Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

2017-11-23

a fost odată…

Un om privea, plângând, focul din mijlocul curții și vâlvătaia ce înghițea hulpavă, șâșâind și sfârâind, bucățile de lemn înflorate. O crustă maronie învelea vopseaua. Într-o clipă, jupuite ca o piele de pe corp, flori și frunze de culoare, îndurerate, se adunau în sine și mureau mistuite. Așa și trecutul, amintirile atingerilor, de când copăcel se cățăra pe scaunul de lemn ori se burduca în patul înalt, clădit cu perne. Și toate poveștile imaginate pe tăblia înflorată a patului, în care s-au născut și au murit prunci, mame, tați. Moartea obiectelor în cântecul focului…

 

 

 

 

 

 

 

Am fost, poate, o norocoasă profesoară pe la sate care s-a mai bucurat de o asemenea minunăție de cameră, în vizită pe la elevi.
In casa românului și a sasului, patul înalt, pe care se etala zestrea fetei, era locul cel mai important al odăii. Pe cuiere și colțare, cancee și blide smălțuite luceau în licărirea focului ori a lămpii, deseori chioare. Și în umezeala serilor de toamnă, din țesături – covoare și pleduri, ștergare și străiți- se ridica miros de animal și de lână. Pe la geamuri, scorțoase, dantele și poze din străini, flori uscate și daruri din depărtări. Icoanele aveau aripi de pânză țesută în casă și sfinții erau blânzi în priviri. Pe vreo laviță veche stătea găleata cu apă, coperită cu un capac de lemn în care polonicul își avea loc decupat. Sub oglinda înrămată în lemn sculptat, stătea ligheanul și cana, de lut ori de tablă și ștergarul aspru de cânepă. Dar și acum îmi amintesc, apa aceea era rece și limpede. Și când o beam, după ciorba groasă de fasole cu ceapă și pită de casă, alina usturimea și, plescăind, totdeauna un firicel obraznic de rece se furișa pe bărbie și mai jos, pe piept.
S-au golit casele de oameni. Și oamenii au pus mobila pe foc, ori au dat-o nevoiașilor. Ce-a fost salvat, a murit mai apoi pe sub vopseli verzi de ulei. Unele obiecte, mai norocoase, au ajuns prin muzeu ori prin vile șic de vacanță… după zeci de ani.
Să ne bucurăm privirile prin fotografii vechi, ori prin amintiri, că doar ce-a rămas în urmă? Și ce va rămâne după noi?

Adriana Moscicki

(ilustrații din colecția personală)

Eine Antwort schreiben

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert