Călătorie ~ 2020,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

2020-02-29

O amintire Mărțișor – Noiștat / Naerscht / Neustadt

Prin vara toridă a anului 1985 mergeam pentru prima oară kilometrul ce despărțea stația Netuș de satul Noiștat. Până la repartiție nici nu auzisem de existența lui. Valea Hârtibaciului era pentru mine Agnita și Mocănița. Mergeam cu tata pe mijlocul drumului prăfos, tânără absolventă, naivă și îngrijorată de ce mă așteaptă la capătul lui, rănită căci proaspăt părăsită de iubitul meu de „cursă lungă“. Mă simțeam ca Marie Antoinette în drum spre eșafod.
Școala era în mijlocul satului, în curtea Bisericii fortificate, răcoroasă dar anostă. Profesori și învățători, unii localnici, alții navetiști din zonă, se cunoșteau cu toții și refăceau an de an același pariu: cine sosește, cât o să reziste. Noiștatul fusese singurul post din județ scos la repartiție și l-am preferat orașelor mari din Moldova, căci pe vremea aceea ne doream să ne întoarcem „acasă“!
Tata își freca deja mâinile, mulțumit la vederea casei ce mi se repartizase, peste drum de școală. Proprietarii plecaseră deja „oben“ lăsând statului casa părintească și o splendidă grădina ce urca domol dealul, plină de pomi. Nu avea decât o camera, mare, așa după obiceiul caselor săsești, în care, de buna seamă stăteau rânduite paturi solide de lemn, clădite cu perne și cearșafuri brodate. Viața oamenilor se scurgea mai ales în căsuța mică de vară, între treburile câmpului ori naveta la Agnita. Tata era optimist și mulțumit – mai ales la vederea cotețelor cimentate cu jgheaburi de scurgere – eu nu vedeam decât începutul unei tristeți.
Elevii mi-au adus un arici harnic rozător de șoricei, noaptea îl auzeam ticăind pe podele și atacând în viteză ca un vânător viteaz ce era. Am primit și un pisoi sălbatic care m-a gratulat cu o lungă zgârietură la prima întâlnire. Încropisem ceva ce semăna a casă, mai ales seara în lumina scăpărată din soba de rumeguș, în clădirea căreia devenisem specialistă. Casetofonul îngâna non stop Vangelis, Chris de Burg, Queen, și The Doors. Nici n-ar fi fost rău de mă puneam pe scris și citit, așa cum îmi propusesem.

Noiștat / Naerscht / Neustadt – Clasa a VIII-a, 1985/86:
Heldwig Christa, Edel Annemarie, Menning Monika, Melchior Sigrid, Dendorf Erwin, Schaser Dietlinde

Clasele erau mici, atât de mult se împuținaseră elevii că, într-o singură clasa se adunau cei de V-a și a VI-a, cei de VII-a și a VIII-a. În facultate visezi să ajungi un super profesor, să fii mândru de munca ta. Nimic nu te pregătește pentru frustrare, pentru dezamăgire. Predând la secția germană, texte literare, unele vechi, cu un limbaj greoi și arhaic, trebuiau mai întâi traduse pe înțelesul tuturor. Dar copiii erau îngăduitori și se străduiau, mai ales că nu mă conformam total unei programe depășite. De-a lungul anilor m-am întrebat, de multe ori, dacă mai vorbesc limba română, dacă-și mai amintesc, împrăștiați prin Germania și Austria, pe unde o fi ajuns fiecare.
Timpul face minuni și poleiește amintirile. Acum îmi amintesc, zâmbind, autobuzul de Agnita ce se târa timp de vreo 4 ore sus pe dealuri, așteptarea din Autogară – în care nu se găsea nimic decât o bancă – pentru un autobuz spre orice în direcția Sighișoara, sau așteptarea din marginea șoselei, la ocazie cu orice se mișcă mai repede decât pasul: căruță, camion, tractor (am fost cu toate)! Mașinile erau rare și-mi trebuiau, uneori, 12 ore pentru cei 80 de km între Sibiu și Noiștat.

Și acum, după atâta vreme, când mă îndrept spre satul ăsta, prima destinație în scurta mea carieră de profesor, îmi dau seama cu câtă emoție mă întorc și ce experiență unică am trăit, de fapt.
Îmi amintesc oamenii: Tante care mă chema la ciorbă de fasole cu ceapă și pită de casă, Pepita, profesoară de sport adoptată de sat și neîntrecută în vorbit săsește, Herta Dekel, profesoara de mate, navetistă din Movile, fumătoare de Carpați fără, un personaj extraordinar, interesantă, râzând cu vocea răgușită de țigări, domnișoară Bologa, sora cântăreței de muzică populară, veche navetistă în zonă, Anna suplinitoarea, Steliana educatoarea, Heni cu fața plină de pistrui, Lenuța din Movile cu râsul ei mare, satul cu toate poveștile ascunse, complicate și șușotite.
Nu am găsit nimic, doar amintirile mele. Până și poarta casei încuiată, poate părăsită. Aș fi vrut să mai văd grădina în care mă plimbam uneori uitând că am oră de desen, ori de agricultură, până când soseau elevii să mă cheme.
Un om mătura în fața porții, dar a fost suficient de informat să mă pună la curent cu satul. Da, a învățat la școală, da, a avut-o încă pe Herta profesoară până a plecat. Mulți au murit și m-am întristat, mulți au plecat. Acum este o școală nouă, cea veche e părăsită, asemeni bisericii, încuiată. La Casa Parohiei ar fi fost cineva cu cheie, dar a murit cu o săptămână înainte.

Am stat în drumul plin de bălți și am văzut, pentru o clipă, doar în amintire, satul așa cum l-am descoperit cu zeci de ani în urmă: magazinul cu trei trepte, femeile ce roboteau cu preoteasa, turnul cu slănină, drumul spre pădure, praful fin ce se ridica în urma cursei spre Movile.
Omul mă trezește din scurta reverie și-mi propune să merg la Movile, drumul e asfaltat și sașii de acolo nu și-au lăsat casele, le țin încuiate și vin în vizită, aici n-a mai rămas nimeni, nici amintirea lor!
Mă îndrept spre Movile.

Adriana Moscicki

Eine Antwort schreiben

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert