2020-07-17
„iubiți și câinii vagabonzi”!
Azi am pierdut-o pe Blondie. Da, era doar un câine al nimănui, aruncat în câmp. Nu era nici de rasă. Doar un câine lățos cu ochii triști, așa cum sunt sutele, miile care viermuiesc la marginea satelor, în parcări, la marginea șoselelor, hămesiți, hăituiți de oameni și mașini. Am găsit-o în iarnă, slabă, speriată. Ne-am respectat reciproc și am păstrat distanța, lăsând loc timpului să ne apropie pentru o mângâiere. Desigur, Blondie, în scurta ei viață a învățat că de la om vine mai repede lovitura decât îmbrățișarea. S-a apropiat cu pași mici, mă aștepta, vorbeam (mai mult eu), ascultam (mai mult ea)… Zile bune am cutreierat câmpul și șoseaua, dar mă depărtam de locul în care a zăcut. Azi, când ierburi și buruieni au învelit-o cu umbra lor în ultimă îmbrățișare, mi s-a arătat într-un somn pașnic și veșnic.
E o poveste banală în ochii multora, mulți nici nu-și bat capul cu existența animalelor aruncate de „bunii, iubitorii oameni” ce-și mai zic și „stăpâni”! Încă un câine lovit de mașină, ce contează când sunt sute, când nici măcar omul nu mai are vreun preț în fața bolidului de lux ce-și înfierbântă caii putere și-și etalează firma de nichel strălucitor.
Mama, în senectutea ei, repeta mereu aceeași frază „mai bine iubești un câine, omul îți întoarce spatele”. Apoi își amintește un cântec de demult, de pe vremea unei tinereți, când om și câine mai aveau ceva în comun: „iubiți și câinii vagabonzi!”
Dormi în pace Blondie, câine vagabond, acum nu mai deranjezi pe nimeni!
Adriana Moscicki
foto: oameni si câini in Sibiul de altă dată
