2020-10-04
Viața la bloc: Pivnița „boierului” Ilie
Dincolo de decorul secular al caselor și zidurilor, Orașul este un organism viu, mereu în schimbare, mereu în mișcare. Îl văd așa, ca pe o pădure de neuroni, pulsând de viață. Rădăcinile se ating, se îmbrățișează ori se resping, cresc stufoși împreună, ori se usucă și mor.
Nu-l vom putea cuprinde niciodată în întregime, suntem puncte mici pe o ramură, prin anotimp, prin timp. Cât de multe puncte necunoscute – oameni, a căror poveste nu o vom știi niciodată, oamenii necunoscuți ai orașului: eu, tu, trecători.
Acum 46 de ani, după ani lungi de așteptare, am primit repartiția pentru apartamentul proprietate personală în noul cartier Hipodrom. Pe vremea aceea, un apartament la bloc era visul oricărei tinere familii. Adio coridor și baie comună, adio curții în care hălăduiam neastâmpărată, bătăușa, încăpățânată, băiețoasă. Crescusem, chiar dacă sălbatică, puțin nesigură și însingurată.
Blocul nostru era ultimul construit, în zare câmp deschis și flori. Greieri și păsări prin iarba înaltă, liniște tulburată rar de câte o mașină și de vânt. Eram cea mai mare din bloc. Vecinii noștri erau toți tineri, la început de drum, cu prunci nou născuți în brațe. Casele noastre semănau oarecum, aceeași mobilă cu vitrină și masă la mijloc, doar culorile difereau. Cineva primise un rol din Germania și toți ne-am împodobit camerele cu aceleași modele, frunze și flori, pe fond diferit, sus, la buza tavanului, o linie colorată ca un tiv. Scara noastră devenise o comunitate intimă și prietenoasă. Nu există sărbătoare pe care să n-o petrecem împreună. Ușile rămâneau deschise, colinda trecea din familie în famile, se cărau scaune și mese dintr-o parte în alta și ospățul se prelungea până dimineața târziu. În camerele mici de bloc era loc și pentru sârbă și pentru învârtită și pentru lungi discuții politice întretăiate de câte un saxofon. Mesele gemeau de chiftele, brânză, sarmale, fripturi, murături, salate, prăjituri de tot felul, dar mai ales vin.
Vinul era un subiect foarte important care începea de jos, din pivniță. De fapt, toamna, pivnița devenea centrul universului: apăreau sacii de struguri, teascul, butoaiele. Bărbații erau ocupați ore în șir cu procesul de fabricare dar și cu îndelungata degustare a vinului vechi de un an-doi, discuțiile erau aprinse și foarte serioase.
Bucătăriile duduiau, oalele clocoteau pe aragaz și scara întreagă se îmbrăca în mirosul toamnei: ardei, gogoșari și vinete coapte, zacuscă, bulion, fasole, pastă de legume, compot, dulcețuri, toate aromele pământului încapsulate în borcane, fierte în dunz și legate cu celofan, coborau apoi frumos în pivniță. Pivnița era seiful și mândria fiecărei familii.
Multă vreme comunitatea scării B a fost modelul și invidia celorlalte. Ne cunoșteam familiile, rudele, necazurile, bucuriile. Împreună am trecut cutremurul – desculți și în pijama, împreună am petrecut revelioanele și băut șampania Zarea la cumpăna anilor. Apoi a dat „democrația” peste noi.
Îmi amintesc cu multă duioșie anii aceia. În zecile de ani, departe, acolo unde nu era nevoie de provizii, iar pivnița doar o fantezie, amintirea pregătirilor de iarnă – cu toată oboseală – m-a urmărit multă vreme.
Viața și „democrația” au adus multe schimbări pe scara mea: mulți s-au dus la cele veșnice, familii s-au perindat și schimbat, ușile stau zăvorâte, oamenii sunt străini. Și totuși, pivnița continuă să lege oamenii în spațiul ei îngust, întunecos și prăfuit.
De fapt, voiam să vă povestesc despre pivnița „boierului Ilie” (o spun cu admirație). Se împlinesc 46 de ani de când îi cunosc pe Mărioara și Ilie Bârsan. Prima întâlnire a fost în scară, eu elevă – ei tineri căsătoriți, îl purtau în brațe pe Marius, adus de la maternitate, înfofolit în plăpumioară albă de satin și căciuliță albastră ștrencănită de mama Cheța. Multă vreme m-am bâlbâit între a le spune pe nume sau „dumneavoastră” (m-am eschivat cumva ani îndelungați, până când granițele de vârstă s-au estompat)!
De 46 de ani, vecinii mei, au devenit simplu „Ilie și Mărioara”, Cenade și Sărmășel puncte de referință pe harta României, iar pivnița lor un model. An de an facem contabilitatea borcanelor rânduite perfect ca soldații în pluton. Contabilitatea se repetă la început de toamnă, în iarnă și primăvară, cu intermezzouri de cercetat calitatea vinului la fața locului. Contabilitatea se numește simplu: „hai merem până-n pivniță!” Activitatea aceasta atât de extenuantă e urmată apoi de plăcinte calde (de tot felul) ori de un vailing plin ochi de gogoși – Mărioara este expertă! Se știe doar, în spatele unui „boier” harnic, stă o femeie și mai harnică!
Există vecini care-ți devin familie – iată o mică victorie asupra familiei pe care nu ți-o poți alege! Și pentru mine, Ilie și Mărioara au devenit familie, una cu care mă mândresc.
Adriana Moscicki
Hai, merem în pivniță!
