Călătorie ~ 2020,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

2020-09-27

pe Valea Hârtibaciului

3. scara lui Iacov
În 1984 candelabrul a căzut în mijlocul Bisericii fortificate și s-a înfipt în podea. Să fi fost un semn, o avertizare, o premoniție a întunericului ce-o va cuprinde? Nu știu. Pe vremea aceea, pentru mine exista doar Valea Hârtibaciului, fără detalii. Cum omul ajunge să aprecieze bogăția, ce-o avea, doar după ce o pierde (și nu vorbesc despre bani, ci metaforic!), pot să va spun că tristețea nu a cuprins doar biserica și satul, ci a trecut de mult granițele pe un drum fără întoarcere.

Am avut parte de o vizită privată și bucuria de a o descoperi în tăcere, de-a valma, fără explicații științifice, așa cum ochiul a cuprins-o, sărind de la una la alta într-o țopăială de uimire la simplitatea și frumusețea ei. Da, așa cum intri într-o casă necunoscută și ochiul e atras de un anumit obiect, colț. De fapt, acesta a și fost sentimentul meu, că intru într-o casă părăsită în grabă, în care au rămas uitate câteva obiecte, pe ici colo. Sau poate au fost lăsate așa, cu rânduială, în așteptare, ca enoriașii să știe exact mersul rugăciunilor, organistul să aibe cheia la îndemână, deși nu știu ce minune ar mai putea ieși atingând clapele descărnate, anchilozate, nu știu cum aerul va mai baleta în tuburile obișnuite de prea multă vreme cu șuieratul vântului.
Da, cu siguranță, mobilierul de lemn și panourile pictate m-au trimis imediat cu gândul la „o casă” săsească, la dulapurile, la lăzile pe care lalele* își etalează toată mândria înflorată.
Sigur, aceasta este o casă, una mare în care toți oamenii erau frați și egali și, în ciuda înălțimii tavanului, jos, în băncile de lemn comunitatea împărtășea intimitatea unei mari familii.
Apoi au plecat.
Cei care au îngrijit biserica, au păstrat cheile, au tras clopotele și-au scrijelit numele, peste tot, de la bănci până în înălțimea turnului. Instinctiv probabil, simțind că li se va păstra amintirea cât timp zidurile vor sta în picioare.

E o toamnă bogată în livada bisericii. Merii bătrâni au ramuri grele. Lanul de porumb înalt și fremătător – cineva îl îngrijește, desigur.
Grădina se bucură de umbră și-și întinde verdele peste muchia pietrelor, că doar iedera mai urcă azi în turnul slăninii.
Lenuța îmi arată locul unde se ridica Maibaum. Pietrele se pierd încet în verde. Lenuța își amintește ce frumos dansau pe esplanada din fața bisericii și toată lumea purta trachten, era o minune. Exista și o balustradă de lemn, de care se țineau enoriașii la venire și plecare și care, mai pe seară, rămânea în totala stăpânire a tinerilor.
Urc încet scările tocite de lemn, credeți-mă, e o adevărată încercare scara veche și îngustă, lemnul tocit. Sus, o adiere binefăcătoare dă buzna pe gurile de lemn larg deschise, se furișează mângâind clopotele și dispare. Eu caut în depărtări ieșirile secrete ale tunelului subteran, așa spun oamenii, că ar fi pe acolo și-ar duce taman în dealurile Noistat-ului. În urmă cu mulți ani au descoperit o fântână în mijlocul bisericii, cineva a coborât pe sub pământ câțiva metri și atât, restul era surpat. Nimeni n-a cercetat.
În fața mea stă o scară veche, cu cuie de lemn. O scară frumoasă și veche, cum nu mai vezi prin ograzi. Și eu mă gândesc la Scara lui Iacov.
Movile, într-o frumoasă zi vară, m-am întors mult în timp. Mulțumesc Lenuța Calborean.

Adriana Moscicki
*laleaua – specifică folclorului săsesc și maghiar din Transilvania, foarte frecvent întâlnită pe mobilierul pictat, simbolizează mândria

Eine Antwort schreiben

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert