„Aequilibrium“
… 178 …
Aequilibrium ~ fragmente |de poveste
A nins bogat şi-mi vine în cap imaginea unei ierni din copilărie, cu nămeţi cât casa pe marginea drumului. Oamenii se strecurau pe cărări săpate în mijlocul şoselei, cărau sacoşele şi copii pe sănii, eu stăteam înfofolită ca o mumie, faţa crispată de frig şi roşie, urechea distingea sunete înăbuşite ca prin perete de vată sub căciula de blană, şi drumul acela era fără început şi fără sfârşit, căci nu-mi amintesc de unde şi încotro se ducea, doar imaginea asta o păstrez în mine, lunecarea pe mijlocul drumul spre cerul alburiu şi fulgii mari ce-mi intrau în ochi.
„Și uită-te cum arăţi, ai de grijă de corpul tău!… ar trebui să te îmbraci bine!… dacă vrei, am amici care aduc haine de sus, ai putea să-ţi cumperi!… mie îmi plac acum femeile slabe!”
„Nu, mulţumesc, nu am nevoie, şi nu port galben” zise fata, înapoindu-i puloverul fin de caşmir. Ea î-și dorea cu totul altceva!!!
Îi bubuiau urechile. Ştia că doar furia o ţinea în picioare, ştia că o să zacă precum un animal lipit de pământ.
„Ai de grijă de corpul tău”!? Se privea în oglindă şi nu înţelegea. Nu-și vedea chipul frumos, nu se simțea o păpuşă încondeiată, dar pe stradă simțea privirile bărbaţilor pe corpul ei. Își cuprinse sânii rotunzi şi fermi, își verifica stomacul şi pulpele, ştia că are picioare frumoase, chiar dacă avea impresia că fesele ei nu erau suficient de bombate.
Doar furia o ţinea în picioare în faţă bărbatului acela!, și ştia, când va închide uşa în spatele lui, peste ea va cădea lumea şi întunericul şi va sta lipită de pământ ca un animal rănit şi sângerând – şi a stat. A fumat ţigară de la ţigară şi a băut vişinată pînă îi cădea capul, să poată dormi, să poată opri filmul ce-i mergea mereu pe sub pleoape, şi a băut vin pînă s-a împleticit şi a căzut în somn. În jurul patului zăceau teancuri de cărţi deschise, începute şi aruncate deoparte. Noaptea auzea roţile maşinii scârţăind pe şosea şi ştia, a trecut val vârtej prin faţa geamului cu maşina plină de râsete şi femeile acelea bine îmbrăcate şi slabe, libere, cu buze largi şi guri deschise, flămînde. Îi venea să plece, să fugă de ea însăși!
Întreaga iarnă l-a ţinut de mînă pe un oarecare Leopold Bloom şi a cumpărat de zeci de ori rinichi de porc, dar mama nu voia să-i gătească rinichi de porc, „oricît l-ai spală, tot miroase a urină“ zicea. Nu-și mai amintea nimic din cărţile citite atunci. A şters în ea amintirea lor.
Stau în tren cu genunchii la gură. De unde s-a ivit acum chipul din gară? Oare mergea spre libertate sau poate călătorea solitaire ca mine?, și cum port eu astazi amintirea chipului lui în mine!?
Coborîse pentru ultima ţigară! Acum regret că nu am avut curaj, doar am văzut o grămadă de filme americane! Să merg spre el, să-l privesc în ochi, să-i ţin obrazul în mâini şi să-l sărut pe buze. În filme cel care pleacă, se întoarce încet cu spatele şi se îndepărtează plîngînd!
„Nu!!!“, i-aş fi spus! N-aş fi plecat!
„Hei!“, i-aş fi zis, „poţi să mergi pe şine în echilibru?, să te văd!“
Poate l-aş fi luat de mînă să alergăm… Avea păr nefiresc de negru, albăstrui, adânc, înșelător și ochi albaștri, un albastru ușor, jucăuș, periculos. Simțeam că acest adolescent deșirat era altfel, cu totul altceva, decât toți ceilalți, care erau. Doar o clipă ne-am privit de aproape şi am văzut acolo înăuntru iubire, și o ființă ascunsă, stând ciuci şi aşteptând să zvâcnească la joc: un, doi, trei, pe perete te-am bătut! te-am bătut!
„Hai să fugim de mână!, hai să fugim!“
Oare ce s-o fi întîmplat cu el? Sigur are deja maşină nouă, bea whisky, bere la cutie şi fumează aroma Occidentului. Doar Occidentul are un miros aşa, deosebit – învăluie omul şi merge cu el peste tot – ca o aură!
Uff, ce prostii îmi trec prin cap! Desigur, nici măcar nu ştie că exist, de m-o fi văzut, doar căra geamantane.
Trenul porneşte în sfârşit scârțăind, plec spre mare. „Și uită-te cum arăt, am grijă și nu, nu fug…“
mergem în echilibru
Adriana Moscicki
