înflorată venită din China, satin strălucitor… și baloții se învârteau ca niște suveici când vânzătorul le măsură cu linia lui de lemn și foarfeca mare făcea krantz-krantz în carnea lor despicând-o. Uneori materialul se rupea în mână, țin minte sunetul lui în desfacere și aveam așa mari emoții, oare o să meargă în linie dreaptă sau câș? Și vânzătorul era îmbrăcat în costum elegant cu batistă la piept. Ani de zile a fost regele neîncoronat al materialelor la metru, până când a dispărut, a plecat am auzit!
Intram în magazinul de pasmanterie din Piață Mare de parcă intram într–o cutie cu bomboane! Trei trepte de lemn la intrare, trebuia să fii atent, să nu cazi. Apoi, de–a lungul camerei înguste se înșirau dulapuri cu sertare lungi: Doamne ce aș mai fi cotrobăit acolo!!! Nasturi strălucitori în toate formele, dimensiunile și culorile, din sidef nobil și lucios și din os, din plastic colorat și din lemn, din metal filigranat și decorat cu pietricele, și panglicile stăteau atârnate cu limbile pe afară, și dantele înflorate pentru nunți, botezuri și înmormântare, și fire de mătase pentru goblenuri și macrameuri în scul sau în ghem pentru perdele și mileuri. Croșete, ace lungi și ace de cusut, pânză cu desene pentru broderie și câte și mai câte minunății ascunse în sertare de lemn – o nebunie. Cum adică nu este? Mă indignam uneori la vreo întrebare, uite ce sertare lungi, poate n-a căutat bine, poate e pitit prin vreun cotlon… și prăvălia asta colorată era peștera de comori a lui Ali Babă și uite cum o port în mine cu regretul că n-am putut măcar o data să deschid și să închid sertarele lungi de lemn!

Inimă mea de lemn lucios, alte sertare deschide acum. Îmi sună în ureche un cântec, îmi sună în ureche o voce veselă ce mi l-a șoptit așa în joacă: Rote Lippen soll man küssen, denn zum Küssen sind sie da | Rote Lippen sind dem siebten Himmel ja so nah | Ich habe Dich gesehen und ich hab‘ mir gedacht | So rote Lippen soll man küssen, Tag und Nacht…
Nasturii de scoică și ațele de mătase lucioasă, prăvăliile mici și înguste, oamenii imbrăcati în pardesie, un aer de primăvară și țigăncile cu ghiocei și toporași. Florile stau bine strânse și legate cu ață albă din papiotă. Așa vor lega mai încolo, în Mai, primele cireșe, cu ață albă de papiotă și uite cum s–a înfiripat cântecul păstrat în cochilia urechii, Rote Lippen soll man küssen…
Da, cred că e adevărat cântecul, cred că omul l-a rostit cu buzele zâmbind și ochii veseli și eu mi-am pus capul pe umărul lui în gând, am închis ochii și am visat o clipă. Cum este inima mea? Veșnic tânără îmi spun! Cum este sufletul meu? În fierbere, îmi spun, ca vinul în butoi, ca fluturele în ziua de viață, ca bondarul în cutie, ca albina în borcan, ca marea în furtună.
Alerg în Burg și trec prin mine – uite inima de carne și sânge bum bum îmi răspunde!

Adriana Moscicki

3

… 174 …

Corespondență ~ fragmente dintr-o carte |de poveste

În goana trenului se perindă sub ochii mei un peisaj nou și verde. Copacii se aleargă, ferigi unduiesc vârful învârtit în cochilie. Ce secret ascund oare în cotloane de clorofilă? O fi secretul pământului?, al vieții?, al nemuririi?
Iau un cuvânt scris de tine în seara asta. Pe el singur îl iau în palme, căci sunt pământ și el sămânța – NOI!
Se zice că o să plouă! Așa ți-am povestit, și-n mintea mea plănuisem deja răspunsul tău răspicat: Știu, sunt ploaia! Și uite, deschid acum, din nou, mesajul tău, îl recitesc pentru a nu știu câta oară, îl întorc pe dos, căci m-ai luat prin surprindere și în alergarea mea prin cuvinte, prin mine și prin lume, uneori mă așez gâfâind și tac…
Trenul se mișcă atât de ușor și silențios aleargă peste dealuri și munți și nu mai are nimic comun cu trenul copilăriei, negru și gâfâind, poticnindu-se și zdruncinându-mă dintr–o parte și alta a culoarului – și ăsta nici nu vorbește. Al meu vorbea limba trenurilor: tuuu-tuuu-tuuuu, și pufăia și, obosind de–a dreptul, făcea pauze lungi și dese la adăpat, mânca jăratec și duduia focul în ușița mică! Da, am fost și în cabina conductorului de tren și am văzut fochiștii muncind din greu, aruncând cărbunii pe foc, și apoi, în fiecare gară veneau repede cu ciocane lungi, și n-am înțeles niciodată cum urechea lor știa că acel bum-bum al roților e semn de sănătate și putere. Se auzea apoi un fluierat prelung, conductorul închidea ușile și hoop, într-o mișcare bruscă ne porneam din loc. Trupul călătorilor luneca în față, apoi în spate și toți erau cuminți și fericiți de parcă se aflau într-o misiune specială în cosmos, spre o nouă stea, și ochii măriți de uimire și gurile căscate într–un zâmbet de mulțumire și mândrie că sunt sus în vagon și călători și părtași la această minune tehnologică. Îmi lipeam capul de geam și copacii fugeau și atunci în față mea, e drept, mult mai încet, că pândeam cu nerăbdare apariția vreunui animal sălbatic printre trunchiurile lor.
Așa stau și acum, dar scaunul e moale și comod… recitesc răspunsul tău, a cîta oară???
Se zice ca o să plouă!
Nu stiu. Decembrie – de când am plecat nu mai simt ploaia, nici gustul sării pe obrazul tău.
Dar spune-mi tu ce simţi, iubito, când plouă peste noi?… doar nu ne întoarce aceeași moarte.
Ceaşca de ceai, cândva plină ochi, cioburi – povestea înecată în amintiri și arome noi, risipite-n
grădina ispitelor de goliciunea înaripată, prezent ținut strâns (de frica pierderii) la pieptul orbit!

Cum te simt eu? Oare cuvintele-mi vor fi suficiente? Oare-mi vor fi ele prieten și ajutor? Oare vor ajunge la tine curate, așa cum le gândesc? Îți scriu:
Căni, ceșcuțe și pahare? Vremea își face de cap. Anotimpurile se revoltă, lunile se îmbulzesc între ele și Moartea în Decembrie a fost Înviere în Ianuarie! Brațele tale inverziseră, îți creșteau fructe roșii pe buze și ochii tăi străluceau printre ramuri, uneori cu stea din depărtate galaxii, alteori cu praf aurit din explozii solare. Și trupul tău alb de mesteacăn lucios îl țin cu brațele într-o legătură de iubire. Pun obrazul pe lemnul cald, ah, uite o scorbură și mă zgâiesc înăuntru, căci sunt curioasă.
Privirea mea curge în trunchiul tău, prin fibre, unele pline de sevă, altele în adormire. Poate mă fac o furnică, îmi spun, drumul ușor și nevăzută pot cutreiera în voie. Uite, aici în cuibul inimii mă mișc cu grijă, shh-shh-shhhhh, îi spun ceasului, mergi, nu te opri. Știu, e acolo un echilibru fragil și un pas de furnică îl poate gâdila sau înfuria. Dar atunci îmi amintesc din mine (poate din trecut), sunt furnică de miere, cu mâini subțiri las urme de lipici, astup găuri, ung rotițe. Ah, în trunchi sunt drumuri și tobogane și colorate baloane și eu sar și mă învârt cu râs mare și bucurie. Iuu-huuuuu, strig sărind, gust ici colo când dulce, când sărat… mă imbăt cu tine uneori acru, alteori amar, dar mereu surprinzător, mereu nou. Ah, îmi place balul ăsta îmi zic, aici nu sparg nimic, căci n-am nevoie de pahare, de cești, ceșcuțe, doar buzele îmi sunt de ajuns, doar căușul palmelor. Sunt beată de tine și adorm, în mâini țin inima fragilă, cu răsuflarea mea o incălzesc. Tic-tic-tic… spune ea când răgușit, când subțire. Bum-bum îi răspund, bum-bum... și uite, trunchiul tău dă muguri, căci Primăvara e timpurie, și eu mă fac furnică de miere. Uite, acum merg pe buza ceștii tale: e plină ochi! Sunt curajoasă îmi spun! Furnicile nu știu să înoate, îmi amintesc. Atunci sar totuși, îmi spun, cu ochii închiși, țin în cap un cuvânt, el naște un fir de iarbă verde, de el mă țin. Sar! Uraaaaaa, mă bălăcesc în tine și mi-e bine. Nuuu, ceașca e plină ochi!, ce se vede de departe e uneori invizibil de aproape! Da, așa am gândit, așa am simțit. Mesajul meu se cațără în gând și se lungește în alte cuvinte nespuse.

Cum am crescut sălbatecă precum orhideea pe trunchiul unui copac? Și am înflorit și nici n-am știut că în mine e vanilie și aromă pură. Uite, doar despicând mă ajung la esență, doar deșirându–mă, văd și înțeleg. Ce este durerea?, și ce fericirea? Uneori granița atât de fină stă în lama cuțitului. Și cuvintele noastre s-au încrucișat în zornăit virtuos de sabie, în lama gândului, în sângele inimii. Nici n-am simțit cum despicată în mintea ta stau – UNA! Nici n-ai simțit cum legat de aortă mea ești, și te adăp în mine!
Breakfast at Tiffany’s îmi vine în minte. Nici măcar nu-mi dau seamă ce fire s-au atins acum în mintea mea și au sfârâit în contact. Îmi amintesc cum am ieșit din Cinematograful Artă, era prima oară că mergeam singură să văd un film. Îmi amintesc că purtam pantaloni maro de stofă. Nu știu de ce am păstrat în minte tocmai amănuntul ăsta! N-aș putea să descriu sala, nu mi-a rămas nimic din amintirea ei, doar intrarea împunătoare în clădire, o scară cu mânerul de lemn ce șerpuiește la etaj și ornamentele de fier forjat și măreția, da, măreția vechilor clădiri ce stau cu fruntea sus prin timp și refuză să moară. Breakfast at Tiffany’s, câți ani am fredonat melodia lui și câți ani am visat iubiri ca-n filme?
După mulți mulți ani aveam să-mi pun pe cap cu nonșalanță și în joacă o tiară de strasuri de ziua mea și să mă las fotografiată. Și am zâmbit! Nu trebuie să fii Audrey ca să fii iubită. Nu trebuie să ai 25 de ani ca să te simți frumoasă! Uneori viața bate filmul. Sunt întâlniri pe drum ce te deșiră dar te recompun altfel. Și port în mine amintiri, cuvinte și iubire. Stiletul călăului m-a despicat în ritual dar uite, întreagă sunt în mintea ta. Ceașca ta de ceai e plină, aburii se ridică și învăluie compartimentul trenului. Așa mă gândesc și închid pleoapele o clipă să păstrez în mine imaginea asta de tihnă și degetele noastre se ating doar în gând.
Trenul se scurge ca o nălucă silențioasă spre un nou peisaj. Mă arunc în apă.

Adriana Moscicki

3

… 172 …

Nisipuri colorate ~ iubire |de poveste

Pentru cine bate inima mea? zise omul.
Hoaţo, credeam că tu eşti doar a mea! Credeam că eşti legată bine în colivia mea de oase! dar nuuuu!!! Nu mai eşti a mea! zise omul şi se aşeză întristat la marginea cărării. Vântul deşertului se porni uşor precum o mângâiere, învârti nor fin de nisip, amestecă în el frunze şi pene, scaieţi şi ramuri uscate, mătură albia seacă a râului şi se opri, aşa cum începuse, ca o şoaptă. Pereţi de rocă se ridicau pe margini, zbârciţi, cu riduri adânci. Păsări clădiseră cuiburi în cavităţile obrazului lui. Smocuri groase de frunze şi petale se învârtiseră în crăpături şi curgeau în ghirlande vesele. Aripi tăiau liniştea cerului. Cu vuiet mare se prăvăleau ici colo blocuri de piatră fărâmicioasă şi răni adânci se deschideau în carnea pământului.
Omul îşi privi mâinile: degete lungi şi fine, pielea încă tânăra şi albă, palma netedă. Mâinile omului erau frumoase şi înţelepte: ştiau să măsoare proporţiile obiectelor, să mestece culoarea, să rupă lemnul cu dalta, să şlefuiască roca, să dănţuiască uşor cu pensula pe pânză. Mâinile lui erau demiurgi şi năşteau lumi, poveşti în pigmenţi, vise în lemn şi iubire în piatră. Omul sufleca mânecile şi-şi trecea palmele mari peste curbura rece a stâncii, peste obrazul de fibră al lemnului şi ele înviau şi ele fremătau.
Şi uite cum stătea omul în albia seacă a deşertului. Se gândea la DaVinci şi la Vermeer. Nisipuri colorate înţepeniseră în tăcerea malurilor. Ele jucau în lumina deşertului în nuanţe de roz şi violet. Colţuri se hlizeau negre şi făceau umbre ca aripi de corbi fantastici pe cer, ziduri întregi galbene se sumeţeau spre înalt şi pereţi verzulii tremurau sfioşi descojindu se. Soarele apunea totdeauna în mari guri de ocru intens şi neruşinat.
Mâinile bărbatului stăteau cuminţi în poală. Dar palmele fremătau dor de atingeri. Şi palmele erau îndrăgostite.

Pentru cine bate inima mea? zise omul.
Nimeni nu răspunse cu vorbe. Dar gândul merse tiptil şi se ridică spre tâmplă şi acolo încolţi frumos şi începu să crească lujeri şi flori şi se gândi la Seraphina şi marile ei panouri de lemn înflorat. Apoi florile se ofiliseră şi se făcură ghicitori verzi ce pluteau prin aer şi se făcuseră ceasuri lichide în căldură şi simţi o boare de Magritte şi un zâmbet şmecheros de Dali. Apoi omul scutură capul să alunge gândul, dar nu avu nici o şansă căci gândul era iute şi schimbător, el se îmbracă în lumina lui Caravaggio şi pe sub pleoape îi trecu caravana sofisticată şi demnă a lui El Greco.
Mâinile omului ţineau o inima vie. Mâinile omului ţineau inima ei în palme. Şi ea zvâcnea cu sânge şi mare zgomot şi mâinile lui se făcuseră roşii şi violet şi ocru. Gândul se suci şi se înverşună sub tâmplă şi explodă în toate culorile. Gândul omului era un curcubeu şi era iubire.
În depărtare se zări o nălucă, ea venea cu inima în palme şi zâmbea. Atunci omul ştiu pentru cine bate inima lui. Închise ochii şi aşteptă inimă peste inimă, palmă peste palmă, buză pe buză, roşu peste roşu. Nisipurile colorate erau înţepenite in maluri înalte şi un vânt de deşert adună cununi de spini şi flori.

Adriana Moscicki

4

… 117 …

Solitude ~ între două vise |de poveste

De te caţeri sus pe colină, privirea ta va cuprinde în zare drum drept, făcut pentru care şi călăreţi, pentru diligenţe pline cu fuste înfoiate şi iubiri furate, pentru roţi de fier şi lemn să taie noroiul şi ceaţa în două pînă în burta Castelului. Trupul lui rotund se lăfăie, mare omidă gri, la siestă, în soare. Treceri şi porţi, mic labirint pe sub pântecul lui. Un copil înarmat cu sabie, pungă de chips şi ochelari asaltează scările, trage de clanţe şi strigă Papaaa, Papaaa!!!, picioarele lui se scutură nervoase în neputinţă de a da peste vreo comoară, halebardă sau uşă dispusă să mişte. Castelul îl ignoră în muţenie, nici măcar ecou nu iasă din gura lui.
Câinii aleargă pe pajişte, grupuri, grupuri se pierd în pădure: pensionari cu baston, tineri cu blazon, japonezi cu aparate… Caii pasc netulburaţi, ciorile se sfădesc, mierlele ţopăie, brazii desfac miros în linişte, vântul tace.
Solitude? Nimic nu e singurătate aici. De jur împrejur clocoteşte viaţă, tinerii se ţin de mână. Scara mare de piatră, învelită ici colo în muşchi se lungeste sub atingeri. Acolo am stat şi eu o clipă suspendată între două vise. Acolo am mers cu palma pe obrazul ei gri.
Cum dorm castelele în noapte mă întreb? Oare se leapădă ele de toate atingerile, înghiontelile, strigătele, chemările, râsetele de peste zi? Oare ce fantome le bântuie cu nostalgie?
Nechezatul cailor în grajd şi aburul cald al respiraţiei lor se ridică nor alb în întuneric. Din casele amantelor răsfăţate nu mai străbate râs vesel, nici muzică de bal. Doar candelabrele stau aprinse şi-n picurii lor mari de cristal se învârt la nesfârşit crinoline.
La Solitude viaţă foieşte şi mişună neîncetat şi, totuşi, senzaţie de pace şi linişte cuprinde omul. Băncile reci de piatră sînt goale. Doar în noapte se aşează acolo iubiri din altă viaţă. Doar noaptea mor trandafiri în aşteptare şi scara înghite tristeţea aşteptărilor, o mistuie în porii ei de piatră gri.
Lacul tace. Nimic nu tulbură obrazul lui. Apoi va veni primăvară cu flori şi vara cu greieri şi toamna în culori şi iarna în vânt, iar faţă lui va oglindi veşnic trecerea timpului în noi.

Adriana Moscicki

2

… 113 …

Ooameni și locuri în Burg ~ Azilul |de poveste

Festival în Burgul Natal! Toată strada fierbe. Înarmată cu aparat de fotografiat plec la vânătoare de timp. Doar niciodată nu mi-am vizitat cu adevărat oraşul! Am mers în sus şi în jos pe străzile lui şerpuite, dar nu le-am văzut cu adevărat! M-am întors în Burg, în căutare, în pelerinaj prin mine.
Cald. Hoardele de turişti stau la bere. Străinii (ca mine!) se aventurează în labirint de străduţe, ne zâmbim reciproc, ne facem semne din cap, ca şi cum am vorbi cifrat… „intră aici… vezi aci…“! Aşa ajung pe strada Azilului. Poarta e larg deschisă.
Un grup de unguri ies fericiţi şi-mi fac semn – du–te înăuntru! Daa, le răspund tăcut cu un zâmbet!
Ziua e toată soare. Intru pe poartă. Trandafiri se caţără liniştiţi în boltă şi se lăfăie în lumină. Atâtă linişte. Deodată, şoptind, se apropie de mine un bătrân, hârşâindu-şi picioarele, zîmbind, îmi face semne – Fă-mi o poză! – spune. Mă execut imediat şi îi zâmbesc! Îi răspund: aici pe bancă e foarte bine, se văd trandafirii! Se aşează cuminte şi mă salută mereu cu mâna la un chipiu imaginar! Râd. Două infirmiere spală maşina şefului cu furtunul şi iau în râs seriozitatea mea. În ochii lor „Bătrînul“ e doar un pacient, internat, în rândul de aşteptare spre moarte, spre uitare, un pat care se va elibera… le aud spunînd „zâmbeşte dragă, poate ne face şi nouă poză!“. Trec pe lîngă ele în tăcere dar recunoscătoare că nu mă dau afară din curte. Mă furişez prin cotloane, ţăcăn una într-una şi aici şi acolo, străbat culoare întortocheate şi ele miros a stătut şi a boală şi a tristeţe. O pisică doarme în poala femeii, vreau să le surpind în eternitate, mă răzgândesc… femeia are ochii înfricoşaţi… spun doar shhhh, shhhh şi plec de acolo… mă întorc în soare, în curtea prietenească… acolo am chiar un prieten. Mă apropii de el şi-mi spune aşa: Stănese! Stă ne se! aşa mă cheamă! îmi spune că are 78 de ani… ohh, fac ochii mari şi îi urez pînă la 120!!! Între noi se ţese subit o complicitate şi-mi răspunde – păi da! Nu mă las! şi pune degetul la buze să păstrez secretul! Promit să-i trimit fotografia, i-o arăt pe iphone şi recunoaşte că e prea mult soare şi nu vede bine, infirmierele chicotesc. Eu ies pe poartă, bătrânul mă salută milităreşte şi eu ştiu, în sinea lui m-a crezut, o să-i trimit fotografia!
Stănese, 78 de ani, str Azilului nr. 4 Sibiu! Un om în Burg. Necunoscut!

Adriana Moscicki

2

… 109 …

Uite ce face o poză… ca prajitura lui Proust |de poveste

Fiecare poartă închis în oase, în calciu, amprenta moale a oraşului… fiecare merge cu ea aşa prin lume. Calciul e moale, în timp se modelează frumos sau se frânge, se face praf şi dispare. Aşa merg şi eu cu burgul în mine de cîteva decenii. Se mai surpă un perete, praful urcă innecăcios în gât şi în nări, tuşesc, strănut, ochii se umplu de lacrimi. Plâng.

Oraşul din mine e o fantomă, mă bântuie. Sunt seri în care se trezeşte şi, voios, aleargă prin casă amintiri din copilărie. Aveam o tricicletă roşie de lemn, un pulover roşu cu două buzunare, spielhosen, părul scurt cu breton şi nu mai mult de doi ani. E prima amintire pe care o am despre mine. Stau pe tricicletă de lemn, mănânc pâine semi cu unt şi miere şi tanti se uită după mine îngrijorată. Probabil avea vreo sută de ani în mintea mea. Casa ei mirosea a naftalină, avea o coadă albă învârtita în jurul capului, broboadă peste şi capot din diftină înflorată. Nu-mi plăcea să dorm la tanti. Era prea linişte, mirosea a mort şi a mâini bătrâne. Îmi amintesc şi o rochiţă din tull cu buline albe. Şi mama avea o rochie roşie cu albastru, mă gândeam, când o să fiu mare o să fie a mea. Era o rochie ca în filme! Şi avea pantofi spitați şi ciorapi cu dungă. Nu ştiu dacă mama era frumoasă, dar în ochii mei era cea mai frumoasă femeie din lume şi bună. Apoi îmi amintesc de Violetă, asistenta de la grădiniţă. Ne-am jucat „căluşei“, am căzut şi mi-am rupt piciorul. Violetă m-a cărat în spate cu gips cu tot (era un zdrahon de femeie) şi la bucătărie si-a pus deoparte pentru mine o oală întreagă de varză a la Cluj. Nu-mi amintesc, dar mama spune că plângeam „ce mi-au pus mie o cishma (cizma) aşa de mare!“
Au venit nămeţi cât casă. Oamenii au săpat şanţuri adânci de trecere prin oraş, stăteam în sanie şi nu ne vedeam – în stânga şi dreapta ziduri de zăpadă, apoi îmi amintesc stejarul din Sub Arini, acolo era „cartierul general“ de acţiuni în zilele calde de vară. Toate grupele ieşeau la parc. Niciodată nu m-am simţit legată de cineva acolo, nu am avut sentimente de trupă, iubeam… mai degrabă de stejarul însuşi! Cred că atunci, deaj, în capul meu se legau poveşti. La serbări spuneam poezii cu mult patos şi îmbrăcam costum popular. Puiu era îndrăgostit foc de mine şi mă privea pe furiş.
Văd fotografii vechi alb negru din grădiniţă şi râd. Mai târziu am devenit „bărbată“ şi băteam băieţii de zor. Jucam fotbal, eu mereu în poartă. Furam mere verzi din grădini în serile de vara şi liliac. Pe vremuri luna Mai se umplea de cărăbuşi, zburau roiuri în colo şi-n coace, se adunau grămezi pe pământ şi plesneau sub paşii noştri nesăbuiți de copii. Aveau un miros greu cărăbuşii striviţi şi mureau în bălţi portocalii zemoase. Liliecii zburau prin aer şi noi alergam cu mâinile în cap de teamă să nu ni se prindă în par. Erau zile şi seri cu coarda şi şotron, cu pâini mari unse cu untură şi ceapă, cu seri de Teleneciclopedia şi Telecinematecă, cu întuneric şi apă rece dar cu prieteni şi bucurie.

Adriana Moscicki

2

… 103 …

Povestioară de crăciun ~ Moșul cu daruri |de poveste

Dinspre sat se ridică tropăit de paşi în zăpadă. Căluţul alb de porţelan necheză uşor şi vessel. Iiiihaaaaa!…, ce zăpadă minunată! În coamă îi jucau stele de staniol şi în coadă legată mare fundă roşie!
Oare sub ce pom mă voi aşeza?, se întrebă visător. Îmi doresc o fetiţă destul de năzdrăvană să călărească ţinându-mă în palmele ei şi să-mi spună duois (dar destul de convingător) – dio dio căluţul meu fermecat! hai să zburăm ca-n poveşti! Aşa gîndi şi scutură coamă lungă. Din stele mii de lumini săgetară întunericul şi zări cu coada ochiului ghemotoace mici în zăpadă.

Hei?, cine sunteţi voi şi pe cine aşteptaţi aici în drum? Hau-hau se gudurau la picioarele lui ghemotoc alb şi pufos şi ghem smotocit tot pătat de sus pînă jos! Miau-miau ridică drept în sus codiţă felină languroasă.
Ahhh, sunteţi mai mulţi? şi ce faceţi voi aici, mă rog frumos?
Hmmm, îşi drese glasul felina, sunt Ducesa şi lăbuţele mi-au îngheţat. Stăm cam de multişor aici la margine de sat! Moşu e cam hăbăuc şi am căzut din sac!, acum aşteptăm să se-ntoarcă din drum, ne aşteaptă copilaşii!
Hau-hau, se răţoi puful alb numai ochi albaştri senini şi frumoşi, sunt Blue! Ştiu că mă aşteaptă o Mami bună şi iubitoare şi mi-e cam foame… Hau bau, zise atunci ghemotoc pătat!, de mine aţi uitat?, eu sunt cățelandra tandră şi a nimănui, în sac m-am furişat de prin sat – şi nici n-am nume – dar e seară de Crăciun, ştiu şi eu, am botic pătat poate o să capăt pâine şi un pat!
Dar tu cine eşti?, că n-am văzut pe drum cai aşa ca tine! Am văzut cai mari şi fornăind pe nări şi dând din copite. Păzea, trebuie să te fereşti, altfel te fac una cu pămîntul!
Hmmm… gândi căluţul de porţelan, căci era un căluţ gânditor, eu m-am născut pe o roată sub mâini frumoase de bărbat. M-au modelat şi într–un cuptor m-am uscat şi-n glazură m-am bălăcit, cu flori şi fluturi m-am îmbodobit – eu sunt cadoul de Crăciun! Desigur voi ajunge la o fetiţă năzdrăvană să alergăm printre perne şi draperii!… sau poate voi sta cuminte pe o etajeră şi o Doamna frumoasă mă va şterge de praf cu un pămătuf şi mă va gâdili şi eu voi strănută! Dar ea nu o să audă! Oamenii mari nu mai înţeleg, doar copiii ştiu să vorbească limba noastră! Şi dacă ajung la vreun zvăpăiat, cad şi mă sparg, şi atunci m-am revoltat şi din sac am scăpat! Apoi mi-a părut rău şi am zis să aştept, poate Moşul vine şi mă adună în cutie înapoi!

Ahhhhhh… hau, miau, rostiră într un glas, tu eşti ca noi! Eu zic să ne jucăm puţin să nu îngheţăm! Ihaaa, da, da, da!!! răspunse căluţul! de a ce ne jucăm aici pe-nserat???
Offff, nu ştiu, eu sunt firavă şi fină! dorm pe o pernă şi torc în surdină!, zise Ducesa şi roti ochi pe sub gene şi codiţa se ridică drept spre stele!
Hau hau, eu sunt căţel de neam ales, ştiu să trag sanie şi dorm în zăpadă fără tocmeală!… dar aş vrea o Mami aşa, iubitoare, să mergem în lesă pe trotuar la plimbare.
Hau bau, zise cățeau pătată, eu ştiu să mă joc de a căutat mâncare prin sat şi de–a gudurat… dar ştiu să mă tem de mâini şi picioare şi alte animale muşcătoare – m-aş juca de adevărat cu mâini iubitoare, să mă mângâie pe creştet şi să mă apere şi să stăm în soare.
Uffff, voi nu sunteţi jucării, voi nu ştiţi să va jucaţi???!!! Eu ştiu să fiu în palme purtat şi poate apoi în pat aruncat sau în nisip uitat… sau căţărat pe vreo pernă înflorată dorm şi sforăi noaptea toată… ah, dar se aude sania cea mare! haideţi să sărim cu toţii pe patru picioare şi să strigăm cu voce mare… Moşu e de ureche cam tare!
Moșuleeee……… hau – miau – bau………!!!!!!!!!!… Huoooooooooooo, se auzi scartit de frîne! Sania opri pe loc şi renii fornăiau şi pufăiau! Ahhhh, năzdrăvănii lui Moşu, hai sus în cutie cu voi, am drum lung şi noaptea e în toi!
Blue!!!, present,… treci în Cutie, uite pe ea Simona scrie!
Ducesa!!!, Miaaaaauuuuuuuuu, răspunse mieros, Ahh, dragă Moşului, tu stai aici pe perniţă, tu mergi la Regina fetiţă!
Căluţ de porţelan înflorat! Ihaaaa, se auzi nechezat! Tu nu ai nume, mergi la o poetă copilă să te plimbi prin cuvinte şi poezii şi să faci năzdrăvănii!
Hau–bau, hau–bau, hau–bau, latră atunci ghemul pătat. Hmmmmm, pe dumneata de unde te am scăpat???, se minuna Moşu, Uff, sunt cam uituc, hai vino, găsim o căsuţa în burg. Eşti frumuşica şi toată pătată, ţi-aş spune Spottie… ştiu eu o fată!
Toată lumea prezentă??? Daaaaa!!!…, se auzi din sanie în fel de fel de limbi – de păpuşi, de pisici, de căţei, de giraffe, de raţe şi de urşi, de trenuri, de maşini Brum brum. Ce hărmălaie şi-n lumina mare renii aprinseră un bec în nară şi porniră în gallop de aer prin ţară!
Hooooo hoooo hooooo!!! Se umplu cerul de strigăt voios, la geamuri ard lumini, copiii dorm frumos şi peste lume se lasă aşteptare… în vis trece Moşul cu dar pentru fiecare.

Adriana Moscicki

2

… 84 …

Am ieșit în lumină! ~ speranța |de poveste

Îmi amintesc marşul spre Democraţie în iarna anului 1989 într-un peisaj gri şi apăsător. Coloana se mişca precum un miriapod greoi, teama încă stătea cuibărită în inimile oamenilor. Marşul acela ne-a bântuit ca o fantomă şi s-a prelungit în tăcere zeci de ani. Şi iată, copiii şi nepoţii celor umiliţi şi prădaţi de demnitate, sărăciţi de aşteptări şi fugarnici prin lume după un trai mai bun, s-au adunat şi au deschis aripi, au căpătat glas şi picioare harnice.
Entuziasmul a cuprins strada. Niciodată inventivitatea Românilor nu a fost mai mare! În rime jucăuşe, cu umor specific autohton, mărşăluim prin noaptea oraşelor. Vuvuzele şi tobe ne dictează ritmul paşilor, steagurile taie aerul iernatic. Şi pentru dezmorţire avem sărituri pe loc:”cine nu sare, nu vrea schimbare!”. Prin cartiere, pensionari ies la geam fluturând drapelul în aplauzele mulţimii. Se luminează blocurile la chemarea „Dacă vă pasă, ieşiţi din casă!”

Da, mă simt mândră alături de toţi aceşti necunoscuţi, oamenii Burgului meu, dar atât de apropiaţi mie într-o clipă. Democraţia se învaţă în stradă, în marş. Oamenii se adună spontan şi voluntar, căci iată, Demonstraţia a devenit un eveniment de socializare.
Cu fruntea sus spun azi, mândră să fiu o pată de culoare în mulţime, un glas, o lumină pe cerul nopţii în Piaţă! Oraşele primesc lumina, ca roiuri de licurici urbani clipesc pe cerul gol şi uitat atâta vreme de lume şi de Dumnezeu! Iată, copii în spatele părinţilor, lângă mine, poartă pancarte „şi eu rezist!, „am adn contra PSD” şi ştiu, aşa se învaţă Democraţia!
Mulțimea strigă „România, trezeşte-te!” iar în ochii ei străluceşte speranţa!

Adriana Moscicki

2

… 69 …

Amurg ~ „zauberin“ |de poveste

Mâinile ei îmbrăţişau cana de ceai ca şi cum ar fi încercat să se încălzească – defapt era rece demult, făcuse pojghiţă groasă şi lucea precum o baltă în care s-a scurs uleiul, în culorile curcubeului – dar ea stătea aşa nemişcată urmărind doar din ochi petrecerea norilor ce-şi schimbau mereu forma, zâmbind unei amintiri desigur, sau poate chiar jocul norilor să o fi amuzat un pic căci buzele i se mişcau mimând numele formelor lor ciudate (dragon alergând, pisică, vultur în picaj, inimă destrămată, broască grasă, ciupercă, aripi, munte, pipă, fum, fum), dar mie îmi sugera mai degrabă un exercițiu de memorie şi o priveam pe femeia aceasta atât de frumoasă în trecut, subţire şi elegantă, cu trupul încă ferm şi ademenitor, înfăşurată în halatul subţire de mătase prin care forma sânilor se zărea apetisantă, neatinşi de ani, gândindu-mă câte pasiuni or fi stârnit şi câţi bărbaţi or fi visat la atingerea lor, poate au oftat îndelung cu faţa adâncită în curbura lor perfectă culegând vreo broboană de sudoare aromată, căci pielea ei avea încă miros dulce aţâţător şi el se scurgea prin oadaie ca din trupul unui sfânt îmbălsămat, valuri-valuri umplând-o până în tavan, până-n pervazul ferestrei deschise şi mai departe umplând cerul întreg că înşişi norii aceia trecători să fi fost, poate, efluviile trupului ei – altfel cum aş explica zborul nesigur de păsări ce se învârteau bete pe cerul rubiniu, ori adierea aceea stranie a copacilor murmurând cuvintele nerostite doar născute pe buzele mute, doar gândite în capul ei de „zauberin” – sigur trupul ei striga prin toţi porii, lăcrima ca o icoană făcătoare de minuni şi miruia universul într-un amurg blând de Septembrie.

Adriana Moscicki

2

… 64 …

Din mentă verde! ~ arome |de poveste

Sunt arome ce locuiesc omul pe dinăuntru.
Poate se numesc amintiri. Descantate în alambicul uman, ele stau cuminţi şi limpezi în recipientul de carne. E de-ajuns un tremur şi ele fac ape, cercuri concentrice în adânc îmbrăţişate în ele însele. Iau o frunză de mentă în palme. Moartea ei e naşterea a mii de poveşti şi imagini.
Ceaiul dulce se scurge cu zgomot de la înălţime în pahare dichisite cu aur. Frunza de mentă păleşte la atingerea lui, se suceşte şi, învârtită-n adânc, se ridică la buza paharului ca o floare.
Nu palate din Orient!… nici prinţi oacheși!… nu teritorii invadate de nisip ci obraz curat!… asta e frunza mea de mentă! Obraz brăzdat. Nu-i cunosc povestea! nu vreau să o descifrez! Doar cu buricele degetelor merg pe brazdele timpului, doar cu buzele ghicesc conturul feţei. Sînt poveşti de nescris ce le purtăm în buzunare secrete, în colţuri tainice de inimă. Dacă le-ai scoate în lume, la lumină, atât de ireale ar părea că-ţi spui shhhh!!!, stai frumuşel în tăcere! De neînţeles, de necuprins cu mintea povestea! Doar inima poate deschide portiţa de speranţă! Şi dacă vremea asta nu vine niciodată??? Dacă soarta lor e să ticăie mereu ascunse înăuntru?
Uneori însă, când pomii dau muguri şi frunze, când lumina se schimbă peste petale şi flori, atunci, pe dinăuntru cresc ramuri şi păsări ţopăie în ele de zor şi mâinile n-au stare şi vor să rupă scoarţa de piele şi afară să scoată din inima, mustind de sânge povestea şi să strige luuuuaaaaaaţi!!!, luaţi de mâncaţi!!!, asta e din inima mea!!!, asta e din viaţă mea!!! Şi corbi negri vor veni desigur cu ciocuri de fier să jupoaie, să despice hapsâne şi flămânde povestea din placentă, să se mânjească cu viaţa din ea şi să spună ahhhh! Deja vu! Acum e şi a mea!
Atunci trupul gol şi pângărit stă în faţa lumii şi primăvara îl cuprinde în braţe, într-o îmbrăţişare, să crească iarbă proaspătă, să se spele sub nori, rădăcini de buruieni şi lujeri să-ntoarcă pământul, foi de limba oii să oblojească inima şi brusturi să umbrească lacrimi şi flori albastre să cuprindă lumea!

Şi aşa, între cer şi pământ, doar într-o culoare bălăcită, nici nu ştii care-i sus şi care-i jos, care-i început şi care-i sfârşit… Sînt arome ce locuiesc omul pe dinăuntru. Frunza de mentă proaspătă în mine creşte pe arătură şi mă strînge în chingi verzi. E primăvară!

Adriana Moscicki

2

… 54 …

Zbor! ~ aripi |de poveste

Locuiesc într-o insulă. Sau poate insula sunt eu însămi, uneori în derivă, alteori lipită de continent pînă la pierderea identităţii, alteori, dar cel mai ades, încăpăţânată în calea vântului şi valurilor, nimic nu mă mişcă din apa mea. Aşa în timp, purtată am fost fără limbă şi mută. Aşa în timp am uitat poveştile altora şi cuvintele lor, ca şi cum la mine în cap, un buton apăsat: deeleeete! Şi el mă întreabă: eşti sigură că vrei să ştergi această informaţie? Da!!!, îi răspund, am deschis burta limbii! revărsate cuvinte pe limba mea, în gura mea, în capul meu, în inima mea! Am cuvintele mele! îmi spun, născute cu durere şi sânge! Acestea sunt vorbele ce voi gândi şi scrie! Cine îşi uită limba, îşi pierde inima! Aşa am mers prin ani, cu coşul pieptului gol şuierând vânturi reci de iarnă!

Ca într-o grotă se vânzoleau lilieci în noapte, inima mea ciorchine negru de aripi adunate în somn. Visam oraşe colorate şi case brăzdate de bârne, învelite în flori şi străzi tihnite în ploaie şi în soare, iarbă verde cum numai vecinii au şi arome şi lumini. Şi uite cum inima mea plânge după străzi prăfuite cu gropi, macadam ştirbit şi ganguri întunecoase. Visam pantofi ameţitori, maşini în culori turbate şi acum tânjesc după straturi cu ceapă verde, roşia culeasă din lujer, pâinea bătută şi întinsă cu unt, ceapa lovită cu pumnul şi zdrobită în ştergar, bucata de brânză de oaie îmi inundă creierii cu mirosul lor tare, aţâţător… Merg spre ţara odată visată, să cuprind în ochii de acum imaginea ei.
Alerg spre legătura mea în aeroport, o limba necunoscută, săltăreaţă şi rotundă se plimbă în gurile oamenilor, ajung într-o hala ticsită ochi dar mă loveşte o senzaţie de deja vu… o atmosferă cunoscută, hărmălaie, genţi şi plase legate cu aţă, femei pântecoase în fuste înflorate, basmale şi mâini împreunate, bărbaţi ţanţoşi în veste cu buzunare, copii gălăgioşi ce mai primesc cîte una peste fund şi nimeni nu se isterizează. Femeile pălăvrăgesc bucuroase fiecare cu fiecare, bărbaţii au priviri mândre şi degetele lor mişcă harnic peste mătăniile din sticlă colorată. Ici colo în lumea asta pestriţă, pete întunecate, tineri bine îmbrăcaţi cu neveste suple cocoţate pe tocuri. Copiii lor au părul dat cu gel şi degetele lor mişcă neîncetat peste tablete şi laptopuri. Ei vorbesc limbi străine, au accent străin dar bătrânii se uită cu admiraţie şi dragoste la copiii ajunşi în oraş mare în altă ţară.

Cineva se plimbă printre călători şi ştampilează bilete, totul e improvizat dar funcţionează, căci lumea asta se învârte după alte legi. O voce tăioasă strigă în difuzoare că a venit momentul îmbarcării. Asta bănuiesc doar, că nu înţeleg nimic!, dar toată masa de carne vie şi pînză multicoloră freamătă şi se agită ca o omidă imensă. Autobuzul ne hurducă de cîteva ori, ne rânduieşte bine în măruntaiele lui şi iute, iute se aruncă la scara avionului. Deşertaţi din măruntaiele lui, femei cu zeci de plase şi bărbaţi mândri ne luptăm să ajungem fiecare la locul lui, se blochează culoarul, nu încap valizele, genţile, plase se aruncă una peste alta, stewardesa strigă şi îi mustră şi ei, smeriţi şi ruşinaţi, tac chitic, se aşează înfofoliţi şi în tăcere pe scaunul promis, gălăgia se stinge brusc ca tăiată cu cuţitul, toţi respectă momentul solemn al decolării. Numai atingerea fină a mărgelelor în rugăciune, numai oftatul femeilor, numai vâjâitul motorului sapă canale în creierii mei.
Uraaa! sîntem în aer, cam aşa ar fi zis şi privirea vecinei mele. Se întoarce spre mine zâmbindu-mi complice şi-mi spune în germană că vecinul a mâncat usturoi şi pute. Îmi dă un cot prietenesc, crede că vin din America şi e puţin dezamăgită când îi raportez de unde vin şi unde merg. Râde, îmi urează bun venit în Turcia şi nu înţeleg de se referă la cer, avion sau în general. Apoi brusc descoperă locuri libere pe partea cealaltă, schimbă vorbe repezi şi râsete cu vecinul şi-l convinge că e mai comod acolo… Uff îmi zice după ce pleacă. Putea! Şi ce bucurie, acum poate povesti cu vecina de culoar! Se încinge o vorbărie întreruptă doar de încercările ei de a smulge detalii de la mine şi-mi povesteşte cîţi copii are şi pe unde. Brusc scoate o portocală şi o decojeşte. Aerul întreg se înmiresmează. Îmi întinde şi mie cîteva felii, încep să transpir, ea îmi spune: ia, miroase bine! oare put şi eu??? gândeşte mintea mea şi mă execut urgent, iau portocală şi o ronţăi şi ea e mulţumită. Miroase bine zice!

Coborâm şi ne foim în noi şi pe scaun. Fiecare cu emoţiile şi aşteptările lui, zvâcnim de pe scaun şi tanti stewardesa se agită, ne ceartă disperată, cere ajutor şi el apare sub chipul unui steward pirpiriu cu ochelari. Haa! îmi spun în gând zâmbind! El o să facă ordine??? Dar minune!!! funcţionează, căci lumea asta se învârte după alte legi! El este Bărbat şi oficial în uniformă!!! Ruşinaţi se aşează cu toţii dar au în mâna telefoane mobile ce tremură şi scot sunete, uşile se deschid, bagajele foşnesc, ne mişcăm în bloc compact, ne rostogolim afară la aer, feţele se îmbujorează: Bun venit în Turkstadt! îmi spun şi iată cum vecina mea a grăit adevărul, îmi zâmbeşte şi o înghite mulţimea.

Adriana Moscicki

2

… 48 …

Sakura ~ visare |de poveste

Sakura în gândul meu…
Kyoto se lăfăie în flori de cireş. Paşii mei nu l-au călcat niciodată, dar am visat. Kyoto din alte vremi cu kimono şi geishe, cu ceremonial complicat şi picioare înţepenite în aştepatare, cu grădini în care gândul piaptănă pietrele în nemişcarea lor şi doar şuvoi mic de apă se prelinge în scocul de lemn şi el susură. Lampadare de hârtie luminează poteci de pământ, troc troc fac saboţii de lemn în întuneric şi n raza de luna joacă o clipă praf de orez vânturat de pe faţa trecătoarelor. Dar paşii mei n-au atins locul acesta decît în vis.

Trupul meu e templu din carne,
ochii mei ogivă pentru lumina
buza mea e tăcere, inima mea e altar

asta e catedrala, gândesc, şi ea te cuprinde mereu pe tine în rugăciune tăcută. Aşa se scrie cuvântul meu în tăcere şi picioarele mele pedalează aer, alerg dar rămân pe loc, trupul meu e aici dar eu nu. Gura mea tace dar cuvântul meu aleargă în vârful degetelor! De cîte ori am recitit în mine cuvintele tale căutând înţelesul ascuns. Ce e metafora tăcerii?

„Şi atunci, când nimic nu mai necesită rostit, vei sta singură în faţa altarului,
culcată în verde de mentă la mal de lac, întinsă-n visare la buza apei, izvor de poveste
din care te-ai băut, atinsă-n mângâieri de gândul călător peste meridianele plăcerii!
Și așa, așternută în amintiri, vei da uitării năluca mistuită, prin rugăciune zămislită!
Atunci când nimic nu mai necesită rostit – vom fi cuvânt, poezie și tăcere împlinită!“

Şi aşa stau în gândul meu pe sub cireşi, ghemuită pe un petec verde, cât o batista. Mă gândesc la mierlele uitate în soare. Ele cânta doar dimineaţa devreme, doar seara pe-nserat. Atunci lumea toată este tăcere, doar trilul lor răzbate aerul! Demulte ori l-am ascultat încordată, căutând să desluşesc ceva din dialogul lor. O mierla cânta însăilat cu sunete înalte şi întrebătoare, cealaltă răspunde în tonuri joase şi complicate. Mă gândeam, cântecul lor e ca o panglică de mătase ce se învârte şi face bucle mari prin aer, apoi în plutire lînă se aşează în iarbă şi boarea dimineţii o vântură uşor, ea tremură o clipă şi adoarme cuminte în nemiscar, în tăcere. Şi dacă mierlele plâng? poate cântecul lor e poveste plină de lacrimi şi o spun aşa în răcoarea dimineţii, în nostalgia înserării.

Troc troc fac saboţii pe poteca de pământ bătătorită în Kyoto. Cireşii scutură alb în părul fetelor şi ele râd cu zgomot mare. Băieţii înclină uşor capul într o parte şi le privesc cu dorinţa ascunsă. Foşneşte mătasă colorată, cling cling fac pahăruţele de lut şi sake-ul arde gâtlejul. Un dans de evantai feliază aerul cald, dar eu nu înţeleg nimic din poveste. Capul meu se-nveleste în verde, lujeri proaspeţi nasc idei şi pe buze, de frunză se face cuvânt. Doar în ureche am mierle bosumflate şi ele plâng de dorul potecii însorite într-o dimineaţă, devreme. Cireşii pleacă ramuri albe, colivie peste lume şi-n mine cuvintele sunt liturghie.
Sînt catedrala tăcerii tale!

Adriana Moscicki

2

… 42 …

Poveste întreruptă ~ oglinda |de poveste

Inima mea a explodat în mii de bucăţi!
De luni de zile caut să le adun într-o însăilare pe toate împreună. Leg sforicele şi bucle de sârmă, cârpesc ca un măcelar burtos cu mâinile mari păroase şi pline de sânge.

Primele amintiri despre mine le am de la doi, trei ani: pulover roşu cu buzunare, tricicleta de lemn albastru, o felie mare cât pâinea cu untură şi ceapă verde şi doamna Ghinescu ce turuiai molcom în capotul de diftină înflorată. Doamna Ghinescu era mereu bătrână. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată tânăra. Mirosea a bătrână, acel miros dulceag care anunţă moartea. Nu mi plăcea să stau la doamna Ghinescu! Mişcările ei erau lente de parcă plutea într-un sos gras, în buzunare avea totdeauna hârtie şi batiste mototolite, mâinile ei erau uscate şi pline de pete maronii… Îmi privesc mâinile… ce isterie am trăit la apariţia primei pete… la început ca o aluniţă…
Mă privesc în lumina soarelui, mâncând din felia de pâine semi. O hăpăiam repede, altfel tanti Ghinescu nu mă lăsa cu tricicleta. Şi eu aveam genunchii zdreliţi, vânătăi de la căzături şi multă energie de consumat în alergarea aceea nebună cu pedalele de plastic negru. La început mă băteau toţi copiii… alergam repede să cer ajutor, obrajii mânjiţi de praf şi lacrimile săpau brazde adânci şi albe pe ei. Tata mă certa. Apoi m-a învăţat să mă bat. Ajunsesem spaima băieţilor. Nu v-am spus, mă jucam doar cu băieţii, mă căţăram în pomi la furat mere verzi şi liliac, stăteam în poartă la fotbal căci eram mai paşnică decât pe teren unde faultam la fluierul piciorului… Nu ştiu cum am devenit fetişcană, dar dintr-o dată m-am trezit alergând „de ascunselea” şi „Omul negru”, Podul de piatră”, pară, şi shenkel şi Ferkenbal!

Apoi, din cosmonaut, arheolog şi scafandru am dorit mult să fiu actriţă, cântăreaţă, Stea fără nume… făceam scene cu pături şi spectacole şi creşteam, aveam sâni, aveam părul lung, aveam picioare pline de vânătăi maica mea îmi spunea ”ostoieşte-te! ai să faci cancer şi mori!”… băieţii îşi dădeau ghionturi, şuşoteau, niciodată n-am ştiut să citesc în oglindă! Niciodată n-am recunoscut nimic din ce vedeam acolo… N-am înţeles de e frumos său urât, ori nas prea mare, ori vreun coş ivit în mijlocul bărbiei, ori ochi mici de purcică cu gene drepte… Când a murit bunica stăteam într-un colţ al camerei şi îmbufnată. Tata spunea „vai, uite ce supărată!”. Nici măcar n-o suferisem! Femeie rea şi mereu bolnavă, uscată şi neagră la suflet şi vorbă. Niciodată nu m-a mângâiat, niciodată nu m-a iubit în cuvinte… O priveam moartă, fără nici un sentiment, doar înspăimântată de nemişcarea trupului, de culoarea pielii, de tăcere. Da, eram supărată foc! Toată adunarea aceea de oameni şi nimeni nu mă băga în seamă pe mine!

Ce amintiri să iau cu mine, îmi spun? Să le iau unde? Câte amintiri stau chircite în cotloane întunecate? Şi ce resort, precum madeleinele lui Proust le învie? Sau poate sunt amintiri ce nici nu vreau să învie… să rămână aşa, mumificate în întuneric! Oraşul! da, oraşul s-a trezit în mine ca o caracatiţă, îşi suceşte braţele înăuntru şi mă sfâşie. Zi de zi am bătut pietrele lui şi aceeaşi lei ponosiţi se decolorau sus pe un zid, aceleaşi cariatide ţineau pe umeri un balcon, prin aceleaşi ganguri întunecoase treceam cu spaimă, mirosea a pişat şi beţivanii găseau acolo loc bun de a şi deşerta beşica. Şi ochii caselor stăteau aţintiţi pe noi, în nemişcare mereu, dar le simţeai în spate privirea arzând. Ani am trecut pe lângă ziduri şi porţi şi turnuri şi mi părea firesc să stea acolo fără să le văd. Uite, acum în mine creşte oraşul în voie şi sălbatic: casele se urcă una peste alta ca un turn de frişcă, ferestre şi porţi se colorează în roşu şi albastru, turnurile sunt în ocru şi semeţe, ca nişte imense cârtițe sapă în mine galerii, treceri secrete dintr-un capăt la celălalt al corpului meu oraş… Pietre îmi curg prin sânge şi ticăit pe macadam îmi pulsează la tâmplă şi pe artera mea merge zguduit un tramvai roşu.

Stau pe o bancă de lemn cu fruntea lipită de geam. Linia traversează oraşul şi-l despică în două cu veselie. Oamenii se îmbulzesc, precupeţe merg spre gară, au sacoşe pline de cumpărături, ciobani cu desagi din lână de oaie mirositoare, cu pălărioare negre sus pe scăfârlie, doamne cu pantofi de lac şi ciorapi cu dungă, muncitori cu mâini negre mirosind a transpiraţie. Ah, îmi spun, acum cum ajungem în Piaţa Mare! Omul cu toneta de îngheţată stă aproape de linie. Are pe cap o bonetă albă şi halat, ridică un capac strălucitor şi scoate din burta tonetei îngheţata de ciocolată sau de fistic, sau de vanilie… nu are decât două gusturi. De obicei e ciocolată şi vanilie. Cu lingura rotundă specială scrijeleşte pasta îngheţată, uneori bila e marmorată căci gusturile se amestecă sau lingura a săpat adânc în graniţa celor două gusturi şi ele se aşează cu grijă în coşuleţul de napolitană, îl aud scrâşnind când lingura se scutură şi tremură să-şi lase preţioasa încărcătura… Da, uite toneta cu îngheţata lângă linii şi vagonul se hurducăie şi se opreşte cu scrâşnit lung pe linii. Uraaa! Vânzătorul e acolo zgribulit!
Pornim mai departe şi acum începe marea Aventură. Închid ochii, mă prind bine cu mâinile de scaunul din faţă, coborâm spre Gară, prin faţa Ursulinelor şi ţin în cap vagonul să nu se rostogolească, frânele scârţăie şi trupul de metal se leagănă dintr-o parte într-alta. Bancheta de lemn e tare şi mă doare deja fundul de stat pe ea, dar nuuuu! acum e un moment important şi periculos: coborâm spre Gară şi nu mă mişc din loc!

Deschid ochii, am ajuns! Următoarea staţie Suk ha Carmel, anunţă vocea înregistrată a autobuzului. E staţia mea, am să cobor, de acolo un pic de mers pe jos spre cursul de Tai Ji. Zâmbesc în mine şi pe obraji desigur mi se lăbărţează o veselie de copil.

Adriana Moscicki

2

… 31 …

Înfloriri ~ bujori |de poveste

Au înflorit portocalii. Tot aerul e otrăvit!
De m-aş gândi la un „pom al vieţii”, aş alege un portocal. Întotdeauna se întâmplă ceva în ramurile lui: fructele sunt pârguite şi mor atârnate cu capul în jos.
Uneori păsări nebunatice se îmbată cu sucul lor dulce şi lipicios. Inflorescenţe stau buchet în vârful nuielelor svelte, ici colo petalele s-au scuturat şi dezvelesc căpăţâna goală a fructului în devenire!
Viaţă şi moarte pe un ram, veselie şi tristeţe şi aromă profundă, grea în căldura zilei ce zgândăre nara, urcă în om şi se înfige în creier ca un piron!
Au înflorit portocalii! În noapte stoluri mari de cocori se jelesc peste livezi şi aripi gri fâlfăie spre nord. Pe dealuri toate frunzele zemoase şi rebele se sucesc, încet, încet şi din frumuseţea lor obraznică nu mai rămân decât spini şi uscătură!
Unde sunt macii ispititori? Şi stânjeneii plăpânzi? Şi toată adunătură de floricele mici, albe, roz, albastre ruşinoase? Doar crizantemele sălbatice mai acoperă pământul cu voal galben şi pregătesc ochiul spre vara aridă, pustie în ocrul gol…
Îmi amintesc primăveri muiate în verde. Pe nuiele se hlizeau mâţişori şi puful lor trecut pe obraz era mângâiere de catfea. Şi mâţişori de plopi cu ciucuri atârnaţi ca epoleţii unui general mândru. Tufe năclăite în galben ţipau de departe „heiiii, e primvăra!”… şi verde nesfârşit.
Număram primii miei, număram primele berze prin ierburi. Ţigănci purtau coşuri cu zambile, narcise demne şi lăcrimioare strînse bine în aţă albă de papiotă. Dar eu aşteptam apariţia bilelor rotude şi verzi… Se iveau timide în vârful lujerului, se înroşeau oleacă la capătul frunzelor şi apoi explodau cu neruşinare în tutu de dantelă, culoare şi miros: bujorii!

Toată copilăria m-au însoţit bujorii. Curţile erau pline şi femeile îi culegeau cu respect şi durere.
Bujorii se culeg aproape deschişi căci trupul lor delicat îşi scutură splendoarea de fuste şi rămâne pistil gol, întristat, singuratic. Şi dintre bujori îmi zâmbesc chipuri de oameni ce au fost, obraji de femei ce au trecut prin lume şi mâna lor m-a mângâiat sau dojenit.
Da, bujori erau tufe în grădinile copilăriei mele! Tufe comune în ochii multora, misterioase în ochii mei. Şi florile lor roteau petale aşa cum păunii rotesc cozi în neruşinare: senzuale şi ademenitoare…
Primăvară stă căţărată acum într-un portocal şi-n inima mea un bujor desface petale! Spre nord trec cocori jeluind!

Adriana Moscicki

2