2020-09-19
pe Valea Hârtibaciului
2. Ciorba de Duminică
Nu stiu cum era prin casele voastre dar mie, Ciorba de perișoare mi-a amintit totdeauna de casă și prânzul de Duminică, pe vremea „copilăriei” mele comuniste, în care mai dădeam o fugă la cele 15 minute de Tom&Jerry din Albumul Duminical! Prânzul se suprapunea totdeauna pe ora 13 și începutul unicei emisiuni Duminicale de vizionat!
De-a lungul anilor, nu rareori mi-a fost dat să aud Români din Diaspora vorbind cu nostalgie și dor de ciorba de perișoare. Nu este o zeamă de ne-reconstituit prin alte părți dar, niciodată nu va avea gustul „de acasă”! Leușteanul nu are niciunde aroma și tăria celui crescut în gradină, dresatura cu smântână de casă (ne-degresată) și ouă culese din coteț, capătă culoarea unei „crème pâtissière” și totul armonizat în gust și culoare o transformă, din „zama” de Duminică, într-un festin! Sau cel puțin așa a fost pentru mine prânzul la familia Calborean, în Movile. După 34 de ani, din nou pe Valea Hârtibaciului cu oameni ne-întalniți de o viață, regăsirea, primirea și masa au fost o adevărată bucurie. Nu numai pentru papile, ci mai ales pentru inimă!
Gospodărie dichisită, curățenie ca la noi în Ardeal! La 90 de ani, cu mintea tăioasă ca briciul și pus pe glume, Calborean tatăl s-a repezit la cămara cu vin și și-a exprimat mereu îngrijorarea că nu bem destul! Cu mama Calborean, femeie cu privirea zâmbet, am colaborat la o salată fabuloasă! Maestra de ceremonii și bucătăreasă, Lenuța, școlită pe la oraș și umblată în lume, ne-a primit cu atâtea emoții și îngrijorare ca totul să fie fix! A fost! Ne-am lins pe degete-la propriu, ne-a uns pe inimă-la figurat!
Ne-am urcat pe Huibarich să vedem satul de sus. La cișmea, o femeie tânără spăla rufele cu mâna, în lighean. Atâta liniște că în depărtare se auzeau oamenii vorbind prin casele înșirate la marginea satului, strigătul uliului șorecar părea monstruos și fiecare bătaie de aripă despica aerul. Am văzut trovanti și malul dealului nisipos săpat de ciocuri harnice drept adăpost, pământul ondulat în valuri valuri până departe, ca o mare încremenită în timp, câmpuri goale – azi pășuni, altă dată arate și semănate. Dogoare și liniște, cerul înalt presărat cu nori pufoși. Satul moțăie sub soare, ploi și ninsori, tăcut. Pandemia a ținut mulți sași departe, dar unii s-au încumetat și au venit ca în fiecare an, și-au renovat căsuțele și s-au pregătit pentru pensie, „acasă”! Biserica săsească stă mută, poate și ea, în așteptare.
Ne-am ostoit setea și fierbințeala în casele din față, la răcoare, acolo unde stau încă pe pereți covoarele țesute în casă de mâna mamei și fiecare tablou are aripi dalbe de pânză, ori înflorate. Atâta simplitate și tihnă. Câinele și pisica trăiesc în armonie în ograda aceasta cu oameni simpli și harnici pe care viața i-a adus, cu onor, în drumul meu… Mulțumesc, familia Calborean!
Nu stiu daca „veșnicia s-a născut la sat”, cum spunea poetul, dar tihna stiu sigur că da!
Adriana Moscicki
